Poemul săptămânii:
„Aș putea să arăt cum crește iarba”
de Geo Dumitrescu

| 10 decembrie 2016 |

Geo Dumitrescu (1920-2004) a arătat, într-o carieră literară de mai bine de jumătate de secol, o remarcabilă exigență, care l-a împiedicat să publice mult, așa încât acest poet și traducător longeviv poate fi citit într-o ediție completă și definitivă (Poezii, apărută în anul în care Geo Dumitrescu a împlinit 80 de ani, și reeditată în 2002) ce cuprinde mai puțin de nouăzeci de poeme, aranjate cu o exemplară parcimonie.
Debutând foarte devreme (în 1941, cu placheta Aritmetică, semnată Felix Anadam), ca lider incontestabil al grupării neoavangardiste „Albatros” (e aproape neverosimil că din această revistă care a fost epicentrul generației afirmate la începutul anilor ‘40 au apărut doar șapte numere, din martie până în iunie 1941), Geo Dumitrescu este nevoit să aștepte încheierea celui de-al Doilea Război Mondial pentru a publica volumul său cel mai faimos, Libertatea de a trage cu pușca (1946). Această carte, ce purtase inițial titlul Pelagră, nu primise avizul Cenzurii, însă odată cu apariția ei – în anul alegerilor trucate ce aveau să arunce țara într-una dintre cele mai crunte perioade represive din istorie – țelul declarat al tânărului Felix Anadam (care pleda la 21 de ani pentru „revenirea scriitorului la realitate”) pare atins. Libertatea de a trage cu pușca impune un poet ironic, nervos, nonconformist, chiar vitriolant, comparabil uneori cu tânărul Bogza (deși parcă mai flecar, mai înclinat spre o poză patetică și funambulescă), pe care George Călinescu – în general destul de nereceptiv la un asemenea tip de lirică – îl etichetează just ca „persiflant” și „sentimental”.
„Prima încercare majoră de tranzitivizare a poeziei noastre” – despre care scrie Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne – are în Geo Dumitrescu un vârf de lance. E greu de imaginat cum ar fi evoluat poezia românească într-un context în care tinerilor autori ai Generației Războiului (ce aveau ca deziderat o poezie concretă, tranzitivă, citadină, a realului și a cotidianului) stalinismul nu le-ar fi produs un brutal decupaj existențial și biografic. Însă e clar că poezia de după 1965 (începând cu Marin Sorescu și Mircea Dinescu și ajungând la câțiva poeți exponențiali afirmați la sfârșitul secolului XX, ca Daniel Bănulescu sau Marius Ianuș) reia cu temele și atitudinile, îngropate pentru aproape douăzeci de ani, ale acestei generații lipsite de șansă, pentru care poetul Libertății de a trage cu pușca a fost un reprezentant exemplar.
Cărțile de după „dezgheț” ale lui Geo Dumitrescu, Aventuri lirice (1963), Nevoia de cercuri (1966) și Jurnal de campanie (1974), sunt mai retorice și mai narative decât poezia sa de început, însă întregesc profilul unui autor inteligent și foarte calculat, a cărui ingenuitate e înlocuită cu vremea de o demnitate și un profesionalism ireproșabile. Aceste calități, pe lângă sobrietatea morală de care a dat dovadă în comunism (deși nu se poate spune că distincțiile și recunoașterea „oficială” l-ar fi ocolit), au făcut din G.D. unul dintre cei mai admirați scriitori ai epocii, poezia sa fiind – după cum scrie în 1978 Daniel Dimitriu – „înainte de toate un caz de conștiință”. După această dată, G.D. nu mai publică prea multe noutăți, ci doar antologii care îi cimentează reputația: Africa de sub frunte (1978), Versuri (1981), Aș putea să arăt cum crește iarba (1989), Câinele de lângă pod (1997).
Citabil oricând ca precursor al Generației 80, poet insurgent și problematizant, când parodic și diversionist, când tras pe sfoară de propriul retorism, autor al unei literaturi de atitudine și suplețe etică, traducător al lui Baudelaire, Rafael Alberti și Curzio Malaparte în românește, Geo Dumitrescu rămâne o importantă figură a poeziei românești din secolul trecut.

Claudiu Komartin

GEO DUMITRESCU

Aș putea să arăt cum crește iarba

E puțin ceea ce spun. Dar pot să spun orice.
Cred că pot să spun. Aș putea să arăt
cum crește iarba, cum se-nalță un zid,
cum se nasc cai de lemn
dintr-o iapă de lemn… Pot să spun…

– Ești dator! mi-au strigat. Spune!
Arată cum răsar stelele,
cum sângerează negru pământul
străpuns până-n neagra-i aortă,
cum umblă gândurile aprinse sub frunți,
cum mor printre stânci neatinse vulturii,
arată cum coboară din arbori maimuțele
devenind oameni, ca să vâneze
maimuțe prin arbori…

Eu pot să spun orice, mă simt în stare,
Nu mi-e frică de gânduri, de vorbe.
Dar, uneori, asmuțindu-le în largul
văzduhului, ele se izbesc și revin amețite, căzând,
apoi se izbesc, încă o dată, mereu,
ca proastele muște lipsite
de ochiul adânc al depărtării…

Deschide fereastra! Dincolo de geam,
se văd spații întinse, case și oameni,
se văd mere legănate pe ramuri,
se văd grădinile mari ale țării,
ale Pământului,
în care zilnic trebuie să arunc
cu pietre și vorbe și pietre, astfel ca,
ridicându-le, să băgați de seamă, în fine,
și florile. Dar trebuie deschisă fereastra.

O, vă jur, credeți-mă, pot să spun orice.
Dar trebuie deschisă fereastra,
fereastra înțelesurilor adânci,
ce-ar putea să cuprindă
adevărul meu și pe-al vostru.

Aduceți-vă aminte mereu, spuneți mereu:
„deschide fereastra!”. Altminteri,
zborul gândurilor va păstra în veci
geometria strâmtă a odăii, tusea scurtă,
astmatică, a caietului cu amintiri,
unghiul închis, cu trei dimensiuni,
în care atât de bine se potrivesc
pânzele păianjenilor…

Spuneți mereu: „deschide fereastra!”
„Ești dator!” strigați. „Spune!”
„Arată cum crește iarba, cum se-nalță un zid,
cum se nasc caii de lemn
dintr-o iapă de lemn, cum coboară
din arbori maimuțele, devenind oameni,
ca să vâneze maimuțe prin arbori…
Spune orice! Poți!
Ești în stare să spui! Ești dator!”

O, dar deschideți, deschideți fereastra!…

din Nevoia de cercuri (1966)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

Sursa foto: aici

citește și:

„Rugăciunea de dimineață” de Marta Petreu


„De profundis” de Cezar Ivănescu

Print

secțiunea: poemul săptămânii