Șansa de a răbda
într-un stil melancolic

LAURENȚIU MALOMFĂLEAN

„pe ăștia ca tine trebuie să-i pui
într-o canoe în mijlocul unui ocean și să-i lași acolo.”

Puţini sunt poeţii care scriu exact așa cum trăiesc. Un truism, evident, însă niciodată suficient apăsat. Mulţi sunt ceilalţi. Tot restul. Indivizi ce fac mai degrabă gargară cuminte, pentru că nu știu nici să trăiască primejdios, nici să-i provoace lovituri în plex unui cititor mai mult sau mai puţin avizat.

Când lumea literară de la noi a aflat că un anume t.s. khasis a debutat cu arta scalpării – și asta după destul de multă vreme, căci volumul aproape n-a fost difuzat de Nicolae Tzone și Vinea lui – mulţi au văzut în acel moment un reper pentru poezia românească de după 1990, de așezat oricând alături de volume ca Ieudul fără ieșire al lui Ioan Es. Pop sau Jucăria mortului de Constantin Acosmei – dacă ar fi să pun pe tapet un top personal extrem de selectiv. A fost nevoie să se scurgă un deceniu de la prima lui apariţie (nu mai punem la socoteală reeditările), și anul trecut, Casa de Editură Max Blecher i-a publicat poetului din Chesinţ mult amânata revenire.
aparenta naturaleţe a vieţii. Un titlu care mă duce cu gândul, fără să vreau, la kunderianul Insuportabila ușurătate a fiinţei, sau la un poem de Claudiu Komartin, editorul cărţii, intitulat Puterea nesfârșită a fragilităţii; (pe) undeva, ideile care le servesc drept motor al imaginarului se întâlnesc. Într-o excelentă cronică publicată în „Observator cultural”, Bogdan-Alexandru Stănescu le intuia la rândul său, prezentând noua carte a lui khasis ca pe „un exerciţiu melancolic, o voluptate a exhibării unei degradări care, însă, se deschide în comunicare”; numai că, adaugă autorul, spre deosebire de arta scalpării, s-ar simţi acum „un fel de epuizare nervoasă, o oboseală în faţa acestui văl al mayei ce se cere decodat atunci cînd faci parte din mica, dar selecta masă a melancolicilor, a celor neconformi cu ordinea practică a lucrurilor”*. Să vedem ce ţi-e și cu starea asta de fapt melancolic.

Fotbal, Facebook, Familie

– ordine pur aleatorie

Volumul e structurat în două mari cicluri, din care pe cel dintâi, „un căţel mecanic/ un poster cu luna”, poetul și l-a segmentat în poeme fără titlu. Ca pentru a ne demonstra că face tranziţia de la volumul anterior înspre ceva – aparent – diferit – vocea delimitează niște variaţiuni pe tema ratării: „trecutul mi-e pavat cu eșecuri, ca să zic așa. calibru standard”, „nu-i cazul să renunţi, adu-ţi aminte că deja ai renunţat”, „un bătrîn motan ne-a tăiat calea,/ sonia s-a aplecat și a cules două prune,/ le-a șters de pulover pînă au început să lucească,/ apoi a mușcat. aveam deja în nări mirosul unei vieţi irosite”. Alterităţile nu se lasă defel așteptate, khasis ajungând să se raporteze la factorul general uman: „lui moise i-au trebuit 40 de ani pentru a străbate un deșert,/ mie tot atîţia ca să-mi dau seama că sînt singur/ și că nu mă mai crede nimeni”, respectiv „am groaznica senzaţie// că toţi știu ce fac,/ încotro se îndreaptă/ și că nu vor rata nimic niciodată./ învingători,/ deși nu arată a învingători”. Apoi, de la un punct aproape toate poemele au finaluri deconcertante, amestec de tandreţe ultragiată și dezgust: „mi-am pus bocancii în balcon,/ ţigara/ și m-am uitat la porumbeii/ care zburau de la o fereastră la alta ca/ într-o lume absolut normală”; când se joacă de-a unul dintre alter ego-urile sale (ceilalţi fiind serghei, robinson, sau li po) – „pe masă lama atît de curată, atît de bine ascuţită încît/ chipul lui pong se reflectă în ea cu graţie// ca-ntr-o oglindă veneţiană”; ori, în fine, cu totul absurd, ca în versurile ce dau titlul acestei prime părţi.

Deși e plină de bolnavi care mai de care mai închipuiţi, literatura română nu are foarte multe jurnale de sanatoriu. Dacă lăsăm deoparte darea de seamă din Vizuina luminată a lui Max Blecher, nu rămânem cu aproape nimic. Or poemul supravegheat, ce constituie materia secundă din aparenta naturaleţe a vieţii, răspunde acestei lipse, cu atât mai mult cu cât efectuează de fapt înghesuirea în pagină, la poetic, însă totuși frust, chiar dacă uneori halucina(n)t, ironic sau prozaic, a peregrinărilor din saloanele ospiciului Obregia, unde autorul a fost internat după ce melancolicul din el s-a gândit că nu mai poate răbda și trebuie să recurgă la gesturi necugetate.
Acolo, în acel spaţiu dintre pereţii fostului spital 9 bucureștean, spaima nu mai poate fi – de regulă cât de ușor – acuzată de patetism sau contrafacere: „mi-e teamă să nu rămîn pentru totdeauna aici/ printre geometrii hipnotice perfecte de gresie/ un cer senin în HD/ dar dacă aș rămîne?// […]// „cel mai nasol/ era să mă trezesc încolţit în toiul nopţii/ să scrutez în întuneric înspre lună dacă era acolo/ să-mi analizez prostește// șansele –/ bineînţeles nu aveam nici una/ dar mă simţeam interesant vorbind de unul/ singur despre mine ca despre un ins cu șanse”. Versurile astea tăiate ciudat, însă cu atât mai percutant, sunt ameninţate foarte rar de pericolul complacerii facile („nu întrezăresc rostul/ nu cred să aflu-ntr-o bună zi/ și nu-s sigur că e ceva de aflat –/ ar fi timpul să mi se rupă de toţi și de toate”), sau al retoricii golite de orice conţinut („evazivi/ ne deplasăm și ajungem mereu/ în punctul de unde/ am plecat// nu mai credem în nimeni/ nu mai credem în nimic/ eu/ cel puţin/ nimeni nu crede în noi/ și nici nu a crezut vreodată”), dar asta nu înseamnă că tot la fel de bine nu poate fi vorba de-o altă trăsătură tipică melancolicului – în acest caz, unul cu acte. Odată izolat de lumea (ne)rezonabilă, nu-ţi rămâne decât să observi nebunia celorlalţi, măsurată, știm de la Foucault, în termeni de comparaţie, numaidecât relativ: „asistentele își pierd răbdarea zi de zi/ rîdem ca niște nebuni adevăraţi/ cînd cineva normal își scapă// nervii din frîie”.

Dacă poemele din ciclul iniţial păreau că sunt resturi din șantierul artei scalpării, interminabilul text supravegheat își caută salvarea succesivă în combinaţia ctrl+s, care-l împarte în tot atâtea secvenţe presărate cu amintiri, cele mai crunte fiind, din nou, evocările în aparenţă involuntare ale momentelor petrecute cu fiica: „mă uit la organizatorul ăsta alb cu verde pentru pastile/ dacă le-aș lua pe toate deodată ce s-ar întîmpla?/ ar fi liniște aceeași liniște/ ca atunci cînd te-am luat pentru prima oară în braţe/ sau cînd ne-am dus la plimbare pînă/ în preajma pădurii/ și am hotărît ca un copac slăbuţ și desfrunzit/ să fie copacul tău sonia/ aceeași liniște”; sau, într-o memorie livrescă, înduioșător – fără să vorbim de vreun defect sau altul, poate tocmai pentru că empatizezi instant: „sonia/ sedativele pe care le iau/ sînt pentru cei șase ani în care ţi-am citit/ din abecedarul lui tolstoi/ din mestecenii lui robert frost/ e sania pe care înţepeneai/ ca un ursuleţ de pluș/ și la care tata/ trăgea să fie peter pan/ și să te ducă departe/ undeva unde/ el nu a ajuns/ deși i s-a întîmplat să încerce”. Asta după ce un alt gen de relaţionare s-a văzut bazat pe niște neînţelegeri funciare, ca atunci când, spune t.s. khasis, „m-ai ţinut în braţe mai mult ca oricînd mi-ai zis că voi rămîne mereu/ în sufletul tău deși nu știm ce e ăla suflet abia sîntem în stare să/ dezmierdăm un cîine”, sau când „mi-ai scris: mă enervează că nu îţi vrei binele –/ nu nu îmi vreau binele nu știu ce înseamnă bine”.
Nu lipsesc micile derapaje – să zicem – suprarealiste, laolaltă cu colegii de lâncezeală diazepam: „fiecare își construiește barca personală/ a mea e din sticlă/ pe sub barca mea înoată rechini și ţipari/ blînde balene// îmi permit corali îmi permit loch ness –/ excesul de zel îmi face greaţă/ așa că revin sub pătură/ leoarcă de frică”. La modul pictural, într-un film absolut grăitor pentru sensibilitatea melancolică, suntem asiguraţi că „dacă ne-ai despica coșul pieptului nu ai vedea fluturi sau/ păsări luîndu-și zborul ci// căţărîndu-se pe piciorușele lor ca niște adjective dezagreabile/ șiruri de gîndăcei întunecaţi tăcuţi/ purtînd pe carapace luciul unei disperări pe care natura locului/ n-a anihilat-o”. Avem astfel o poezie ce merge drept la ţintă, fără detururi bahice și seninătăţi celești. Unde nu e loc de oboseală, bașca epuizare. Ba mai mult, care-și poate salva locurile comune tot prin banalităţi, meșterit înlănţuite: „ok/ dumnezeu nu există/ diavolul nu există/ sîntem doar noi/ sporovăind despre dumnezeu despre diavol/ despre mașini doar noi și postările noastre pe facebook/ […]/ doar noi în locuinţele noastre/ intangibili supremi la marginea căii lactee/ căreia îi dăm cînd și cînd cîte-un like”.
Multe ar mai fi de citat, însă un lucru e sigur: ele fac parte din cel mai bun volum de poezie de anul trecut, deocamdată ocolit de loteria și coteria premiilor literare. Numai că, știm, pentru khasis, împlinirea nu are cum să vină din asta. Ea „poate veni din felul în care te ratezi/ nu ţine de rugăciuni de iubire nu ţine de copil nu ţine de fiziologie// nu ţine nici măcar de scris care/ nu e o artă [și deja nici o scalpare]/ ci doar șansa de a răbda într-un stil melancolic”.

Notă:

* http://www.observatorcultural.ro/articol/ecorseu-si-amaraciune, nr. 818 (30), 14 aprilie 2016.

t.s. khasis, aparenta naturaleţe a vieţii (Casa de Editură Max Blecher, 2015)

Laurenţiu Malomfălean (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”. Doctor în Litere (2014) cu o teză care avea să se transforme în volumul Nocturnalul „postmodern”. Când visele imaginează hiperindivizi cu onirografii (2015), pentru care a primit Premiul „Tânărul Critic al anului”.

limba română, autor: Laurențiu Malomfălean, nr. 1 (17) / 2016, secţiunea: cronică