Topurile și clasamentele comandate de revistele literare – dar nu numai – în ultimul deceniu indică o disperată nevoie de ordine. Se știe însă că prea multă ordine dăunează. În sensul că fiecare revistă sau critic literar mai vizibil dorește să impună propria ierarhie. Rezultă o pulverizare, o mărunțire a canonului. Să semnaleze oare această acută nevoie de ordine o dezordine în profunzime? Nu mai vorbim de ierarhie, ci de ierarhii. Cititorii nu mai aleg cărțile indicate de către critici, ci mai degrabă selectează în funcție de titluri, coperte și de ce li se recomandă la televizor. Să însemne toate acestea, în fapt, începutul sfârșitului ierarhiei? Și dacă da, cam care ar fi riscurile unei asemenea apocalipse? Dar beneficiile ei?
The classifications imposed by literary magazines – and not only by them – indicate a desperate desire for order. At the same time, we all know that too much order may be harmful. Every magazine or every outstanding literary critic wants to impose their own hierarchy. The result is a sprayed, atomized canon. Might this desperate need for order betray a profound disorder? We can hardly speak about a single hierarchy, but rather of hierarchies. Readers no longer choose books signaled by critics. Their choice is more influenced by titles, covers and TV recommendations. Might all these actually mean the beginning of the end for hierarchies? And if so, what would be the risks of such an apocalypse? What about its possible benefits?
ROBERT ȘERBAN
Lumea literară românească e o lume mică, chiar dacă numără vreo 3000 de scriitori, peste o sută de publicații și o producție de câteva mii de titluri de carte, anual. De fapt, nu aceste cifre (mari) lucrează în defavoarea ei, ci realitatea: cărțile pe care le scriem și apoi le publicăm interesează foarte puțini cititori. Vânzarea cărților „vorbește” mai degrabă de o curiozitate, decât de un interes din partea celorlalți. Bruma de cititori „cade”, îndeobște, din rândurile celor care în copilărie s-au jucat (și) cu cărțile. Or, chiar dacă mai citesc, copiii de azi o fac pe ecranele computerelor. Așa că peste 10-20-30 de ani ei nu vor intra în librării, ci în magazine IT. De unde, să tragem nădejde, își vor procura e-book-uri…
Literatura română contemporană e în competiție cu traducerile din literaturile străine, dar și cu toate celelalte produse culturale, de la filme și spectacole de teatru, până la concerte și expoziții de artă. Doar PR agresiv, lecturi, lansări, mese rotunde și recitaluri nu sunt suficiente ca să capteze atenția potențialilor consumatori de literatură. Chiar dacă o fac, nu ele o mențin. Presa culturală, care era/e folosită și ca ghid de lectură, nu-i mai satisface pe cititori. Ba chiar îi intrigă. Oricărei minți limpezi îi e greu să accepte că o cronică/recenzie dă cartea X ca pe o reușită, iar o alta, dintr-o altă publicație, o dă ca pe un fiasco. Iar când cel interesat de literatură citește chiar în paginile aceleiași reviste două verdicte care se bat cap în cap, ori se lasă păgubaș, ori își pune un… DVD. Am comparat, altă dată, cartea cu un pacient, iar pe critic – cu medicul. Ce încredere pot să mai aibă în diagnosticele medicilor cei care urmăresc viața literară, când unele spun că pacientul e pe moarte, iar altele îl dau sănătos tun? Pe cine să creadă cel care consultă o revistă literară ca să afle ce merită să citească: pe cel care scrie că ultima carte a lui Y e grozavă, ori pe cel care susține că aceeași apariție, semnată de același Y, e o prostioară?
Istoria literaturii nu duce lipsă de erori, dar nu la scăpările datorate gustului ori lipsei lui mă refer, ci la un tip de comportament care, în ultimii douăzeci de ani, a făcut ca ierarhiile literare postdecembriste să fie șubrede, neserioase și fără mare impact în rândul cititorilor. Există vreun premiu literar în România care, acordat, influențează vânzarea cărții/cărților premiate? Nu există. Din 90, lupta pentru putere, pentru poziții cât mai înalte în ierarhiile de tot felul, dar mai ales în cele valorice, s-a dat pe față în lumea scriitorilor și a transformat butada „e loc sub soare pentru toți” în „fă-ți loc sub soare”. Criticii literari – făcătorii de ierarhii – nu au economisit muniție atunci când s-au aliat unei tabere sau alteia, unui grup ori altuia. Au întors spatele obiectivității și au luat la țintă, clipind des, inamicii. Unii dintre ei, cu un cinism rubicond și cârlionțat, n-au ezitat și nu ezită să-și trâmbițeze imparțialitatea, calitățile și meritele literare: cât de atent a citit el, cât de mult a citit el, cum își face meseria mânat doar de comandamente estetice. Criticii au fost obișnuiți ca victimele lor să tacă mâlc atunci când le-au „executat” cărțile. Răzlețele răbufniri ale unor scriitori – deseori, inocente victime colaterale în războaiele literare – au trecut neobservate. Sau au fost privite cu dispreț: cum să-ți aperi singur propria literatură, cum să crâcnești contra verdictului critic? Iată că nu cu mult timp în urmă, unul dintre cei mai importanți scriitori români, ale cărui cărți sunt interesante pentru o serie lungă de editori din străinătate, cât și pentru un număr cu mult peste media de cititori din România, s-a revoltat împotriva câtorva critici. Mircea Cărtărescu (despre el e vorba) nu s-a sfiit să-i acuze de rea-credință, servilism și răzbunare; și să dea trei nume. Asta imediat după ce „Orbitor”-ul său a ieșit „romanul deceniului” într-o anchetă la care au răspuns chiar (și doar) critici literari. La scurt timp după Cărtărescu, criticul literar Tudorel Urian a afirmat, într-un interviu, printre multe lucruri grave și triste, și asta: „Atâta vreme cât dreptul la existență în lumea literară depinde de pupatul unor inele, această viață literară nu mă interesează”. Apoi, tot într-un interviu, Radu Aldulescu a povestit ce înseamnă să fii scriitor la noi în țară: mai nimic.
Ierarhiile literare nu iau în calcul doar principiile valorice, ci țin prea des cont de interese generaționiste, de apartenența la anumite grupuri, de prietenii, simpatii politice și de alte criterii extraliterare. Pe de altă parte, numărul mare al titlurilor ce apar anual îl copleșește pe cel redus al criticilor activi. Or, astfel de ierarhii, ca să reziste un timp îndelungat, trebuie fundamentate pe o „bază de date” cât mai completă. O mulțime de cărți bune sunt ignorate de recenzenții care… n-au auzit de autor. De parcă autorul ar conta. Cele care au șansa de a intra în atenția librarilor se bucură de una foarte vagă din partea cititorilor. În mica lume literară românească, scrisul a rămas, probabil, un prilej de bucurie pentru cei care-l practică. Dar sigur e suportul vanității ce te obligă să capeți o poziție fruntașă în ierarhiile literare și să faci orice pentru a o menține. Fără să vezi că ierarhiile sunt într-o disoluție accentuată. Și, cred, ireversibilă. Această „apocalipsă” nu generează decât confuzie în interiorul, dar și în afara lumii literare. Beneficiarii ei nici nu mai contează.
JORGE PALMA
Firstly, a critic or literary magazine should not impose their own hierarchy. Criticism, at least from my point of view, should involve bringing an author’s work to the public, highlighting those aspects which, from the standpoint of the critic or magazine, should be seen, underlined, taken into account by the reader. That is, it should enhance what is plain to see and bring into focus what is not so plain to see, or what escapes the reader on a first reading. The true critic redevelops, rediscovers, and resizes the work. Let us just think of Gaston Bachelard for a moment; every time we read his work on somebody else’s poetry, not only do we enjoy more and better what he is reviewing, but he also enhances the author. In short, he allures the reader rather than alienate them. On the other hand, agreeing with a canon coined by a critic, even it is Shakespeare, would always be subjective: the choice will always be personal. But for those who follow the critic’s literary guidelines, these works will then be benchmarks. We should then speak of “that critic’s benchmark works.” I do not think it is right or sound for any critic? No matter their first-class reputation or celebrity status? To set a hierarchy. Furthermore, no reader needs to be guided by anyone, unless the book they are looking for is on car mechanics, but that has nothing to do with literature.
SUE WOOTTON
A literary journal, by definition, publishes literary writing. The battle over hierachies can be seen as a battle over the definitive meaning of ‘literary writing’. But the very nature of literature – its sheer range, its constantly shifting energy – eludes definitive classification. Literature is a broad church, encompassing traditional practices as well as new, boundary-pushing concepts. Meanwhile, readers are swamped with superficial mass-media marketing. This means that, more than ever, we need to hear from knowledgeable literary critics. We don’t need rigid, egotistical and exclusionary critiques. But we do need reflective assessment from objective sources.
MARTIN WOODSIDE
The idea that „too much order may be harmful” delves beyond literary magazines and hierarchies to basic questions about the poet and the act of creation. Writing – along with critiquing or publishing (and even not publishing) – a poem brings questions of „order” and „disorder” to the fore in their most fundamental forms, and the poet must navigate these questions at every step of executing his/her craft. So, the poet who writes a Shakespearean sonnet clearly establishes a kind of order, but so does the poet seeking to distrupt or subvert order, who must inevitably adapt, as early American language poets did, a systematic approach to „disordering” conventional forms (and don’t for a minute think that „free verse” poets are immune to this). And this is only to speak of what takes place between the poet and the page (or computer screen), which is to say nothing of what happens when poem and poet move on to potential collaborators like the critic or the reader or grapple with anachronistic notions like the canon. Yes, how do we create, but most importantly why do we create? What’s it all for?
And is there still, in fact, such a thing as the literary canon? If it exists in this modern world (or post-post-modern world), filtered through myriad blogs, E-journals (and E-publishers), and discussion boards, it has little choice but to be sprayed and atomized. The paternalistic relationship between the gatekeepers of „literature” and its audience has been obliterated, signaling, if not the end of hierarchies, the promise of a more democratic relationship between authors and their readers (not to mention other authors, literary critics, museum curators, horse traders, envelope stuffers, and hype men.). But while we can at be sure that conventional literary hierarchies have in fact been atomized, the question remains of whether that prospect represents any real progress. Sadly the poetry audience remains small and fragmented—perhaps more fragmented than ever—as the desire to isolate and shun runs through the various new era platforms that have replaced old era platforms (like the canon) and that should serve to broaden choices and expand communities. Today’s poetry communities too often organize around what they’re against rather than what they’re for, and so, these poets only publish here and here, while those poets only dialogue with him and her, and none of this threatens to develop the poetry audience, upset the status quo or confront the very real problem that readers rarely choose books at all, especially poetry books, and the reason why probably has less to do with the whims of magazine editors or book jacket designers and much more to the do with the authors themselves. Sigh. Maybe I’ll write something about this on my blog.
SZALAY ZOLTÁN
Az olvasó – vagy legalábbis az általam elképzelt Olvasó – rendszerint nem politikai szempontokból olvas szépirodalmat, hanem esztétikai megfontolások alapján – ha egészséges látásmódú. A kánonképzés valamennyire mindig túllépi az esztétika határait, politikát művel, s a megbonthatatlan kánon fogalma azonos az ideológiáéval.
A kánonok atomizálódását nem tartom különösebb problémának, hiszen tulajdonképpen az ízlések pluralizmusának érvényesülését jelenti. Különösen érdekes ez a folyamat a közép-kelet-európai irodalmakban, ahol hosszú ideig központilag, politikai feltételrendszer alapján meghatározott kánonról beszélhettünk. Nem csak a rendszerváltásnak köszönhető azonban a kánonok alakulásában megmutatkozó sokszínűség megjelenése, hanem az internet elterjedésének is és az elektronikus médiumok minden korábbinál jelentősebb térnyerésének. Az internetes irodalomterjesztés a kisebb műhelyek gyakorlatilag korlátlan számban való működését teszi lehetővé, elképesztően gazdag kínálatot nyújtva, s nem korlátozva a hozzáférők körét sem.
Jelentős visszhangot váltott ki nemrég a vezető magyar kritikus, Bán Zoltán András esszéje, mely „Meghalt a Főítész – elmúlt a rút világ“ címmel jelent meg, s elementáris erővel számolt be a posztkommunista és „posztposztmodern” magyar társadalom és irodalom alakulásának fejleményeiről. Az esszé végkicsengése pozitív volt annyiban, hogy egy szabadabb, nyitottabb irodalom-felfogást vetített elő, ahol tulajdonképpen egyre kisebb a „kánon” kifejezés jelentősége, s helyette nagyobb jelentőségre tesz szert a „műhely” mint olyan. Egy ilyen folyamat pedig felszabadító hatású lehet, amennyiben nem teszi „kötelezővé” (értsd: az elfogadottság feltételévé) az egyes, éppen trendinek számító megszólalási módokat az alkotó számára.
Cititorul – cel puțin Cititorul conceput de mine – de regulă nu citește beletristică urmând niște puncte de vedere politice, ci pe baza unor considerente estetice – dacă are o viziune sănătoasă. Generarea de canoane depășește mereu într-o oarecare măsură limitele esteticii, face politică, iar concepul de caracter de monolit al canonului este identic cu cel al ideologiei.
Atomizarea canoanelor nu o consider ca o problemă mai deosebită, căci ea înseamnă de fapt promovarea pluralismului gusturilor. Acest proces este interesant într-un mod deosebit în literaturile din Europa Centrală și de Est, unde într-o perioadă îndelungată am avut de a face cu un canon centralizat și determinat de condițiile unui sistem politic. Apariția varietății multicolore în formarea canoanelor nu se datorează însă numai schimbării regimului, ci la fel și penetrării mai însemnate ca oricând, a internetului și a mediilor electronice. Difuzarea pe internet a literaturii face posibilă funcționarea practic fără limite a atelierelor literare mai mici, asigurând o ofertă stupefiantă, nelimitând nici aria celor care au acces la ea.
Cu ceva timp în urmă a provocat un ecou important eseul criticului de frunte Bán András Zoltán, care a apărut cu titlul „A murit Criticul Suprem – a trecut lumea urâtă”, și care relatează cu o forță elementară despre evoluțiile trasformărilor postcomuniste și „postmoderne” din societatea și literatura maghiară. Concluziile eseului au avut un ton pozitiv în sensul că au făcut proiecția unui concept de literatură mai liberă, mai deschisă, unde noțiunea de „canon” devine de fapt din ce în ce mai nesemnificativă, iar în locul acesteia devine din ce în ce mai important „atelierul” ca atare. Un astfel de proces poate avea un efect eliberator în sensul că nu impune nicio modalitate de expresie – considerată ca trend actual – ca și un fel de „obligație” (a se citi: condiția acceptabilității).