Poeme de Mihnea Bâlici

Mihnea Bâlici (n. 1998) este elev la Colegiul Național „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț. A câștigat în ultimul an premii la cele mai importante concursuri pentru poeți nedebutați (LicArt, Zilele de Poezie „Constantin Virgil Bănescu”), a participat la „Young Poetry Camp” din cadrul Festivalului Internațional „Poets in Transylvania” și a citit la ediția 111 a Institutului Blecher.

„Încerc să nu mă las impresionat de maturitatea frapantă a celor mai tineri poeți care apar azi, însă atunci când întâlnesc o personalitate ca a lui Mihnea Bâlici nu-mi pot reține entuziasmul și confiența în resursele poeziei de a pune-n mișcare energii creative, căutări, modalități expresive înnoitoare, pe care le văd consolidându-se într-un ritm foarte alert în discursuri tot mai dinamice, mai limpezi, mai convingătoare. Am în vedere o maturitate de gândire care se află – cu toată lipsa de experiență pe care o putem bănui – într-o strânsă legătură cu nevoia fiecăruia dintre acești poeți de 17-20 de ani (Alexandra Turcu, Horia Șerban, Mircea Andrei Florea, Cătălina Suditu, Mihnea Bâlici) de a se particulariza, de a se exprima încă de foarte devreme ca individualități cu resurse și explorări distincte. Găsesc deopotrivă uimitoare și tonice puterea lor de asimilare, impresia pe care o lasă ceea ce scriu: că par să fi ars etape importante încă de foarte devreme, că nu mai bâjbâie și au foarte rare rateuri în comparație cu cei care aveau vârsta lor acum un deceniu, două sau trei. Iar asta e uneori de-a dreptul intimidant. «On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans», scria acum 145 de ani cel mai precoce (și poate cel mai strălucitor) dintre poeții moderni, însă atunci când dai de cineva ca Mihnea înțelegi încă o dată cât de înșelătoare poate fi o asemenea declarație, cu tot cu autoironia ei implicită. Poet calculat și cerebral, dar în textele căruia simți ebuliția, pasiunea și nervul autentic, Mihnea Bâlici e în punctul în care poate face orice (și poate ajunge oricât de departe), numai să nu se plictisească sau să devină fanaticul unei cauze sau al unei idei dominante – asta îi pierde adesea pe cei ce surprind prin precocitate.”

Claudiu Komartin

MIHNEA BÂLICI

săvinești

+++++singurele lumini la 6 dimineața sunt cele din săvinești
strivesc orizontul la stânga noastră cum o iei spre roznov
dincolo de lunca bistriței cu turnurile gri de fabrici
furnale antice clădiri șubrede moaștele industriei
câteodată cred că acolo e fabricat răsăritul
prin tuburile alea cu epitelii cimentate de comuniști și italieni
din fumul ăla portocaliu ce acoperă ca un cumulonimbus cerul.

+++++singurele lumini la 6 dimineața sunt cele din săvinești
e de la sine înțeles că la ora aia specia umană e cea mai vulnerabilă
și că ne doboară orice boare de vânt e când ne apucă greața
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++că existăm
dumnezeule o să mă întreb de ce scriu poeme la plural    poate-s
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++doar eu
dar doare până-n os când le văd cum
eclipsează stelele.
++++++++++++++++iar atmosfera de film vechi
+++++++++++++++++++++++++cred c-o să mă omoare într-o zi.

+++++singurele lumini la 6 dimineața sunt cele din săvinești
și apele râului le reflectă și cerul nopții le reflectă
și ele se reflectă unele pe altele morala kantiană dezmembrată
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++într-o dimineață
pregătiți steagurile și nevestele ce numesc eu libertate uite-o
m-am limpezit sunt viu la 6 dimineața mut și munții
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++cu credința mea
credeam că n-o să vină ziua asta
+++++++++++++++++++++++++când pot să strig și eu că nu exist.

+++++singurele lumini

la marginea lumii

din când în când apa de la chiuvetă mai scoate
+++++++++++++++++++++++++++++++++un dominant seventh
și ăsta este jazzul nostru

din când în când în fundul landscapeului cu palatul industrial
+++++++++++++++++++++++++++++++++și cealaltă parte a satului
sunt valuri de cereale

dacă muzica e doar liniștea dintre note
atunci am nimerit în locul în care trebuie

dacă tot ce există vreodată e între nori și umbra lor
atunci am nimerit

și dacă între câmpul meu perceptiv și lobul occipital există
+++++++++++++++++++++++++++++++++oricât de puțină
substanță divină
particule orgasmice sau oricum ceva
care chiar contează
m-aș izbi cel puțin de o realitate satisfăcătoare

/să ai mereu pielea de găină să
faci bășici de dopamină/

aici
la marginea lumii
căruțele au lăsat două dâre în iarbă

kind of blue

electrobuzele se plimbă prinse de cer
scot scântei din stele ne spun uite
alt oraș unguresc al cărui nume nu o să-l pronunți

franz apasă pedala de accelerație
îți dârdâie capul pe fereastră la 220 de km/h
cineva în tibet tocmai atinge nirvana

evident
că am pierdut și asta

stelele

unu

pe câmpurile din spatele casei
cu vegetație lanuri de porumb și muzică scăldată în ecou
ce altceva pot să mai zic despre starea mea de spirit
e doar o după-amiază

o după-amiază cât o vară întreagă cu mine însumi
un cadru prins în plină progresie cinetică printre dealuri
fără urmă de tragic fără patetisme
ca toți oamenii care vor să vorbească despre cât de greșit se simte
ca toți oamenii care vor să vorbească despre cât de complet
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++se simte

viața
când îi auzi să-ți lași
capul în iarbă
înainte să vină septembrie
cu tot ce îți blurează entertainmentul sofisticat
și tot ce obosește crunt 12 ore de somn consecutive

tot ce te râcâie pe inimă în ultimul timp

de la libido până la finele filamente din gelatina văzului
când printre detaliile peticelor scobind în ochi se conturează
în mișcarea lor calmă și terapeutică
norii

fără metonimii

doar norii

albastrul cerului

și munții

cam asta e tot ce-am vrut de la mine
un mod de gândire capabil de bioluminiscență

ilarie elena

la un moment dat în bucovina au venit nemții
și nu știa nimeni unde e războiul dar
un soldat o ridicase (era copilă) pe bunică-mea cu o singură mână
a ținut-o în palmă ca pe un mic buddha îngândurat
niciun gest schițat nicio tresărire
s-a prins că în bibeloul ăsta există o întreagă bătrânețe
+++++++++++++++++++++++++++++++++de ipohondrie
cu lacrimi șterse de sutană și îmbrățișări compătimitoare
în casa aghezmuită în care m-am rezemat de chiuvetă
și am zis plin de cinism că „nu e cel mai groaznic lucru
să mori”

de la accidentul oanei (care a adunat familia din toate colțurile țării
înmormântare ploioasă și scârbă revoltată în fața lacrimilor
frunzărire a unei enciclopedii pentru copii
++++++++++++++++++++++++++++în apartamentul decedatei
drum de întoarcere printre coline a doua zi) încoace
autoconservarea s-a ramolit și ea
și pentru fiecare tragedie din comună un fior
înnebunește în pieptul bunicii

azi-noapte a murit bătrâna vecină
cu baticul înflorat ținându-i lobii cerebrali în frâu
s-a auzit cum amintirile au fulgerat din vârf de măduvă
+++++++++++++++++++++++++++++++++în vârf de măduvă
apusul soarelui într-o copilărie pe nesimțite
bătrânul ursuz în care și-a vărsat odată fecioria și cârdurile
de nepoți care umpleau nu demult curtea
au plecat

de ore întregi câinele îmi urlă îndurerat în geam
falsettouri disperate de sinucigaș
combustie spontană din bot până-n coadă
și nici măcar ecoul să îl amplifice peste câmpii
niciun bec care să pâlpâie pe stradă în întuneric-pâclă
niciun strop de dramatism mortuar sau abandonare
doar un sunet sec și iritant și fără rezonanță cum numai viața
în exces mai poate face

foto: Cătălina Drăghici

limba română, 1. Număr revistă, autor: Mihnea Bâlici, nr. 2 (16) / 2015, secţiunea: poezie

____________________