Poeme de Alda Merini

ALDA MERINI

„Născută la Milano în 1931, Alda Merini a publicat primele poeme în adolescenţă – era la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, iar sărăcia extremă și trauma personală au condus la o scurtă ședere într-un ospiciu.

Printre mentorii și prietenii săi apropiaţi din acei ani se numărau Salvatore Quasimodo, Giorgio Manganelli și erudita Maria Corti, iar în 1954 Pasolini a scris cu acuitatea-i caracteristică despre forţa dezarmantă și «vocea monstruoasă» a «puștoaicei milaneze», așezând-o alături de Campana, Trakl și Rilke într-o «descendenţă orfică» ideală.

La vremea aceea, Alda Merini era deja măritată și mamă a două fiice. Curând, vechile răni psihice s-au redeschis: societatea refuză să vadă conflictul mocnit din inima unui poet altfel decât ca pe ceva patologic, iar după ani de izolare epuizantă – izolare de prietenii ei, într-o căsnicie care îi cerea o «normalizare» a tensiunii dintre tandreţea sfâșietoare a maternităţii și natura chtoniană a darului ei, Alda a fost clasată ca «bolnavă mental». Între mijlocul anilor ‘60 și 1979, a fost internată în azilul milanez Paolo Pini, cu câteva scurte perioade petrecute acasă, în care a dat naștere altor două fiice. Descrie lungul chin pe care l-a trăit în L’altra verità. Diario di una diversa (1986), nu doar o rememorare percutantă a aventurii sale existenţiale, dar și un document al poeticii sale mesianice, bazată pe credinţa în puterea sacră a cuvântului de a converti și cele mai degradante experienţe umane în căi de a fi mântuit. În volumul La Terra Santa (1984) se apropie de iconografia catolică, alăturând strălucit elegiacul și aserţiunea ireverenţioasă, ceea ce l-a făcut pe Manganelli să o numească «La Bakunina».

La începutul anilor ‘80, după moartea primului ei soţ, Alda Merini se recăsătorește și locuiește cu soţul său, poetul și chirurgul Michele Pierri, în Taranto până când este din nou internată după o cădere psihică. Se întoarce la Milano în 1986, unde, în pofida dificultăţilor de natură financiară și personală, reușește să reia legăturile cu prietenii săi de aici, găsind puterea de a o lua de la capăt, de a avea noi colaborări cu artiști și muzicieni, de a da un nou avânt scrisului său. În anii următori a publicat numeroase volume de poezie, printre care Clinica dell’abbandono, Vuoto d’amore și Ballate non pagate, primind mai multe premii importante și nominalizarea la Premiul Nobel pentru literatură din partea Academiei Franceze. La momentul morţii sale, în 2009, Alda Merini era unul dintre cei mai iubiţi poeţi din Europa. A primit funeralii naţionale în Domul din Milano.”

Cristina Viti

De ce iubesc animalele

De ce iubesc animalele? Pentru că eu sunt unul dintre ele.
Pentru că eu sunt numărul indescifrabil al firelor de iarbă,
spaima cerbului care aleargă,
sunt marele tău ocean și cea mai mică dintre insecte.
Și cunosc toate fiinţele: sunt perfecte în dragostea asta care gonește
+++pe pământ să ajungă la tine.

Eu ca și voi

Eu ca și voi am fost prinsă
în timp ce jefuiam viaţa,
izgonită din ce speram a fi dragoste.
Eu ca și voi nu am fost ascultată
și am văzut gratiile tăcerii
crescând în jurul meu și smulgându-mi părul

Tu nu știi

Tu nu știi: sunt mesteceni care își înalţă rădăcinile noaptea
+++și nu ai crede vreodată că noaptea arborii umblă
+++sau se transformă în vise.

Crede că într-un arbore e o vioară a dragostei.
Crede că un arbore cântă și râde.
Crede că un arbore stă într-o crăpătură și apoi devine viaţă.

Ți-am spus deja: poeţii nu se mântuiesc, trebuie lăsaţi să zboare
+++printre arbori ca privighetorile gata să moară.

Făclia

Am aprins o făclie
în nopţile mele cu lună
să chem oaspeţii
așa cum fac prostituatele
pe trotuarele anumitor străzi,
dar nu s-a oprit niciun om să privească
iar făclia mea s-a stins.

cântec de dragoste pentru Giuliano Gritti

Bătrânul meu ce seamănă cu un băiat
pe care de atâtea ori aș fi vrut să îl omor
din gelozie sau din dragoste.

Bătrânul meu care m-a venerat ca pe venus
și m-a făcut să apar în toate ziarele.

Bătrânul meu cu care am călătorit mult
și care nu se mai întoarce

Ar trebui să le spun anumitor femei că
părul lui alb
e părul divinului apollo
care vrăjește toate femeile
și că eu dafne mă ascund printre crengile arborilor
să nu fiu luată din braţele sale.

El a traversat munţi și mări să mă aibă
dar eu sunt un trunchi de pură tăcere

și nu îl voi lăsa să-mi vadă frunzele.

Bărbatul meu cu păr alb,
și totuși încă tânăr, m-a dus întotdeauna departe
și nu s-a uitat niciodată la fetele astea
care speră că un bărbat,

un bărbat dumnezeiesc ar putea într-o zi să le sărute pe gură

Cântec trist

Când dimineaţa e sprintenă
trei porumbei se nasc din inima mea
în timp ce culoarea roșie a gândului
se învârte fără oprire în jurul penumbrei.
Trei porumbei care ţes armonie
și nu se tem că i-aș putea atinge…
Se nasc în zori când mâinile mele
sunt scăldate în somn și nu încă
ridicate în gesturi ameninţătoare…

traducere din limba italiană de Ilinca Pop

Ilinca Pop (n. 1993) a publicat poezii și traduceri din limba italiană. Este absolventă a Colegiului Naţional „Ion Neculce” din București, iar în prezent studiază Arhitectura la Universitatea „Ion Mincu” din București.

limba română, autor: Alda Merini, nr. 1 (13) / 2014, secţiunea: poezie