Poemul săptămânii:
„O ieșire la mare”
de Florin Iaru

| 21 octombrie 2016 |

Florin Iaru (n. 1954) a dat, prin Aer cu diamante, unul dintre cele mai cunoscute titluri ale postmodernismului românesc. Volumul colectiv de acum 34 de ani, semnat de Iaru, Cărtărescu, Coșovei și Stratan, reprezintă, alături de celălalt faimos volum colectiv al poeziei 80-iste, Cinci, un moment de referință pentru evoluția discursului poetic postbelic.
Membru de bază al Cenaclului de Luni, Iaru debutase cu Cântece de trecut strada (1981), ce atrăsese imediat atenția criticii, pe care o cucerise, punând-o la treabă pentru a-i dezlega subtextele, ritmul, verva amețitoare.
Luându-l ca model suveran, dintre scriitorii români, pe Caragiale (însă cu totul altfel decât o va face puțin mai târziu Cristian Popescu), Iaru ocupă decis un teritoriu poetic pe care nimeni din generația sa nu-l mai poate revendica. Ebuliția, tensiunile, „spectaculosul tragic” (după expresia lui Caius Dobrescu) pe care le afișează în toată poezia scrisă în anii ‘80 fac din F.I. mai mult decât un lider de generație sau un autor de manual, poziție oricum inconfortabilă pentru un spirit ca al său: Iaru devine un poet exemplar pentru o generație și o epocă, fiindcă se dovedește o conștiință nesupusă atât înainte, cât și după schimbarea de regim din 1989. Vorbim despre unul dintre acei poeți în scrisul cărora, fără să facă paradă de el, un ascuțit simț moral (convertit uneori într-o formă subtilă de critică, dacă nu chiar de intervenție politică) hrănește o viziune de amploare care vine nu doar din Generația Beat și din avangarde, cum s-a repetat în exces, ci și din teatrul absurd și din lirismul deziluzionat al poeților Generației Războiului. Rezumând, Florin Iaru a demontat un blockbuster poetic de pe vremea bunicilor și, ca în bancul cu mașina de cusut, oricum a încercat să-l reasambleze, tot feerie tragică i-a ieșit.
Rareori poeții atât de spectaculoși, de histrionici, de limbuți ca el reușesc să treacă, prin textele lor, proba timpului. În general, autorii de poeme care cuceresc prin naturalețe și vivacitate, poeții de explozie, cu „cârlig” imediat la public, nu au câștig de cauză la relecturi succesive după un deceniu, două, trei. Iaru infirmă această prejudecată. Volumele sale de după debutul cu Cântece de trecut strada, și anume La cea mai înaltă ficțiune (1984) și Înnebunesc și-mi pare rău (1990), strânse după destul de multă vreme în Poeme alese (1975-1990) (2002), relevă unui cititor atent nu doar o traiectorie de o extraordinară claritate, cu toată aparenta dezordine lexicală, cu toată incoerența și „nebunia” din textele sale (despre care Andrei Bodiu a scris un eseu excelent). Poetul reușește să nu scadă, de la o carte la alta, ștacheta, nu ajunge să-și recicleze teme și efecte, și poate că acesta este motivul pentru care nu a mai publicat după 1990 niciun nou volum de versuri.
A treia carte a lui Ion Mureșan s-a lăsat așteptată 17 ani. Deghizat în jurnalist, prozator simpatic și trickster căruia i-a fost extirpată gena îmbătrânirii, autorul „Fiarei de mătase” știe că, după ceva mai bine de un sfert de secol, trebuie să vină cu o carte care să „radă” tot, inclusiv propria poezie scrisă până la 35-36 de ani.
Dacă s-ar fi născut cu trei decenii mai târziu, Florin Iaru ar fi fost cel mai tare artist de spoken word, slam sau hip hop din România.

Claudiu Komartin

FLORIN IARU

O ieșire la mare

+ ++++++++lui Nichita Stănescu

Te-am văzut vorbind decent, automat și gri
pe fondul trist al ecranului alb-negru
al televizorului meu. Erai lovit în tâmplă
de coiful ascuțit, pătrunzător al puterii,
al punerii în scenă, de unde moartea îți era sufleor.
De fapt, moartea vorbea cu tine printre
marginile moi ale gurii tale și am închis ochii
așteptând să o văd intrând, faianță dementă
purtând răcorosul, tăiatul tău cap blond
fardat nițel sub ochii mov.

Te-am văzut vorbind încet și neconvingător
așa cum și eu sunt neconvingător horcăind suspine
și hohote la telefonul din care moartea
îmi interceptează convorbirile
apoi mă agață pe stradă
cu homosexuali și invertiți
+ ++++++++++++++mă cheamă în provincie
îmi scrie lungi scrisori ca niște secunde îngâmfate
pentru care tu ai început să exiști
cu limba trasă
pe fardul acela țipător, mov.

– Suntem pe marginea spectrului – spune spectrul – ehei
încă puțin și ieșim la-ntuneric
încă puțin și rupem bătaia de luminimă
care ne înghesuie prin nuvele, romane și epopei.

Desigur, te-am văzut cerând aprobarea morții
care-și lăsase bărbia pe aripa umărului meu drept
și încercai să lovești cu pleoapele, cu brazdele feței
imaginea unui plâns funerar, încercai să treci
peste ecran cu izolir-band-ul frazei tale moi
cu chewing-gum-ul pe care-l mesteci în creier
visând – ochii tăi violeți sfârtecau violetul –
visând o ieșire la mare, spre ochiul acela compus
care-ți dicta gesturi în puful urechii, încet.

– Suntem pe marginea spectrului – spune spectrul –
legați-vă centurile, aduceți săniile, banii, hainele vechi
trageți de poalele nașterii celei vii – căci vom spune adio!
Încă puțin și vom mărturisi adevărul
încă puțin și vom scrie tratate de înviere.

– Culcă-te cu mine, dar mai rămâi!
implora femeia cu gânduri centripete.
– Intră în patul meu, frumosule gutui!
surâdea femeia cu fața la perete.
– Urcă mai repede, dom’le! Țipa
taximetristul plin de cifre și pete.

– Coboară la prima, îți zic, la întâi!
mă sfătuiau o bătrânică, un domn integru, un negru.
– Ține ritmul, cetățene, așa! difuza
vocea de plastic gândirii mele încete.
H
+O
++O
+++O
++++O
+++++O
++++++P
+++++++A
++++++++A
+++++++++A
++++++++++A! guița
moartea bătând orizontul cu mii de regrete
pe când traversa strada în mâini, în dinți
distrând trecătorii cu glume violete.
– Viiineeee – mă anunța
moartea deșurubând lumea din gazeta de perete
vine pe sârmă, stimabile, dar vine, băiete!

+ ++++Stai, cititor!
Stai și observă, te rog
sinceritatea spaimei mele
mecanice
placată cu aur pe viul creierului meu.
+ ++++Observă, te rog,
mesajul meu întunecat, lovit de adevăr
peste bot – cu tot cu amurg cu fulgerare
cu transfocarea violentă a spectrului
aici
+ ++++la marginea indiferentă
+ +++++ +++++ ++++a lumii.

Te-am văzut foarte trist
în pătrățelul tău de televizor, bolborosind culori neauzite
pe ecranul automat din care moartea cocheta cu
frumoase cele mai poezii.
+ ++++ (Ți-am dedicat și eu câteva nerozii.)

Mi-am înfipt ghearele în semnele de întrebare
ce se încrucișau cu elegantele
exclamații.
+ ++++Dinții ni i-am ciocnit cristalin
De ghilimele, aldine
+ ++++++++++++++feude colocviale
în care vorbirea înfiripa un fel de comunicare:
+ ++++un zvâcnet
+ ++++un spasm
+ ++++spume la gură
+ ++++ochi beliți
+ ++++cuvinte bagaje

Îți privești materia abandonată într-un pat,
foiala urlătoare și plângăcioasă a supraviețuirii,
ace și dălți intrând cu grăbire în sprijinul inimii moi,
frigul ouat în carnea aproape fierbinte.

Ale cui sunt brațele în care
călătorești acum atât de cuminte?

din Înnebunesc și-mi pare rău (1990)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

Foto: © Mihai A. Barbu

citește și:

„Desfigurarea” de Constanța Buzea


„Te vei stafidi vei fi un fruct exotic” de Daniel Bănulescu

Print

secțiunea: poemul săptămânii