ALDA MERINI
„Născută la Milano în 1931, Alda Merini a publicat primele poeme în adolescență – era la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, iar sărăcia extremă și trauma personală au condus la o scurtă ședere într-un ospiciu.
Printre mentorii și prietenii săi apropiați din acei ani se numărau Salvatore Quasimodo, Giorgio Manganelli și erudita Maria Corti, iar în 1954 Pasolini a scris cu acuitatea-i caracteristică despre forța dezarmantă și «vocea monstruoasă» a «puștoaicei milaneze», așezând-o alături de Campana, Trakl și Rilke într-o «descendență orfică» ideală.
La vremea aceea, Alda Merini era deja măritată și mamă a două fiice. Curând, vechile răni psihice s-au redeschis: societatea refuză să vadă conflictul mocnit din inima unui poet altfel decât ca pe ceva patologic, iar după ani de izolare epuizantă – izolare de prietenii ei, într-o căsnicie care îi cerea o «normalizare» a tensiunii dintre tandrețea sfâșietoare a maternității și natura chtoniană a darului ei, Alda a fost clasată ca «bolnavă mental». Între mijlocul anilor ‘60 și 1979, a fost internată în azilul milanez Paolo Pini, cu câteva scurte perioade petrecute acasă, în care a dat naștere altor două fiice. Descrie lungul chin pe care l-a trăit în L’altra verità. Diario di una diversa (1986), nu doar o rememorare percutantă a aventurii sale existențiale, dar și un document al poeticii sale mesianice, bazată pe credința în puterea sacră a cuvântului de a converti și cele mai degradante experiențe umane în căi de a fi mântuit. În volumul La Terra Santa (1984) se apropie de iconografia catolică, alăturând strălucit elegiacul și aserțiunea ireverențioasă, ceea ce l-a făcut pe Manganelli să o numească «La Bakunina».
La începutul anilor ‘80, după moartea primului ei soț, Alda Merini se recăsătorește și locuiește cu soțul său, poetul și chirurgul Michele Pierri, în Taranto până când este din nou internată după o cădere psihică. Se întoarce la Milano în 1986, unde, în pofida dificultăților de natură financiară și personală, reușește să reia legăturile cu prietenii săi de aici, găsind puterea de a o lua de la capăt, de a avea noi colaborări cu artiști și muzicieni, de a da un nou avânt scrisului său. În anii următori a publicat numeroase volume de poezie, printre care Clinica dell’abbandono, Vuoto d’amore și Ballate non pagate, primind mai multe premii importante și nominalizarea la Premiul Nobel pentru literatură din partea Academiei Franceze. La momentul morții sale, în 2009, Alda Merini era unul dintre cei mai iubiți poeți din Europa. A primit funeralii naționale în Domul din Milano.”
Cristina Viti
De ce iubesc animalele
De ce iubesc animalele? Pentru că eu sunt unul dintre ele.
Pentru că eu sunt numărul indescifrabil al firelor de iarbă,
spaima cerbului care aleargă,
sunt marele tău ocean și cea mai mică dintre insecte.
Și cunosc toate ființele: sunt perfecte în dragostea asta care gonește
pe pământ să ajungă la tine.
Eu ca și voi
Eu ca și voi am fost prinsă
în timp ce jefuiam viața,
izgonită din ce speram a fi dragoste.
Eu ca și voi nu am fost ascultată
și am văzut gratiile tăcerii
crescând în jurul meu și smulgându-mi părul
Tu nu știi
Tu nu știi: sunt mesteceni care își înalță rădăcinile noaptea
și nu ai crede vreodată că noaptea arborii umblă
sau se transformă în vise.
Crede că într-un arbore e o vioară a dragostei.
Crede că un arbore cântă și râde.
Crede că un arbore stă într-o crăpătură și apoi devine viață.
Ți-am spus deja: poeții nu se mântuiesc, trebuie lăsați să zboare
printre arbori ca privighetorile gata să moară.
Făclia
Am aprins o făclie
în nopțile mele cu lună
să chem oaspeții
așa cum fac prostituatele
pe trotuarele anumitor străzi,
dar nu s-a oprit niciun om să privească
iar făclia mea s-a stins.
cântec de dragoste pentru Giuliano Gritti
Bătrânul meu ce seamănă cu un băiat
pe care de atâtea ori aș fi vrut să îl omor
din gelozie sau din dragoste.
Bătrânul meu care m-a venerat ca pe venus
și m-a făcut să apar în toate ziarele.
Bătrânul meu cu care am călătorit mult
și care nu se mai întoarce
Ar trebui să le spun anumitor femei că
părul lui alb
e părul divinului apollo
care vrăjește toate femeile
și că eu dafne mă ascund printre crengile arborilor
să nu fiu luată din brațele sale.
El a traversat munți și mări să mă aibă
dar eu sunt un trunchi de pură tăcere
și nu îl voi lăsa să-mi vadă frunzele.
Bărbatul meu cu păr alb,
și totuși încă tânăr, m-a dus întotdeauna departe
și nu s-a uitat niciodată la fetele astea
care speră că un bărbat,
un bărbat dumnezeiesc ar putea într-o zi să le sărute pe gură
Cântec trist
Când dimineața e sprintenă
trei porumbei se nasc din inima mea
în timp ce culoarea roșie a gândului
se învârte fără oprire în jurul penumbrei.
Trei porumbei care țes armonie
și nu se tem că i-aș putea atinge…
Se nasc în zori când mâinile mele
sunt scăldate în somn și nu încă
ridicate în gesturi amenințătoare…
traducere din limba italiană de Ilinca Pop
Ilinca Pop (n. 1993) a publicat poezii și traduceri din limba italiană. Este absolventă a Colegiului Național „Ion Neculce” din București, iar în prezent studiază Arhitectura la Universitatea „Ion Mincu” din București.