Poemul săptămânii:
„Desfigurarea”
de Constanța Buzea

| 14 octombrie 2016 |

Constanța Buzea (1941-2012) a debutat publicistic la puțină vreme după moartea lui Nicolae Labiș, încă liceancă, în 1957, iar primul său volum de poezie, De pe pământ, a apărut în 1963. Una dintre puținele poete de reținut ale anilor de înflorire șaizecistă (deși interesul ține azi strict de istoria literară, din aceeași promoție mai pot fi citate Ana Blandiana și Gabriela Melinescu), Constanța Buzea devine în anii următori una dintre prezențele cele mai active din literatura generației sale.
Autoare a numeroase volume de poezie și cărți pentru copii, C.B. publică într-un ritm susținut (totuși nu chiar cu frenezia lui Adrian Păunescu, ce-i va fi soț până în 1977): La ritmul naturii (1966), Norii (1968), Agonice (1970), Coline (1970), Sala nervilor (1971), Leac pentru îngeri (antologie, 1972), Răsad de spini (1973), Pasteluri (1974), Limanul orei (1976), Poeme (antologie, 1977), Ploi de piatră (1979), Umbră pentru cer (1981), Cină bogată în viscol (1983), Planta memoria (1985), Cheia închisă (antologie, 1985), Pietre sălbatice (1988), Ultima Thule (1990). După 1997, când apare Pelerinaj, publică mai mult antologii, cea mai cunoscută (și cumva definitivă) fiind Roua plural, apărută în trei ediții (1999, 2007, 2010).
Redactor, mai bine de 35 de ani, al revistelor „Amfiteatru” și „România literară” (unde a și ținut o rubrică importantă pentru tinerii aspiranți, „post-restant”), a primit Premiul Național de Poezie Opera Omnia în 2001.
Ultimele cărți publicate, în afară de Creștetul ghețarului: jurnal 1969-1971 (2009), au fost Netrăitele (I) (2004) și Netrăitele (II) (2008), în care e mai confesivă și mai puțin interesată să facă poezie decât oricând în trecut, acest testament care amestecă poemul și notația jurnalieră convertind experiența poetică în căutare spirituală (aparent resemnată, dar de fapt gravă și mistuitoare ca la toți credincioșii autentici) și, în cele din urmă, în rugăciune.

Claudiu Komartin

CONSTANȚA BUZEA

Desfigurarea

++++++++În spatele casei, pe acoperiș,
îngerul fiului își strivea aripile

stând singur și încercând să-ndure
seninul, cu ochii deschiși.

++++++++Durerea aceea
el n-a mai simțit-o demult,
durerea aceea el nici n-a mai căutat-o,
durerea aceea soră cu desfigurarea
care se-ntâmplă în zilele senine, albastre,

++++++++când fiul devine deodată ascultător
și se duce în spatele casei, care nu mai
există, strivindu-și umbra de acoperișul
care nu mai există, desfigurat încercând
să îndure seninul, care nu mai există.

din Netrăitele (II) (2008)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

Sursa foto: aici

citește și:

„Te vei stafidi vei fi un fruct exotic” de Daniel Bănulescu


„O rufă albă” de Ovidiu Hotinceanu

Print

secțiunea: poemul săptămânii