Poemul săptămânii:
„Trenuri stricate”
de Nicolae Coande

| 26 august 2016 |

Nicolae Coande (n. 1962) a impus în poezia de după ‘90 un discurs solid, intens și foarte bine calibrat. Poetul este un constructor migălos și hiperlucid, lucru care s-a văzut cel mai limpede atunci când și-a regizat două volume antologice în doi ani consecutivi, iar rezultatul a fost excelent, tocmai fiindcă a arătat cât de drastic și de obiectivat poate fi în raport cu propriile texte.
Debutând, la 33 de ani, cu volumul În margine (1995), Nicolae Coande a devenit în scurtă vreme una dintre vocile cele mai puternice și mai clar conturate ale deceniului, deși a fost oarecum defavorizat (la fel ca Ionel Ciupureanu) de faptul că nu s-a situat în niciun grup, în niciun cerc de „putere” sau de impunere a 90-ului literar. Cu toate acestea, volumele lui au fost primite la superlativ în cercuri elitiste ale criticii de poezie (Mincu, Cistelecan, Soviany, Borbely, Nimigean) și au avut un succès d’estime pe care nu îl păstrează decât autorii care dovedesc în timp constanță și îndărătnicie.
După În margine au urmat Fincler (1997), fundătura homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun și alcool (2008) și Femeia despre care scriu (2010), precum și antologiile VorbaIago (2012) și Persona (2013). În 2015, la două decenii de la debut (după cum a ținut să sublinieze pe o clapetă a cărții), N.C. a scos Nu m-au lăsat să conduc lumea, una dintre cele mai bune cărți ale anului, despre care Gheorghe Grigurcu notează: „Tactica lui Nicolae Coande e de-a propune un amestec de ascuțișuri șocante și «delicatețuri» care n-au decât rolul de-a le corobora pe cele dintâi, așa cum un individ cinic, înainte de a-și pocni victima, îi adresează câteva vorbe de-o blândețe ironică.”
Registrul în care scrie Coande e cel al urgenței, scriitura sa este energică, aparent bavardă, iar hiperbola, cultivată în spiritul unei tematici maximaliste (adică un misticism bine cântărit și proporționat), este denunțată constant prin autoironie, prin șarjele parodice sau caricaturale ale unui actant conștient de pericolele ce pândesc eul hipertrofiat.
Așadar, rezumând, descoperim în poezia lui Nicolae Coande o ipostază nervoasă și cizelată, contrasă, mizând pe „scurtimi” (amintind uneori, în poemele de început, de Mazilescu), în texte ce au o ultimă secvență care conduce spre câte o concluzie înșelătoare, fals didactică sau un vers emblematic. Pe de altă parte, un discurs dezvoltat, sarcastic și reflexiv, în care tradiția este tradusă în limbaj colocvial, beneficiind de sporul unei inteligențe în care se împletesc ingenium-ul și agudezza.
Urmaș complex al lui Vasile Vlad și Cristian Simionescu, Coande e un poet inteligent și sarcastic, care știe ce responsabilitate asumă o ținută poetică precum cea pe care o cultivă de două decenii. Discursul său, deși în continuare mai curând marginal, este unul dintre cele care se aud astăzi cu cea mai mare claritate în limba română.

Claudiu Komartin

NICOLAE COANDE

Trenuri stricate

Aș fi vrut să-mi pălmuiesc prietenii cu o iubire aspră
să-i scot din letargia vieții lor neștiute
mintea mea refuză să-i mângâie dar inima ar face-o cu blândețe.
Cum să-i conving că le vreau binele și binele ăsta
îmi cere să-i las lați?
Toți sunt obosiți din același motiv – nu mai iubesc
și nu mai sunt iubiți. Nu ne pricepem la afacerea asta.
Dacă stăpânești mâinile unei doamne o vei avea întreagă –
un încrezut mi-a spus asta odată
a omis să spună ce facem când doamna nu mai are mâini.
Până la urmă eu nu știu cine naiba sunt prietenii mei
dar mă întind sub o locomotivă și visez că-i găsesc.
Mă uit în ochii lor și văd viața proastă o idee răsuflată
despre succes social. Coborâm pe același peron
nu băgăm de seamă că același tren ne varsă zilnic
în burta distileriei care ne stoarce de frumusețe
vorbim despre literatură capcane culturale mimesis
dar viața noastră s-a dus la dracu’. El e șeful pe-aici
dar cred că știi asta.
Energia unui copil de patru ani ne pune în cur.
O idee de-a noastră nu face cât un sprint până la capătul străzii.
Anul ăsta am văzut mulți melci și am priceput –
ăștia suntem noi încercând să trecem strada.
Am mers cu Andrei la trenuri stricate acolo unde lui îi place
să conducă locomotive obosite garnituri bătrâne
ieșite la pensie. Am adunat zeci de cochilii goale de-a lungul
căii ferate și m-am gândit că vom sfârși lângă șine
în așteptarea semnalului de plecare.
Va veni după ce nu-l vom auzi.
Trenuri stricate în gări care nu există.

din Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

Sursa foto: aici

citește și:

„În forță, cu nerușinare” de Ioanid Romanescu


„sandu și nino în vis” de Judith Mészáros

Print

secțiunea: poemul săptămânii