Aurel Pantea (n. 1952) a publicat volumele de poezie: Casa cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a treia (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covârșitoare (1999), Negru pe negru (ediție integrală, 2009), Nimicitorul (2012), O înserare nepământeană (2014), precum și câteva antologii, printre care În urmă se sting toate luminile (2014). A mai publicat studii de critică literară, printre care Poeți ai transcendenței pline. Epifanii ale indeterminatului (2003).
AUREL PANTEA
***
Pulverizează-te, fii lumina pe care o vede limbajul
când îl simte în tine
pe cel ce va muri
***
Timpuri noi,
nimic nu mai doare,
ne arătăm unul altuia lingouri
de creier înghețat
***
Acolo plâng muzicile, acolo muzica
picură însângerată,
acolo e un fel de a-ți trece un deșert prin trup,
la marginile lui picură muzica,
însângerarea e ceea ce ni se arată,
dacă e un înțeles,
nu e de aici
***
Și vocile toate, cum vin,
iubita se lasă altor tărâmuri,
iubita cumplită
cu care se înțelege nimicitorul,
iubita cumplită, când asasinii sunt plecați în concediu,
atunci chipurile omului sunt ilicite
și impostura are inimă
***
Doamne, sunt aproape bătrân
și încă n-am învățat să mor,
arta asta nu e niciodată desăvârșită
***
Patimă atroce, de parcă lumina
dinspre tine ar rămâne grea, și te-ar lăsa,
iar tu ai veni, te-ai apropia
***
Azi, soarele a apus normal,
n-am iertat, n-am fost iertat,
prin zid împietrit ne privește
Fața răbdătoare
––––––––––
Nu pot fi trubadurul tău,
tu nu ești religia mea
nu vin cu tine în night club,
cu inși emasculați,
băutori de licori, să se vindece de ejaculări premature,
nu vreau trupul tău șiroind de priviri băloase,
sub lampioanele nebuniei,
religia mea e această seară,
când te visez
cum îți sfâșii veșmintele
și orbesc
la vederea coapselor, așteptându-mă,
religia mea e ora când te posed,
că timpul orbește,
și limbajele noastre coboară spre vârste,
când amândoi reînvățăm să vorbim,
religia mea e geamătul tău,
în care se aude hetaira înnebunind
––––––––––
În noaptea asta, ea pe toți i-a înnebunit,
sub lampioane era atâta pustiu,
cât nu încape nici o viață,
alcoolul era regele nostru imparțial,
pe toți ne privea ea, pe toți ne-a înnebunit,
era în noi o lene străveche din care se uitau amanți
la pulpele ei magnifice, la sânii ei crescuți
dintr-o mare nerușinare, cam pe atunci,
în clubul nostru și-a făcut intrarea
maestrul cu privirea verde de după fiecare oră,
iar ea, tăvălită sub lampioane, sub grele priviri
spunea șoptit o poveste imposibil de ascultat,
imposibil de spus, fără să auzi legiuni de voci,
venite din liniști de după toate întâmplările,
de după toate poveștile
––––––––––
Când ești pregătit pentru o singurătate
netrăită de nimeni până la tine,
nici măcar închipuită,
nici chiar egoismul tandru feroce al îndrăgostiților
nu o presupune,
nu mai e nimic de făcut,
vremea trăită se înghite pe sine,
chipurile se retrag,
călătoriile făcute ți se înfățișează ca fantasme ale altcuiva,
atunci poți privi bestia în ochi,
fără teamă, fără cruțare
––––––––––
Am o vastă experiență în așteptări
la uși închise, știu să interpretez
zgomotele ce anunță deschiderea iminentă a unei uși.
Un scaun mișcat, scârțâitul unei mese, tusea celui ce trebuie
să mă primească,
liniștea dintre doua fragmente de conversație, râsetele
sunt coduri ce mă apropie de fericire sau mă îndepărtează
fără vreo șansă de mântuire.
Azi, în curtea unui spital de psihiatrie,
am privit pacienții,
stăteau cuminți, înșirați,
ca niște rândunele.
Ei au intrat dincolo de ușă, acum așteaptă.
Nici unul nu știe dacă se va întoarce pe ușa
ce s-a deschis
sau va aștepta la o alta
dincolo de care nu se aude nimic,
doar o liniște mare, o foarte mare liniște
––––––––––
În orizontul morții se scrie poemul,
în desfrâu și dezlănțuire,
când viața nu mai contează,
când mă simt privit fără cruțare,
când au încetat toate concesiile,
în biografia mea totul e pregătit
pentru victimă.
Lentă înaintare a groazei.
E dimineață.
Dar altundeva
Foto: © Ana Toma