Poemul săptămânii:
„Rezervația artificială”
de Radu Săplăcan

| 23 decembrie 2016 |

Radu Săplăcan (1954-2002) debutează în studenție, în revista clujeană „Echinox”, cu poezie și critică. După absolvirea Facultății de Istorie-Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, este profesor la Dej și conduce la Beclean un cenaclu, „Saeculum”, pe unde trec, până prin 1986, mulți dintre poeții importanți ai perioadei. Foarte activ, organizează cadrul de manifestare pentru tinerii scriitori 80-iști din Ardeal, îi încurajează și susține pe colegii săi, fiind în a doua parte a anilor ‘90 motorul taberei de creație de pe Valea Vaserului. Nu se grăbește să debuteze, făcând-o de-abia la 40 de ani cu volumul de poezii Livada Roentgen (1994). Urmează, într-un răstimp destul de scurt, Ușor deasupra lumii (1999) și Factorul șarpe (2000). Memorial cu păianjeni și fructe (2002) apare la puțin timp după dispariția lui Săplăcan, iar un an mai târziu Ion Mureșan îngrijește ediția antologică Poezii, cu șaptesprezece poeme inedite. Tot în 2003, contribuțiile critice ale lui R.P., risipite prin reviste, sunt adunate în volumul Exerciții de balistică, iar în 2008 iese Poeme cu prieteni. Pasionat de asocierile neobișnuite de imagini, pe care le lucrează cu migală, îmbinând un onirism așezat și grațios cu un discurs prozaic, monoton cu intenție, ciupit din vreme în vreme de tentații textualiste, Săplăcan nu-și trădează formația echinoxistă, oferind în toată poezia pe care a scris-o varianta proprie la o orientare cultivată cu devotament, pe diferite voci, de către 80-iștii ardeleni – același devotament pe care Săplăcan l-a arătat vreme de 25 de ani față de poezia prietenilor săi.

Claudiu Komartin

RADU SĂPLĂCAN

Rezervația artificială

salcâmul căzut dintr-un basorelief accentuează o cicatrice,
+++++aproape gură –
agravarea chipului tău în paharul gol, inocent,
asemeni unei locomotive pe un patinoar…
Constat invazia urletului cu un plastron alb și tresar;
atent, cineva îmi șoptește: „miere pe limbă, miere pe limbă…”
porcul și elefantul – schița absurdă a aureolei mele –
+++++fixează puterea de înțelegere…
Destul! – văd doar pielea întinsă a doi-trei filosofi mistici –
și totuși vino, vino iubito să valsăm direct în pijamaua
+++++unei însorite spaime –
în poem, amorul maxilarului cu pumnul pare semn
+++++de sănătate mintală,
deci: ne rămâne doar imaginea unui copil cu cicatrice,
vâslind din capul oaselor, dând ocol camerei și așezându-se
+++++foarte încet
într-un raft luminos.

din Livada Roentgen (1995)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

Sursa foto: aici

citește și:

„Musca” de Radu Andriescu


„Aș putea să arăt cum crește iarba” de Geo Dumitrescu

Print

secțiunea: poemul săptămânii