Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este poet, prozator, dramaturg și scenarist, cel mai cunoscut scriitor bulgar al ultimului sfert de secol. A publicat volume de poezie premiate, care l-au impus ca pe principalul reprezentant al liricii bulgare de după căderea comunismului: Лапидариум (Lapidarium, 1992), Чeрешата на един народ (Cireșul unui popor, 1996), Писма до Гаустин (Scrisori către Gaustin, 2003), antologia Балади и разпади (Balade și maladii, 2007) și Там, където не сме (Aici, unde suntem, 2016). A mai publicat un volum de povestiri (2011) și două romane. Естествен роман (Un roman natural, 1999), apărut și în traducere românească la editura Cartier din Chișinău în 2011, i-a adus faima internațională, fiind tradus în peste douăzeci de limbi. De asemenea, Физика на тъгата (Fizica melancoliei, 2011) a fost bestseller în Bulgaria.
GHEORGHI GOSPODINOV
Despre invenție
Femeia a fost cea care a inventat trubadurul
O voi spune din nou:
Ea l-a inventat pe inventator
Gaustin din Arles, secolul XII
E vremea să mă inventez, căci altfel
cine altcineva o va face?
Țigăncile care trebuiau să-mi aducă laude au plecat –
asemenea gânduri mă-ndeamnă să mă grăbesc.
Tot ce trebuie să faci e să inventezi o femeie,
de restul – de bărbat – o să aibă ea grijă.
Așa că iat-o, pasiunea ei îmi inventează
corpul de bărbat,
îmi inventează cele două mâini,
greoaie, neîndemânatice
îmi inventează plămânii,
alveolele una câte una,
gâfâitul,
îmi inventează partea gigantică
(așa o creează ea – gigantică).
Ce viziune! Ce imaginație!
Așa că iată-mă, viu, de-abia creat, desăvârșit,
atrăgător în felul meu,
o vârstă bună, seducător,
înainte să inventez căderea mortală.
Pentru că finalurile trebuie să fie triste.
Și frumoase.
Așa că inventez eu unul:
cum ar fi mai bine, să mor între degetele unei
școlărițe de nota zece,
în timp ce-mi mâzgălește cu nepăsare pe ceva numele,
sau să mor de mâna mea?
N-ar fi mai bine să nu mor deloc,
căci altfel cine mă va reinventa?
Sinucidere
(o fotografie de Russel Sorgi, 1942)
Aceasta este o fotografie din anii patruzeci,
New York – numărul străzii
îmi scapă. În prim-plan
se află o cafenea de hotel, trei mese rotunde
scoase afară, pe trotuar, iar la a patra
doi clienți, și singurii, cu ceștile în față,
fumând într-o doară.
E o liniște de mormânt
iar dacă în acest moment cei doi s-ar uita în sus
ar vedea
(pentru noi aici este centrul fotografiei),
Între al nouălea și al optulea etaj,
ca o muscă sau ca un defect de developare,
o femeie
căzând.
Fotograful, mai spune povestea,
lucra la Buffalo Courier Express.
El doar se nimerise pe-acolo să facă o fotografie
cu un septembrie leneș, o stradă pustie din New York,
având de gând să o numească „Doi după-amiaza” sau „Plicitiseală”.
Dar lucrurile se schimbă,
titlul trebuie să dispară –
femeia intră în cadru, un rol principal
care pentru ea nu înseamnă nimic.
În fotografie, ea e încă în viață,
între al nouălea și al optulea etaj –
țipăt în gât, frică în corp –
rochia e intactă, iar asta
ne izbește și mai tare.
Stropii de cafea de pe trotuar
sunt încă în cești.
Toamna Globală
„Știu că nu avem nici ochi, nici urechi și nici limbaj pentru intriga și scenariul Marilor Puteri Naturale. Nu putem decât să
ne minunăm în fața anarhiei lor pline de armonie.”
Gaustin, Scrisori din tinerețe
Anul acesta pot spune exact
când și unde a luat sfârșit vara.
Era 24 octombrie,
într-o miercuri, 6.40 p.m., ora din Sarajevo.
Un nou Gavrilo Princip
nimerise la fix soarele, făcându-l țăndări.
Totul fusese pus la cale dinainte, deși
se zice că asta se întâmplă în fiecare an
din principiu:
fronturi vestice friguroase,
cicloane care s-au aliat,
armistiții de doi bani, ploaie, depresii.
(În continuare: rapoarte de război din partea meteorologilor.)
Așa începe orice
Toamnă Globală.
Ciorile din Viena
Aici noiembrie
e negru cu ciori
liniștite așteptând
fără să vrea ceva anume
nu se vaită
ne jelesc pe noi
își iau zborul
încet și anevoios în cruci
mai bine ne-am face cruce
înainte să ne încrucișăm cu ele
sunt prea dichisite
o operetă a penelor
are și moartea ceva kitsch
și elogios
sau o altă estetică
Vin să omoare și în fiecare noiembrie
ciori cu pulpană
ciori cu fagoturi
ciori ale recviemului
ca niște note peste care ai sărit
uneori atonale
furate din Schönberg
ciori precum Avarii
în imperiul acesta de vulturi
Vin ca la înmormântare, sobre
mândre și negre
(orice imperiu
are un noiembrie al lui)
mai puțin din Mozart
mai puțin Mozart
mai mult Salieri
Și a-nvățat
Și a-nvățat să meargă
a învățat să vorbească
să citească
să sărute cu limba
să se îndrăgostească să se despartă
și apoi iar să se îndrăgostească
să crească copii
să-și cultive via
să facă vin din struguri
să dea cep
să îmbătrânească să devină tot mai tăcut
să sculpteze în lemn
să joace șah după-amiaza cu
ceilalți bătrâni
să stea la soare
să stea de vorbă cu junghiurile
să meargă ajutându-se de baston
……….
a-nvățat atât de multe
iar acum pleacă
pregătit pentru ceva
ce nu putem ști
Timpul este o bombă cu neutroni
Nimic nu va fi distrus
Casele vor rămâne
Străzile vor rămâne
Cireșul din curte o să rămână
Numai noi nu vom fi acolo
În felul ăsta mi-am amintit lecția
Despre bomba cu neutroni
Încă de atunci am știut
Moartea e un cireș
Dând în pârg fără mine
traducere de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
Foto: © Vasil Tanev