Cu un tată care și-a părăsit familia încă de timpuriu, cu o soră geamănă, Helga, refugiată în secret în Anglia, cu o bunică și alte rude din partea mamei ucise în lagăr, cu o mamă marginalizată social pe motive rasiale, dar mereu amenințată de deportare și scăpată, de fiecare dată, pentru că, paradoxal, fusese luată tutelă de fiica ei „semiariană”; cu un soț drag, scriitor și el, Günter Eich, dar pierdut prematur, la fel ca și fiul lor Clemens – biografia scriitoarei austriece Ilse Aichinger (n. 1 nov. 1921) a fost profund și nedezmințit marcată de tragism, de parcă destinul ar fi vrut să o tragă mereu de mânecă: sunt aici, nu mă ignora! Universul tematic al literaturii sale nu putea rata războiul sau copilăria distrusă. Fără o carieră propriu-zisă, în afară de cele câteva ocupații conexe scrisului (redactor de editură, asistent la universitate), dar exercitate pentru foarte puțin timp, Ilse Aichinger ar fi putut rămâne și în literatură o amatoare – în tot cazul nu s-a considerat niciodată scriitor de vocație –, dacă povara memoriei nu i-ar fi dictat să scrie. Nu foarte productivă cantitativ, opera lui Aichinger a atras constant atenția criticii și a juriilor literare, mai ales prin prozele scurte (cf. volumele Discurs sub ștreang, 1952; Cel înlănțuit, 1953; Unde locuiesc, 1963; Eliza, Eliza, 1965; Știri de peste zi, 1970; Limba mea și eu, 1978 etc.), romanul Mai marea speranță (1948) și prin piesele de teatru radiofonic. Până în 2001, când avea să apară cel de-al doilea volum (Scurtcircuite), primul volum de versuri (Sfat gratuit, 1978), din care sunt selectate poemele din grupajul de față, ar fi putut reprezenta un fel de „one hit opportunity”, doar că gestația lui fusese extrem de îndelungată, de peste două decenii. Cu atât mai mult avea să uimească Aichinger critica, cu cât volumul este de o unitate stilistică exemplară: lapidare, ermetice, cu metafore insolite – poemele lui Ilse Aichinger respiră o prospețime mereu curată, în ciuda motivelor cel mai adesea tragice.
Gabriel H. Decuble
ILSE AICHINGER
Pe coastă
Căci ce m-aș face,
dacă n-ar exista vânătorii,
visele mele,
care coboară în zori
pe creasta munților în jos,
în umbră.
Dimineață de duminică
Să-l iubești pe Dumnezeu,
să te rogi la el
și doar lui să-i slujești.
Trăgându-ți sufletul
pe drumul ce duce spre gospodării
la un moment dat
zărit din depărtare
peste zăpadă.
Marianne
Mă mângâie faptul
că în nopțile aurite
doarme-un copil.
Că respirația sa însoțește foalele potcovăriei
iar soarele său
se-nalță peste iarba umedă
devreme,
o dată cu cocoșul și cu găinile.
Târziu
A lemn
șuieră vântul
prin colnic,
aprinzând, ruginie,
lumânarea în umbră,
ademenind soarele după el.
Abia când
cuptorul și șopronul
tânjesc după apus,
cerul fereacă
trunchiurile copacilor,
zăpada ruginește în anul trecut.
Prinsoare
Suntem cu toate
prinse doar pentru puțin timp aici,
dar urechea acului
ne-o tot țin departe de-atunci,
nouă, cămilelor.
Sfat trecător
În primul rând
trebuie să crezi
că se va face ziuă
când soarele răsare.
Iar dacă nu crezi,
atunci spune că da.
În al doilea rând
trebuie să crezi
cu toate forțele tale
că se va face noapte
când luna se suie pe cer.
Iar dacă nu crezi,
atunci spune că da
sau măcar încuviințează slugarnic din cap,
ei acceptă și asta.
La intrarea în sat
Nu mă încred în pace,
în vecini, în tufele de trandafiri,
în vorba șoptită.
Am auzit
că ar atârna pieile pe sârmă,
că răstoarnă băncile înainte de
lăsarea iernii,
chiuiturile lor
gata de culcare
au răsunat, s-au pierdut
prin școli, prin biserici.
Cine mai așteaptă păsările
care nu au migrat,
fumul plutind peste iarba pitică?
La ieșirea din sat
Satul se pierde,
spuneți-i bun rămas,
lăsați-l în urmă
istovit și scurmat,
greu ca plumbul,
cu streșinile răsfrânte, secate,
zbicite de soare,
nimic pe cer,
ultimul gândac de bucătărie,
supraviețuitor, fără Noe,
de dinainte de potop,
se târâie-n mocirlă,
iar noul vameș râde.
Copil abandonat
Proptit sub zăpezi,
nedat în grija îngerilor,
neprezentat zânelor
și ascuns în peșteri doar
pentru a șterge mai apoi
marcajele în grabă
de pe toate hărțile forestiere.
O vulpe turbată
îl încălzește mușcându-l,
îi arată degrabă și primele gingășii,
până când, tremurând în chinuri,
tot vulpea se retrage să moară.
Cine-i ajută copilului?
Mamele
cu știuta lor teamă,
vânătorii
cu hărțile lor falsificate,
îngerii
cu puful lor cald din pene,
dar fără misiune precisă?
Niciun sunet,
nicio fâlfâire în aer,
niciun pas pe pământ.
Atunci vino tu și de această dată,
tu, bătrân ajutor bolnav,
furișează-te înapoi la el,
mușcă-l, zgârie-l până la os,
încălzește-l cât ghearele tale de prădător
încă sunt calde,
căci nimeni altul în afară de tine nu vine,
fii sigur de asta.
De un 4 martie
Nimic nu se prinde,
puișorii aleargă desculți în vânt,
cizmarii au plecat cu toții,
cărând cu ei ieri, pe lumină,
toate schițele –
haideți cu mine în pajiștea lungă
și primul dintre noi care va avea
șapte ciocuri pe față
și ciuma la gât
înainte ca somnul să ne doboare,
acela va fi câștigător.
Sfat gratuit
I
Primul tău manual de șah,
scrisorile lui Ibsen,
acceptă,
dacă poți,
hai, acceptă –
sau mai curând
vrei să alungi
măturătorii de frunze
de pe pajiștea ta
cu tot cu caprele lui Ibsen,
toate la fel de albe, la fel de strălucitoare?
Există capre și există caprele lui Ibsen,
există cer și există
o deschidere spaniolă.
Ascultă bine, micuțule,
există tinicheaua, îți vor spune,
există lumea,
ia seama să te nu mintă cumva.
II
Și întreab-o
ce caută toracele străin
în grădină,
deja osificat,
deși primul ivit în primăvara asta
între rugii de mure,
între șoareci
și zidul
în care apa lovește
pentru noi –
la ce bun în grădină.
Dacă el are nevoie de
grădina noastră,
sau ea de el.
III
Și
că ne-a fost adus la cunoștință ceva
despre un timp de prescriere.
Și dacă acesta are de-a face cu
scrisul, cu vreun prescript,
cu ce ne-au prescris, cu timpurile
sau cu nimic din toate acestea.
traducere din limba germană
de Gabriel H. Decuble
Gabriel H. Decuble (n. 1968) este profesor universitar, eseist și traducător, autor a trei volume de poezie: Epistole… și alte poeme (2001), Eclectica (2007) și the înd (2014). A făcut parte din grupul „Club 8”, a coordonat volumul Cartea roz a comunismului (2004) și a tradus din germană poezie de Oskar Pastior, Ernst Jandl și Bertolt Brecht.
Foto: © Klaus Baum