Poeme de Christopher Merrill

Christopher Merrill (n. 1957) este un poet, eseist și traducător american născut în Northampton, Massachusetts și crescut în New Jersey. A absolvit Universitatea din Washington și este autorul a șase volume de poezie: Workbook (1988), Fevers & Tides (1989), Watch Fire (1995, pentru care a primit Premiul „Lavan” decernat de Academy of American Poets), Brilliant Water (2001), Seven Poets, Four Days, One Book, (2009) și Necessities (2013). Este, de asemenea, autorul mai multor volume de nonficțiune, printre care The Tree of the Doves: Ceremony, Expedition, War (2011), jurnalul călătoriilor sale în Malaezia, China, Mongolia și Orientul Mijlociu. Apreciat jurnalist și diplomat, este directorul International Writing Program de la Universitatea din Iowa începând din anul 2000.

CHRISTOPHER MERRILL

Băiatul cu mingea

+++După antrenament: de la piciorul drept
la stângul, pas înainte, pas înapoi,
+++pe piciorul drept pe stângul,
talpa dreaptă sus pe coapsă, rămâne
+++așa până când se rotește
de jur împrejur, mingea se rostogolește
+++de-a lungul piciorului,
ca un strop de sudoare, acum o prinde,
+++o saltă ușor cu laterala moale
a labei și o jonglează
+++o dată, de două ori, de trei ori,
sărind pe un picior ca pe sârmă,
+++la sală, prinde mingea
și o ține în aer,
+++o leagănă pe interiorul
labei mai slabe, stângi, pășește înainte
+++și iar înainte, înapoi, o ridică
deasupra capului, o lasă în suspensie;
+++el își potrivește corpul în unghi drept,
ține mingea sus cu o zvâcnire
+++a gâtului, o balansează cu capul
dintr-o parte în alta, mai lent, tot mai lent,
+++ca un refren ce se pierde,
până când mingea, încetinită, se oprește
+++pe marginea părului lui,
soarele fierbinte și sudoarea îi umplu ochii
+++el face pași, legănat
apoi aruncă delicat mingea
+++ridicându-și umerii
dând capul pe spate, o prinde
+++în golul de sub bărbie,
se apleacă de la mijloc, își vede umbra,
+++tricoul fluturând, firele culcate
ale ierbii arse de arșița verii;
+++se relaxează, mingea alunecă
în spate… nu nimerește piciorul.

+++El se rotește, se duce
la minge, de parcă ar fi o piatră
+++de care s-a împiedicat, o apasă
cu piciorul stâng, o presează
+++în laba piciorului drept
până când mingea sare în aer, îi dă un călcâi
+++să zboare deasupra capului – curcubeul! –
se instalează pe coapsa întinsă apoi
+++își rotește mingea peste genunchi,
pe fluierul piciorului, ca să jongleze din nou
+++de la piciorul drept la stângul
– de la dreptul la stângul, până pe coapsă, sus –
+++dând ocol, în ultima zi a verii
câmpului gol.

Poem care începe cu un vers
al fiicei mele, Abigail

Când mă trezesc, eu tot mai dorm.
Când mă îmbrac, nu-mi găsesc hainele.
Când termin masa, încă-mi e foame.
Când mă duc la școală, strada e goală.
Când deschid o carte, paginile-s albe.
Când număr băieții în clasă, pereții-s albaștri.
Când număr fetele-n clasă, pereții sunt galbeni.
Când sună clopoțelul, pauză, terenul de joacă a dispărut.
Când vin acasă, casa e-n întuneric.
Când deschid scrisorile, luminile se aprind.
Când încerc să fluier, gura mi se face balon.
Când încep să cânt, balonul iese pe fereastră.
Când intru în grădină, florile-mi întorc spatele.
Când mângâi pisica, ea dă din aripi și zboară.
Când chem câinele, din pădure țâșnește lupul.
Când m-așez seara la masă, e plin de oameni pe care nu-i cunosc.
Când cer desertul, toată lumea bate din palme.
Când mă duc la culcare, sunt trează de tot.

Cântece de muncă

+++++++pentru tatăl meu

I. Pământ defrișat

Dealul din fața casei noastre
O încâlceală de zmeuri și oțetari,
Rădăcini noduroase, un desiș
Care-ascunde drumul, pomii, colina,
Ca hățișul unui coșmar –
Uitat de cum dă lumina –
Care ne amorțește,
Până ce tata a curățat locul
Și-a stat singur pe coamă.

II. La făcut cidrul

Rașpelul valțurilor măcinau
În presa scârțâitoare, melasa
Merelor îneca tifonul,
Bolboroseala și clipoceala sucului
Curgând pe jgheab
În butoiul de lemn…

Cu degete lipicioase, umpleam
Cu suc cănile mari de sticlă
Din roaba ruginită,
Apoi îl așteptam pe tata –
M-am răcit așteptându-l pe tata,
El s-a răcit așteptându-mă.

III. Plivitul rădăcinilor

El a muncit toată ziua, săpând
Un șanț în jurul mărului,
A tăiat cu lopata din rădăcini,
În jurul lui s-a făcut un val de pământ…

Înserarea căzu ca o ploaie, ca frunzele
În ploaia cea mare, eu am umplut șanțul
Cu frunze, cu scoarță mărunțită și țărână,
Am apăsat stratul peste rădăcinile retezate –

Așa cum odată, pe întuneric, tata mi-a ridicat
Pătura până la bărbie,
Și apoi a plecat – să dea rădăcini
Noi, mai puternice, pentru iarnă.

IV. Transplant

Rugii de mure se arcuiesc
Peste poteca din pădure
Dau lăstari în iarbă –

Când tăiam lăstarii și strângeam
Rădăcinile să le transplantez,
Vântul m-a izbit cu nuiele

În spate; când am stat să culeg
Fructele ce putrezeau, mi-au explodat
În mâini, pline de semințe

Din aer și pământ, cuvintele acestea.

Pentru că

+++Variațiuni pe o temă de Yannis Ritsos

Pentru că Marea Moartă și-a eliberat ostaticii – gustul sării, o vâslă, o pânză;

Pentru că o bandă de sclavi romani, deghizați în hainele stăpânilor, au fugit peste continent;

Pentru că un manuscris, un val de cuvinte cerate, a ars mânăstirea;

Pentru că soarele a ocolit Pădurea Neagră și morile de vânt au măcinat țăranii în pământ, în aer, în glasul băiatului care-a strigat, lupul;

Pentru că mulțimile au fluierat scena goală și sufleurul a băut pân-a adormit și diva s-a ascuns în fosă;

Pentru că-n locul fețelor și gardurilor de lemn, am lăsat să se pună sârmă ghimpată;

Pentru că țipătul a lăsat o urmă în aerul făcut țăndări;

Pentru că am mers pe urma asta până-n pădure, unde mâinile mi s-au dizolvat în ploaie și fum;

Pentru că am rătăcit zile întregi, săptămâni, pân-am ajuns la orașul zidit, un oraș părăsit cu sute de ani în urmă;

Pentru că n-am putut sări peste zid, nici găsi calea de-ntoarcere acasă, m-am așezat la un râu în deșert;

Pentru că râul își schimba cursul, malurile i se sfărmau în albia uscată, unde stam în genunchi, înfricoșat și fără cuvânt;

Pentru că, de câte ori umblu în deșert, eu vorbesc, vorbesc, vorbesc;

Pentru că n-am fost în deșert niciodată;

Pentru că nu urmez căi fără semne complete și clare;

Pentru că n-am încredere în semne, stâlpi de avertisment, pancarte pe uscat și pe mare;

Pentru că, la singura mea vizită într-un oraș antic, am râcâit prin ruine după cioburi și unelte de piatră – și-am fost avertizat să nu mai revin niciodată;

Pentru că eu mă supun la avertismentele și directivele mulțimii;

Pentru că n-ascult decât de mine;

Pentru că strig, lupul;

Pentru că tot ce citesc miroase a fum;

Pentru că noaptea uneori mă trezesc cu mâinile acoperite de sare, înfășurat în cearșaf ca într-o pânză de corabie;

Pentru că nu știu dacă asta e deșert sau mare;

Pentru că n-am învățat să citesc în stele și nu știu noi încotro ne îndreptăm;

Pentru că, de asta și mult mai mult, am ascuns numele tău în fântână… și iată-l aici din nou, umplându-mi paharul.

traducere din limba engleză de Ioana Ieronim

Ioana Ieronim (n. 1947) a debutat cu volumul de poezie Vară timpurie (1979), urmat, printre altele, de Proiect de mitologie (1981), Cortina (1983), Egloga (1984), Triumful paparudei (1992, 2006) sau Când strugurii se prefac în vin (2013). Traducătoare din limba engleză și autoare de texte dramatice, Ioana Ieronim a fost redactor la „Secolul 20”, atașat cultural la Washington, jurnalist cultural la revista „22”, director de program Fulbright-România. Traducerea celui mai cunoscut volum al său, The Triumph of the Water Witch, a apărut la Bloodaxe în 2000.

Sursa foto: aici

limba română, nr. 1 (17) / 2016, secţiunea: poezie, traduceri