Poemul săptămânii:
„Ultimul de la 1200”
de Constant Tonegaru

| 28 octombrie 2016 |

Constant Tonegaru (1919-1952) și-a văzut publicată în timpul vieții o singură carte, Plantații (1945), care ar fi trebuit să se intituleze Plantația de cuie, dacă Cenzura nu ar fi intervenit, ca în atâtea alte cazuri de amestecuri silnice (care par azi absurde sau de-a dreptul aleatorii) în titlurile vremii.
Poet din generația afirmată în anii ‘40, numită de-a lungul ultimei jumătăți de secol ba „Generația pierdută” (în ciuda nepotrivirii evidente din preluarea acestei sintagme a lui Gertrude Stein, ce se referea la scriitorii britanici și americani iviți în preajma Primului Război Mondial), ba „Generația amânată” (titlul unei importante contribuții memorialistice a lui Lucian Valea), Tonegaru este unul dintre poeții de vârf ai perioadei.
Cu un an mai mare decât Geo Dumitrescu, liderul grupării „Albatros” – poetul cel mai dinamic, dar și mai rezistent, chiar și după opt decenii, al unui „desant” alcătuit din personalități foarte diferite –, Tonegaru este un poet născut, autodidact și nonconformist, cu faimă de rebel extraordinar de înzestrat, într-una dintre cele mai tulburi perioade din istorie.
Cele mai importante pagini despre Tonegaru, mort cu câteva săptămâni înainte să împlinească 33 de ani, îi aparțin lui Barbu Cioculescu, devotat tonegarian care se va îngriji, după anii cei mai sumbri ai comunismului românesc, de recuperarea memoriei, dar și de publicarea (și reeditarea) manuscriselor lăsate de poetul originar din Brăila.
Apropiat de Șerban Cioculescu și în special de Vladimir Streinu, unul dintre principalii săi susținători, căruia îi și dedică Plantații, membru al cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, despre care scrie mai multe articole calde și vibrante, Constant Tonegaru e un neașezat, un spirit liber, în care se întâlnesc un inocent și un exhibiționist (sigur, nu comparabil cu Bogza, dar totuși), un melancolic greu de vindecat și un reactiv vituperant (de redescoperit un articol din 1945 în care face harcea-parcea volumul de debut al rivalului Caraion).
După ce primește mult râvnitul Premiu al Fundațiilor Regale, în urma căruia îi e publicat volumul de debut, viața lui Tonegaru va urma un traseu zdruncinat: ani de rătăcire, de sărăcie, de degringoladă sentimentală, în care nu mai este nici angajat, nici publicat, totul culminând cu acuzația de „conspirație împotriva statului”. E arestat, aruncat în temniță, bătut de Securitate, iar rana la gambă pe care o capătă în urma acestui tratament îi va provoca sfârșitul atât de timpuriu (conducând, cel mai probabil, la o embolie pulmonară).
Barbu Cioculescu se îngrijește de apariția a două ediții ulterioare: Steaua Venerii (1969) și ediția „definitivă” scoasă în 2003 de Editura Vinea și intitulată Plantația de cuie.

Claudiu Komartin

CONSTANT TONEGARU

Ultimul de la 1200

Într-o ilustrație veche – îndepărtată torță nestinsă,
am cântat pe malul Balticei pentru Clara,
i-am cântat scobitura genunchiului drept
din care sorbeam vinul roșu cu primăvara;
i-am cântat gângăniile de demult
închise în capcana colierului de chihlimbar
cu care își împodobea albul de pe piept.

Goi,
amândoi pe blănuri de urs
ascultam mercenarii ce-n zumzet de stup
pe creneluri încercau aplecați peste arcuri
coardele noi de mațe de lup.
Prințesa topea cu sânii ghiața de pe vitralii
să cercetăm la lumina aurorii boreale
din dosarul cu plante legat în piele de ren
ierburile aduse de Marco Polo.
Prin ostroave însorite,
la margini de lumini, pe acolo,
se spune că oamenii umblă ca noi amândoi
în fața focului din cămin:
goi.

Un înger uriaș în cântecul meu de altădată
cădea cu aripile arse mișcând voios din cotoare.

Atât a fost –
un Înger refuzat și un blestem:
„Te vei risipi ca apa din izvoare,
în alt ev vei purta pălărie,
ghete cu talpă de carton și baston.”
Flămând de stele el a murit pe trotuar…

Mâine – azi, aici se va pune placă de marmură
și pentru trubaduri se va ridica un osuar.

N-am bănuit că târziul a venit,
că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere;
ah! în mine se află un ierbar,
o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere.
Pe drumuri necunoscute
rătăcesc îmbrăcat în zdrențele pielei de ren –
numai liniile destinului ce mi se-ntretaie în palmă
străbat liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren…

Știu numai de Clara, prinsă din turn
și de vântul sărat cum dinspre Baltica bate cu invidie,
știu de limba Clarei când o prindeam între dinți
cum zvâcnea și se răsucea ca o stridie.

din Plantații (1945)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

Foto: © Mihai A. Barbu

citește și:

„O ieșire la mare” de Florin Iaru


„Desfigurarea” de Constanța Buzea

Print

secțiunea: poemul săptămânii