Poemul săptămânii:
„O rufă albă”
de Ovidiu Hotinceanu

| 30 septembrie 2016 |

Ovidiu Hotinceanu (1942-1973) a debutat la sfârșitul anilor ‘60 cu volumul de poezie Sămânța (1969). Originar din Suceava, termină studiile liceale la Craiova, apoi începe Facultatea de Construcții la București. O.H. moare la puțină vreme după ce împlinise 31 de ani, fiind cel mai tânăr dispărut al promoției, și probabil poetul cel mai repede uitat din pleiada de autori debutați la sfârșitul anilor ‘60 și începutul anilor ‘70. Niciun studiu critic, nicio comemorare sau reeditare în patruzeci de ani – suficient pentru ca orice scriitor să fie dat uitării. Doar Constantin Abăluță îl include pe Hotinceanu în volumul I al antologiei sale foarte generoase, Poezia română după proletcultism (2000), iar prin selecția făcută cu fler și parcimonie atrage atenția asupra acestui scriitor lipsit de șansă, ceea ce nu schimbă însă destinul postum al poeziei sale.
Prin debutul cu Sămânța, Hotinceanu trebuie să le fi părut contemporanilor săi un poet cu potențial (atât într-o zonă lirică și sentimentală, cât și pe o direcție mai degrabă excentrică, de o directețe și o tranzitivitate de care nu dai în deceniul șapte la tot pasul). Sămânța pare azi o carte amestecată, dar plină de promisiuni, de la unele texte scrise într-o manieră ușor recognoscibilă, la modă în literatura vremii, până la câteva poeme care fac un arc peste timp și par ivite în descendența generației postavangardiste din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Partea rezistentă a poeziei lui O.H. aici se găsește: în prozaism, vitalitate și nonșalanță, în acest tip de confesivitate în răzmeriță care ar fi putut deveni semnătura inconfundabilă a unui poet important.
Volumele ulterioare ale lui Hotinceanu, Brusc să deschizi fereastra (1971), Cămașa de apoi (1973) și postumele O zi de toamnă, anonimă (1974) și Versuri (1975), nu au fost, din păcate, de ajuns pentru a-l fixa pe tânărul poet în memoria contemporanilor săi, însă îndeamnă la o redescoperire care nu e niciodată târzie în literatură și arte.

Claudiu Komartin

OVIDIU HOTINCEANU

O rufă albă

Noi doi, plecați de-acasă fără bani
Noi doi
Suspectați de directorul minei din Petroșani
Duminica,
O rufă albă
Copilăria, o rufă albă
Eu scriind versuri
Tu, cu spatele cât o masă de cantină din ‘48
Noi doi, cu un singur rând de haine,
Repetenți în clasa a X-a serală
Șantieriști, fără familie,
Vasile Gore și eu
Bătându-ne la baluri cu sticle de bere
Stropind cu nădușeală statele de salarii
Rătăciți în Capitala Industriei
Cunoscând tot felul de directori,
Directori adjuncți,
Mașiniști,
Contabili,
Jucători ai secției „Fier Vechi”:
Pedestrime de rând.
Cunoscând generalii, femeile celebre
Ale cuptoarelor Martin
Acum, o rufă albă
E tot ce-mi amintesc de tine
O rufă albă ca un steag de pace
Cu care mă predau zilnic
La porțile Marilor Industrii.

din Sămânța (1969)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

citește și:

„Secol” de Nichita Danilov


„Frică nu înseamnă nimic” de Ion Caraion

Print

secțiunea: poemul săptămânii