Ligia Keșișian (n. 1988) este poetă, traducătoare și curatoare de festivaluri. A publicat volumele de poezie Mici cutremure (2017), Miss Houdini (2019) și Anul tigrului de apă (2023) și a tradus o antologie din opera poetică a lui Mario Benedetti.
Foto © Vlad Dumitru
LIGIA KEȘIȘIAN
E doar literatură
vesta de salvare de sub scaunul dumneavoastră.
Salcia creață
E o salcie creață, spun,
iar tu îmi răspunzi că așa ceva nu există.
Un vânt rece reduce vara la tăcere –
așa cum inima mea trosnește, lemn vechi în
flăcările de odinioară.
Ar fi trebuit să știu mai bine,
să fiu mai înțeleaptă,
după atâția ani,
pierderi,
cutremure
și inundații.
Dar ea nu spune nimic,
doar trosnește.
Mi-ai arătat cât de frumoasă e luna,
mai târziu am aflat că japonezii spun
„Te iubesc”
în același fel.
Tatuajul tău cu Prințesa Mononoke
șoptește acum cuvintele lui Moro:
„Știi, băiatul acela a vrut să-și împartă viața cu tine.”
Mă gândesc la copaci,
care nu mai sunt aceiași
după ce-i tai
și cresc din nou.
Ai venit în țara mea
cu o săptămână înainte să izbucnească războiul în a ta,
mângâiată și biciuită
de vânturile Mediteranei,
ca pielea – alintată
și înțesată de cicatrici.
La o săptămână după ce ne-am cunoscut,
sub constelația Peștilor
gudurându-se în jurul lunii,
te întorci în țara aflată în război,
iar eu – din nou –
sunt o femeie fără țară.
Unchiul tău împușcat în miezul zilei
în Cana Galileii,
unde Iisus a transformat cândva apa în vin –
acum, nu mai e nimeni
care să transforme doliul în lumină.
Mă gândesc la cicatricile tale,
la măslinul
pârjolit de israelieni.
La bunicul tău, care a murit de inimă rea.
Mângâi măslinul,
iar tu înveți să tresari
din alt motiv decât frica.
Ai venit dintr-o țară în război
și mi-ai adus pacea.
الصحراء
ghurub alsahra
Înainte să fi învățat să umbli,
călăreai o iapă albă,
numită Kehiela.
Apusul în deșert – „ghurub alsahra”
și ceaiul negru de mentă cu firicele de nisip
plutind la suprafață.
Culoarea ochilor se schimbă cu lăsarea nopții,
nici o stradă, nici o așezare,
doar frigul care alungă șerpii sub dune.
Ai venit în orașul meu,
de betoane și smog,
unde bombele care cad peste Gaza
sunt doar cuvinte, negru pe alb,
în câte o știre pe care oamenii care se plimbă
prin soare o evită,
și privesc mai departe la clădirile sovietice
și dansatoarele din vitrine.
Umblu cu ochii închiși pe străzi,
în vreme ce îmi citești poeme în limba ta
strivesc cardamon între dinți
doar ca să fie și ceva amar în momentul acesta,
să-l pot purta cu mine mai târziu,
când te vei fi întors
printre dune, cai sălbatici
și bombe care scutură aerul de seară.
Lumină înnegrită și luna anunță dezastre.
Dragostea asta e o copilă amărâtă
care scormonește prin
țărâna jilavă după nuci.
Haide să-i cumpărăm o rochie nouă,
să o spălăm cu apă de flori,
să-i împletim părul,
să mai rămânem o vreme
în autogara luminată de lună.
Lucreția D. Riva
Singură în sfârșit în trenul de noapte
spre Maglavit. Cum m-a ținut Dumnezeu
atâta amar de vreme pe pământul ăsta
În seara aceea – o văd și acum ca prin vis –
erai proaspăt întors din orașe cu vaste grădini
zoologice în micul meu sanatoriu
ca niște mâțe în călduri scheunam
ne-am băut ceaiul cuminți discutând
despre vreme și bolile la modă,
bătrâne burgheze din Cornwall.
Undeva departe susura oceanul și fantomele
minerilor zdrobeau o inimă subterană cu târnăcopul
când brusc am simțit ceva alunecându-mi din piept
ca o șopârlă lividă aluneca sufletul meu pe gresia
din bucătărie vocea ta se stingea
Lucreția spuneai
ca o rugăciune și m-am trezit
în trenul de noapte spre Maglavit cu pășunile
lui pârjolite să gust apa făcătoare de minuni
nu mă mai întorc în micuța bucătărie
nu mai aud oceanul
doar pe tine prin vis șoptind
ceva ca o rugăciune.
Fire de înaltă tensiune
Din nou într-un oraș străin
cu toate luminile stinse
ce rămâne nespus oprește
electricitatea sufocă și alintă
în bucătăria ta unde ceasul
arată mereu ora 12:00
Mâine mă întorc în
apartamentul meu de la etajul 5
dar înainte vom traversa pădurea
iar stejarii vântul vor trece prin noi
și ne vor ridica deasupra lumii
vom rămâne să bântuim acest mic apartament
de care te rușinezi nu-i niciun păcat îți spun
ne-am ciocnit și am pornit
furtuna ce spală și vindecă
mă gândesc în timp ce clătesc ceștile rămase
de dimineață cât tu dormi și nu știi
zațul de cafea face mâinile moi mâinile
cu care ștergi
praful de pe obiecte fragile
le faci să se ridice încetișor spre tavan
să spargă acoperișul casei
și să plutească deasupra lumii
intacte.
Pelmeni
O văd cum își suflecă mânecile
și frământă viguros aluatul,
mai presară făină când devine lipicios,
nu-și ia ochii de la el,
nu cumva să-i dispară din mâini
ca bărbatul rămas să lupte pentru țară.
frământă aluatul de pelmeni,
îl umple cu carne și mirodenii,
departe de tot ce a numit tihnă,
printre străine care se vor înfrupta
din mâncarea ei, în sufragerii călduțe,
pe canapele scandinave,
privind seriale netflix,
trecând repede peste știrile de la televizor
despre bombardamentele din Odesa
și bărbatul bucătăresei,
găsit sub dărâmături.
păsările vuiesc sub cerul roșu,
apărând granița dintre lumi.
Numărul 34 (2/2024) al revistei „Poesis internațional” poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher.
Abonamente și donații:
PayPal:
Patreon: