Parti Nagy Lajos (n. 1953, Szekszárd) este un poet, dramaturg și prozator maghiar. Parti Nagy a publicat volume de poezie: Angyalstop (1982), Csuklógyakorlat (1986), Szódalovaglás (1990), Grafitnesz (2003), Petőfi Barguzinban (2009), antologia Esti kréta (poeme alese, 1995), volume de povestiri și piese de teatru, precum și romanul Hősöm tere (2000). Povestirile lui au stat la baza scenariului filmului Taxidermia, regizat în 2006 de György Pálfi. „Micul Paris” face parte din volumul de povestiri A hullámzó Balaton (Valurile Balatonului), a cărui primă ediție a apărut în 1999. I s-au decernat câteva dintre cele mai importante premii din Ungaria: Premiul „Tibor Déry” (1990), Premiul „Attila József” (1992), Premiul „Kossuth” (2007).
PARTI NAGY LAJOS
Micul Paris*
În curtea din spate baloți cu haine de sezon, prețuri de producător, asta stătea scris pe spatele unei tăvițe de tort pe poarta de fier a lui Friți, cel puțin așa își aduce aminte Aranka, în timp ce bagă ciorba de burtă italienească la microunde și, stând în bucătăria americană, se uită în ziarul Expres dacă a apărut caut vânzător experimentat în Second Hand, priceput la limbi străine, dacă a apărut azi anunțul ei, al Arankăi. Stă sprijinită în coate deasupra ziarului, e o femeie de vârsta mea în trening și nu zornăie din bijuterii, cu toate că și-ar permite, chiar de platină dacă ar vrea, nu doar în dantură.
Ultima oară i-a dus flori bietei nașe acum doi ani, în drum spre Rimini, niște cale cu tentă verde, a stat doar câteva minute, e adevărat că Friți claxona afară în Audi să vină odată, dar încet, scurt, e cimitir, totuși.
„Haine la mâna a doua, calitatea I, în pachete sigilate de 45 de kilograme”, asta îi aduce ei aminte de nașa, adică Expresul de pe masa din bucătărie, ce să faci, dacă memoria ei e atât de capricioasă și nebunatică, aproape că e fantezie, câteodată e suficient să se scufunde pentru o clipă în reverie și gata, își aduce aminte de baloți, Doamne, baloți în fiecare seară, în curtea din spate, pe vremuri. Pe vremuri la Ibusár, sau colea, ca nici măcar în sinea ei să nu numească acea localitate. Deși au fost vremuri fecunde, adieri zvelte ca filmele și tinerețe, tu, șoim frumos, iar acum că amintirile Arankăi se derulează în pleibec, i se face cald în vasele coronare împovărate, simte amar și bucurie. Și i se oprește kiwi-ul în gură. Deschiderea baloților era și nu era misterioasă, un fel de petting socialist sau deja capitalist atunci când nașa a fost împinsă în container în urma îmbulzelii.
Degeaba era asistentă, se pensionase nașa din postul de femeie de serviciu la operă și devenise asistentă, dar degeaba, se lupta pentru un loc și se înghesuia ca toată lumea, soțiile ofițerilor sovietici, funcționarii comuniști, era totuna. Nu avea constituție fragilă, dar tot au îndesat-o în lada aia mare de fier, nu era cumpătare și nu se stătea la povești, femeile mârâiau și gâfâiau, dacă marginea le apăsa splina sau ceva de genul, aia e, trebuia să fie descurcărețe și așa și erau, dar, din păcate, cu o ocazie, nașa s-a aplecat prea mult, s-a clătinat în echilibrul ei grăsuț și asta a fost. Pe atunci era deja mai simplu să te duci la pantofarul din Kisláng, era adusă crema cremelor din Ibusár cu opelul, cu trabantul, iar articolele de modă erau probate și asortate pe scările aglomerate ce duceau în beci, ca la șotron, în cel mai rău caz cădeai, îți rupeai mâna, te alegeai cu câteva contuzii, dar aveau talpă plină, femeile din provincie nu văzuseră așa ceva la magazin, cu toate că aveau defecte de fabricație.
La început poate că nașei nici nu-i părea rău, atât de adânc, în adâncul misterios și cald încă nu ajunsese nicio femeie în viață, îmbrățișa, înfuleca cele mai dense straturi, fora din ce în ce mai adânc. La desfacerea balotului, acolo erau chiar și șapte opt metri cubi, dacă nu mai mult, cârpă industrială, așa i se spunea oficial, cârpă industrială din Belgia, pentru Fabrica de Vagoane.
Primul sacou a fost luat acasă de János K., sudor de plăci în mediu de gaz, după ce, din păcate, și-a șters de el mâna plină de vaselină, astfel s-a răspândit zvonul că în Fabrica de Vagoane oamenii își șterg mâinile murdare de ultima modă de la Paris sau din Belgia, dar la Ibusár asta nu prea conta pe atunci. Doamna János K. a scos din așa numitul blazer urma lăsată de mâna soțului ei și așa au procedat și celelalte femei. Serile, deasupra cartierului Prietenia Uzbeco-Maghiară, tremurau eterul de petrol și benzina.
Măcar o pereche albă de pantaloni de stofă ai putea să cauți și tu pentru serbarea de sfârșit de an, șuierau femeile printre dinți la sfârșit de primăvară, crep georgette, mă auzi? Și tăiau pâinea în zori, în timp ce bărbatul lor se bărbierea, soțul doamnei Cseleszta i-a găsit un set complet de lenjerie beibidol, pentru că o iubește, de aia, și ăsta era un motiv de certuri șoptite cu bărbații cu fețe de Barbon și priviri de balama.
Bruxelles sau Paris se uscau inflamabil în vântul de primăvară.
Pe atunci, era suficient ca Friți de la cooperativa de consum să adulmece aerul pentru a ști imediat cum va fi viitorul. Năsosul, blondul de Friți a subtilizat frumos baloții peste gardul scund al Fabricii de Vagoane, i-a tras până acasă pe căruț. Și, începând cu acea zi, nopțile înțepenite din Ibusár s-au pus în mișcare, în spatele curții femeile se europenizau și duceau acasă pe bicicleta Toldi dulcea încărcătură, șaua scârțâia, pântecele lor era cald ca rujul. Ca și cum ar fi fost după bal.
E de mirare că era mult tumult și că nu erau rare rănile la cap cu cinci copci?
Câteodată trebuia chemat Kokker, paznicul fabricii, ca să facă ordine, s-a întâmplat odată ca pentru asta să tragă în plafon. Astfel stând lucrurile, n-a fost ceva ieșit din comun că, pe șleau fie spus, au împins-o înăuntru pe nașa, degeaba era ea asistentă respectată și membră a ansamblului folcloric.
Înăuntru, cocuțo, înăuntru, până-n burta Parisului, cum a șoptit mai târziu, când era deja pe perfuzii.
Au povestit că odată soția polițistului Fekete, tot așa, a pus mâna pe o blană de vizon trei-sferturi, mâncată puțin de molii, nu neagă, dar vizon, a fugit cu ea la cântar, a țipat că ea e femeie cu probleme la inimă, s-o lase în pace, așa că a scăpat cu câțiva pumni. Cu inima, mămico, ai, și apoi a fost împreună cu polițistul Fekete de două ori la teatru, în reședința de județ. Dar blănurile erau o raritate, belgienilor nu le era indiferent, țineau cont de ce absoarbe uleiul industrial și ce nu, articolele de piele nu, blănurile nu. Dar flanelă era multă. Și tricot.
Se îmbulzeau ca berzele, nu era nevoie decât de un cântar mare și puțină lumină. Umbrele lor lungi, cu un singur picior, se legănau rapid pe peretele din scânduri, costum de vară, rochie de seară, halat de baie, palton de iarnă, nu conta, le probau peste salopetă, peste pantalonii de trening, le trăgeau peste ce puteau. Friți de la cooperativă doar stătea și fuma și se plângea sistematic, pentru numele lui Dumnezeu, mai e și mâine o zi, v-ați pierdut mințile, doamnelor, dar degeaba, lada aceea de fier care-ți ajungea până la plex fierbea și sfârâia fără oprire, fierbea precum carbidul. Pe cer, pe cerul plin de găuri al magaziei, scârțâiau stelele lunii martie, nenumărate pile ac, briliante, unghii crăpate.
Pentru ce, de ce, pentru niște căcaturi de haine pentru copii, mormăiau femeile după ce ajungeau acasă și unde să fi umblat, păi în miculparis, unde, și așa se și simțeau, mergând pe vârfuri, cu aere de cocotă. Ca și cum la cină ar fi servit pudră și naftalină. De la nuntă nu mi-a mai fost atât de bine, se gândeau ele, și cocul lor se înclina pe canapea în întunericul strălucitor, mirosind a șosete.
Aranka decojește al doilea kiwi pentru siluetă și își aduce bine aminte că era la cursurile serale de dactilografă la Sárbogárd, deci trebuie să fi fost într-o marți sau joi, și că ea era acolo în acea după-amiaza când nașa n-a venit în seara aceea acasă. Au așteptat-o până la unsprezece, apoi până la miezul nopții, tot amânau cina pentru ea, dar nimic. A trebuit să se ducă după ea, să bată la poarta întunecată, lipsită de viață, să explice cine e ea și de ce deranjează și până la urmă Friți i-a deschis, a lăsat-o să intre.
Dar după aceea a fost foarte de treabă, dar cum să nu, a zis și sărumâna, s-a dus cu ea în spate, în magazie, a aprins lampa. Dar de ce tremurați, scumpa mea, de ce tremurați, i-a spus, și a mângâiat-o pe cardigan, că el nu știe, că nu-și aduce aminte nimic concret, dar Aranka să răscolească liniștită. Și atunci ea acolo la lumina lămpii de carbid s-a aplecat înăuntru, și nu mai putea de rușine din cauza colanților ei strâmți, maronii, imitație de piele, prostuța, pentru că totuși, e un bărbat străin în pijamale, și răscolea printre haine, aproape că plângea, dar din fericire inelul ei s-a agățat curând de cocul artificial al nașei, era acaju, toată lumea purta la fel, dar ea era, nașa Jolika, într-un combinezon, pe burtă.
Săraca ținea la piept un costum de gală complet, din lustrin sau lamé, nici nu mai știe, ceva strălucitor, așa leșinată cum era, au trebuit să-i desfacă împreună cu Friți degetele de pe el, costumul de gală șifonat, dar aproape nou, cu care apoi au și îmbrăcat-o cu chiu cu vai, pentru că era rigidă și grea ca ceara.
Au sprijinit-o de perete și au început să-i dea palme, o chemau în simțiri în noaptea răcoroasă. Friți era alb de tot, se bâlbâia, niciun bănuț, nu primesc niciun nenorocit de bănuț pentru haină, scumpa mea Aranka, și a adus din bucătărie o ceașcă de lichior de pere. Doar ca să nu fie probleme. În drum spre casă nașa amețea, vomita rău, dar se pare că i s-ar fi rupt pancreasul, nu aveau cum să-și dea seama din exterior, le-a spus medicul după deces.
Prin urmare, miculparis s-a închis, nu mult după aceea și Fabrica de Vagoane, întregul sat s-a oprit în modernizare. După ce Friți a sistat magazinul de la subsol, a făcut rost de autorizație. Lui îi datorează Aranka totul, Rimini, second-handul, Budapesta, pentru că de cincisprezece ani sunt răsăriți, căci și soarele răsare, și luna, iar viața nu e decât una, scumpa mea, nu contează că-i februarie, și prânzul e atunci când cuptorul cu microunde anunță că ciorba lui Friți e gata.
* (Microunde, bucătărie americană. O femeie de vârsta mea. Expresul și memoria. Pe vremuri, în Ibusár. Cârpă industrială din Belgia, pentru Fabrica de Vagoane. Balama și beibidol. Friți de la cooperativa de consum. Baloți, seară de seară. Petting socialist. Berze în pantaloni de trening. Vizonul femeii cu probleme la inimă. Rană la cap cu cinci copci. Mergând pe vârfuri, aere de cocotă. Ansamblu folcloric. Biata nașă se apleacă prea tare. Burta Parisului. Colanți imitație de piele, coc acaju. Lustrin în noapte. Deces, cale cu tentă verde. Second hand și Rimini.)
traducere din limba maghiară de Andrei Dósa
Andrei Dósa (n. 1985) a publicat volumele de poezie: Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), American Experience (2013) și Nada (2015). A tradus din limba maghiară mai multe cărți, printre care O îndepărtată alarmă aeriană de Kemény István (2014) și liniște, pace, perversiuni, heppiend. tineri poeți maghiari din Transilvania (2016).
Foto: © Nagy Attila [origo]