Mariana Marin

– o viziune de la „Marginea Zonei” –

NICOLAE COANDE

Era poate timpul ca o antologie, și încă una bilingvă, să readucă printre noi poezia Marianei Marin, și poate un pic din viața ei frământată. O traducătoare în limba italiană, Clara Mitola, și un poet român, Claudiu Komartin, au pus pe masă în 2013 volumul Zestrea de aur/ La dote d’oro (Ed. Pavesiana), la zece ani de la moartea sa. Antologia cuprinde poeme selectate din toate cărțile poetei, puține dar decisive, iar cele prezente aici vin să reconstituie „portretul din Fayum” al unei prezențe unice în literatura română, pe care Komartin o vede „atentă la acordul ireproșabil dintre fatalitatea înzestrării și alegerile morale care ne așează în fața adevărului, a curajului și a demnității.”

Nu doar cea mai talentată, dar și cea mai curajoasă poetă a generației sale, Mariana Marin face figură de primus inter pares în falanga „macedoneană” a poeților care au vrut să schimbe nu doar poezia, ci și felul de a gândi poezie într-o țară încremenită în ultimii ani ai fazei național-comuniste. E simptomatic pentru antologia din 2013 că poemul liminar este o „declarație” făcută cu sufletul la gură a unei conștiințe poetice acute încă de la debut, apariția în lumea reală a unui lujer de frumusețe și demnitate care va crește în ani până la puterea de a se strivi pe sine: „Ea a deschis ușa cu gesturi mici/ dar adevărul e că nu a mai găsit nimic/ din ultimii cititori rătăciți în sala de lectură./ Un război de o sută de ani, i-au surâs// și a bătut ceasul din turn/ și ei s-au ridicat de la masă;// și a strălucit ceasul pe mâna marelui pădurar/ și ei au început vânătoarea;// și a țipat ceasul de fier/ și ei și-au înnoit unghiile lor istorice” – unde „marele pădurar” este figura eponimă a personajului din Falezele de marmură, faimos strigăt antitotalitar, nu mai puțin esopic, fiindcă eschiva nu este doar un „dat” al literaturii române, ci un modus vivendi în vremuri de restriște. În fond, „marele pădurar” ei i-a scos parchetul din casă la percheziție, nu altora, chiar dacă „generația foiletonistică”, în termenii lui Hermann Hesse, citat de poetă undeva, a mai dat câteva nume de calibru.
Numai că dintre foarte talentații poeți ai acestei generații puțini au asumat un anume fel de a gândi reforma esteticului până la consecințele unui act polemic față de establishmentul politic și cultural – față de crimă, în fond. Se produsese, nu-i vorbă, o mică revoluție a limbajului, o răsucire în plin marasm cultural, acolo unde platitudinea, conformismul și falsa perspectivă deveniseră statui ale neputinței de a scrie și gândi cu adevărat liber. Greața cotidiană fusese îndulcită pentru generațiile anterioare de lingurița cu miere a recunoașterii oficiale, care nu putea însă tăia „scârba” de fi clasic în manuale lipsite de respect față de adevărul istoric și de cel al creației libere. Însă acest curaj „textuant” al optzeciștilor, de cabaret limitat, a părut unora un mod subtil-eschivant de la realitatea mortificantă a zilei – și nu mă refer la brontozaurii culturali și politici ai epocii, cei care atacau noua poezie cu voie de la partid. Un literat ca Ion D. Sîrbu mărturisea că nu înțelegea literatura acestei generații. Avea și nu avea dreptate. Sigur, era un fel nou, inteligent, recuperator într-o anumită formă, de a face poezie și proză, conectat cumva la noua „religie” postmodernă, un soi de escapism în mijlocul unei literaturi ideologizate sau plafonate valoric. Orașe, țări, oameni, mărfuri și sentimente despre care nu știam nimic intrau prin „portul” acesta și în patria noastră. O gură de aer proaspăt, putem spune azi, dar nu o primenire destul de curajoasă, căci aerul părea respirat dintr-o pungă, într-o alertă sufocantă a simțurilor, iar profilul efeb al acestui fel de a fi în literatură era mai degrabă un portativ vulnerabil al tinereții revoltate, parodic-dezabuzate în aria de exprimare lunedistă.
Nu părea și cazul Marianei Marin, mult mai atașată de concretul detracat, chiar dacă expresia e încă „sterilizată” la început, sensibilă la pierderea memoriei și a unei legături cu un trecut tot mai evanescent: „Auzi: nu, sufletele noastre nu pot fi salvate,/ dar cea mai bolnavă,/ cea mai murdară,/ cea mai șireată,/ cea mai veselă amintire/ e mai adevărată decât războiul de o sută de ani./ Îți spui: pe o vreme ploioasă nu se poate muri atât de ușor;/ și deschizi dulapul de haine cu o singură bătaie de inimă.” (Apel în sala de disecție). Cenzura, dar și autocenzura, veghea turcită iar când ațipea, Eugen Barbu și legiunea săptămânisto-luceferistă țipau la flașneta „somnului rațiunii”. Esopismul literaturii române, comun mai multor generații, este o poveste care continuă și azi, însă în epocă el devenise stil literar și, ca atare, mod de viață. Epoca e ciudată rău, și dacă ar trebui caracterizată succint am putea-o face, cred, astfel: cu cât scriitorii comuniști spuneau mai mult „adevărul” mințind grosier, cu atât autorii neînregimentați „mințeau” scriind adevărul. Curajul de a spune verde-n față adevărul, inclusiv în literatură, orice ar fi însemnând el, a fost în România o rara avis, ceva ca dinozaurii lui Steven Spielberg – efecte speciale create pentru a speria nepoții și bunicii îmbrățișați la filmele mute. Nu întâmplător, Mariana Marin este cel mai empatic observator din generația sa al poeziei celor din Aktionsgruppe Banat, de care o leagă directețea poemului și precizia unui – ei, da! – mesaj pe care poeții români ai epocii îl evitau în numele purității esteticului: „Fără prietenii mei – tinerii poeți germani din România –, subiectivitatea și-ar mai fi supt și acum degetul/ în fața realității./ Ușor nătângă și îngrozită de propria sa umbră,/ n-ar fi înțeles niciodată de ce/ poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor și al sălilor de disecție” (Fără ei, poem din anul 1984). Ei, da, ca să vorbim despre ceea ce mărturisește cu mâna pe inimă poetul, cândva am văzut și eu într-un muzeu austriac un corn de inorog, dar nu am văzut inorogul.
De aceea, avea dreptate Radu Vancu să afirme că „supratema poeziei Marianei Marin e adevărul”, o capacitate nu doar de a-l clama (mulți o fac la modul insidios), ci de a-l trăi în siajul a ceea ce el numea „sinteza esteticului cu eticul”, de la Kierkegaard citire. Să ne amintim că Wittgenstein spune undeva că eticul și esteticul sunt unul și același lucru, cu înțelegerea că etica nu este știință, ci trebuie înțeleasă în simbioză cu individul cu trăirile și pasiunile sale, cu atât mai mult cu cât ea „este transcendentală” (Tractatus…), iar frumusețea poate fi percepută doar individual și, mă tem eu, numai accidental. Nu tuturora ne e dată, deși toți părem s-o trăim, iar vederea ei e ca trasul cu ochiul după cortina altei lumi. Mariana Marin este poetul tragic, victimă inevitabilă a propriului fel de a iubi lumea, care a redefinit portetul artistului la tinerețe, într-o elegie apărută în volumul Mutilarea artistului la tinerețe, penultimul său volum apărut în 1999: „Mutilarea artistului la tinerețe la -15 grade./ Nici gazul Sylviei Plath nu este posibil,/ nici frânghia Veronicăi Micle nu are săpun./ Din când în când amintirea stinsă a Ţvetaevei,/ tăcerea în care se îneacă Ahmatova/ și mizeria, săracia acelui Ierusalim/ din care Else mă cheamă./ Da, Sapho, s-a mai îngrășat pământul/ de când ne-ai lăsat./ Celebra ta urâțenie și gingășia lui Emily/ n-au făcut să ajungă până la mine decât acești mărăcini/ ce-mi strâng aidoma unor cătușe/ talentul și viața.” E un concentrat de disperare care, paradoxal, e atins de o calmitate excepțională, ca un fel de film noir pe care poeta îl proiectează în fața ochilor noștri încremeniți, căci înțelegem că acestea sunt măștile sale, vechile înfățișări sub care existența ei veche, infuzată de o vină fără leac, a străbătut până la noi cu ajutorul poeziei și al solitudinii.

A debutat în 1981 cu o carte al cărei titlu spune totul: Un război de o sută de ani. Dar spune totul acum, când noi avem harta luptelor sale în fața ochilor, ca și poezia sa strânsă de pe câmpurile de onoare unde a luptat și a iubit. N. Manolescu spunea că la „Cenaclul de luni” ea nu a debutat sub auspicii favorabile, „nu era în ton cu generația ei… nu avea chef să se joace”, iar acest lucru a dus la o anume distanțare de cei pe care îi iubea și îi căuta; cu toate astea nu i-a părăsit niciodată, căci era plutonul ei cu care dorea să lupte în „războiul de o sută de ani”. E de înțeles de ce s-a răzlețit de camarazi și de ce ironiza situația, așa cum își amintea mai târziu într-un poem cum este Comentariu la eseul lui Alexandru Mușina privind eșecul generației 80: „Era o vreme a textelor/ și a gradului zero în comunicare./ Până și moartea textua deasupra orașului,/ până și iubirea nostră/ trăgea după ea tot mai greu/ sacii de vid./ Eram croșetați la un text mult mai mare.// Eram refuzați.// Și așa,/ unii au devenit tot mai lucizi/ iar alții mult prea fluizi…” Drama Marianei Marin a fost tocmai acest „grad zero în comunicare”, o fervoare ca și o necruțare în a privi literatura și viața, dincolo de afinitățile elective care o făceau părtașă la destinul generației sale. O spune și E. Negrici, care vede poezia ei „oglinda unei conștiințe neconcesive, care, puse în dificultate de asaltul necruțător al istoriei (individuale și colective), secretează, spre a se apăra, roiuri de imagini disperat-patetice.” Dar cine nu era atunci, dintre poeții tineri ai epocii, „pus în dificultate” de mașinăria hâdă a unei istorii coșmarești? Numai că poeta a fost printre puținii care nu și-au schimbat modul de a vedea lumea odată cu experiența dobândită. Avem în cazul său de-a face cu un exemplu rar de consecvență a stilului, care este dat de o formă unică de curaj, nu doar estetic, ci și moral, asumat până în ligamentele fine din care este construită autenticitatea unei vieți care nu pactizează cu succesul social și nu cedează la sunetul sirenelor ideologice. Portretul ei netrucat e de regăsit în cuvintele lui Drieu la Rochelle, fără nici un rest și fără urmă de emfază: „… la urma urmei, caracterul este forma cea mai desăvârșită a inteligenței, din caracter își dobândește inteligența forma, eleganța, stilul”.
Lapidarele versuri din poemul Trăiesc din cartea de debut reprezintă un autoportret sanguinolent, cu venele la vedere, al unei artiste care s-a instalat de la debut în rama unei autentice posturi de opozantă, dar nu una „artistă”, jucată, ci intens trăită, pătimită, ca o a doua piele cu care cineva ne coase trupul la naștere: „E greu aici, sub cerul liber/ – trăiesc în mijlocul unui patinoar înroșit/ noaptea ascult căderea oaselor moi… (e greu aici sub cerul liber).” Într-un poem ca Tinerețe fără de artă, publicat mai târziu în Mutilarea artistului la tinerețe (Ed. MLR, 1999), avem devoalat mecanismul care secreta spaima și angoasa unei lumi terifiante în formele ei opresive: „Când m-am apropiat de treizeci de ani/ a început vârtejul./ În jur dezastrul devenea tot mai intens,/ niciodată nu știam/ dacă a doua zi voi mai fi în viață,/ dacă nu se va rupe arcul,/ dacă rotițele n-o vor lua dracului la vale./ Eram aidoma unei biserici amenințată cu demolarea –/ fapt care exista și în realitate…// Clopotele îmi băteau turbate sub piele,/ în creier/ și nu puteam să mă întreb pentru cine./ Știam […] Când tocmai am împlinit treizeci de ani/ aveam în spate o zestre frumușică de morți/ și între patru pereți mă împiedicam zilnic/ de un geamantan cu prieteni plecați/ un fel de moarte și-aceasta/ pentru cei care rămâneam în viață aici.//Acum sunt singură…”.

De fapt, tocmai această continuă exersare în arta singurătății face din poezia Marianei Marin un continuu strigăt de iubire, în acel registru al rememorării compasive, în portativul neorealist bine asumat al unui spațiu recluziv a cărei figură simbolică este câinele, animal totemic care străbate poezia și viața în solitudine: „Câinele acesta învățat a încetat să se apere./ Câinele acesta învățat are o cu totul altă părere/ despre exploziile întârziate din carne și sânge./ Va fi găsit vinovat câinele acesta/ care îți stă în ceafă/ și nu moare singur,/ nu moare singur.” Mai târziu, în același volum din 1999, figura unui copil trist care o întreabă cum poate deveni scriitor devine vocea interioară a intensului poem Dark ages, unde adultul, poet și profesor, trebuie să răspundă unei întrebări fără răspuns adesea: „Un copil cu ochii de câine/ m-a întrebat într-o zi/ dacă este greu să ajungi scriitor./ Era iarnă și totuși ploua/ pe drumul scurt dinte școală și casă. Gunoaiele tăvălite de ape/ se spălau cu frenezie.” […] Era mult prea frig… frig, foarte frig,/ frig și gheață, greață.// Un copil orfan m-a întrebat într-o seară/ pe drumul scurt dintre școală și casă/ dacă este greu să ajungi scriitor.// Un ochi de câine bătut/ i-a răspuns unui alt ochi de câine bătut/ să privească mai bine în jur/ până când o să învețe să muște/ să-și îndrepte gâtlejul și sufletul când/ stele-n sus,/ moartea aproape.” O „femeie-câine” e cea care aduce mesaje poetei imobilizate în visul său despre o lume care nu-și permite să aibă măcar o „religie”, unde poezia se scrie cu organe smulse pe rând, până la „blocada continentală” în care se intră într-o după-amiază banală, atât de fadă încât viața ei devine „o mică crimă perfectă”. Un câine poartă capul poetului prin oraș și tot el este cel care „mormăie” un vers sau o sentență veche: „Copila Atenei călcând peste ierburi cu liniște mare”, ca un bătrân paznic al înțelepciunii. Câinele, vulpea, pisica sunt animale care definesc un bestiar dintr-un hinterland desacralizat al poetei, animale care vânează și sunt vânate, la rându-le, și este interesant de văzut că și la un al poet al generației, Traian T. Coșovei, acest tip de bestiar este dezvoltat în sensul unei concentrări a sentimentului de „aventură” și de vânătoare a vieții, ca și de statornic război psihic cu lumea înconjurătoare. Conștiința asediată a Marianei Marin recurge la astfel de ipostaze, unde câinele este paznic al locurilor sacre, dar și însoțitor spre tărâmul morții (are statut de psihopomp), iar pisica neagră, ca-n Islam, poate avea puteri magice benefice, nu și pentru noi care credem că e un trimis al puterilor subpământene.
Însă nu calitățile „oculte” trebuie decriptate în poezia Marianei Marin, poeta nu este deloc o astfel de „credincioasă” a obscurelor, mai degrabă ea preferă claritatea, lumina unui adevăr pe care nu încetează să-l caute în realitatea imediată. Într-un interviu de Svetlana Cârstean („Observator cultural”, noiembrie 2001), poeta mărturisea că, pe lângă literatură, a fost pasionată de scrierile „axate pe politic, social și istorie”, o dorință de a ști ceva despre un trecut care putea fi verificat inclusiv prin prisma acelui prezent perfect didactic, dăltuit în cuvinte magnificente de istoriografia ori ideologia epocii sale. Când scrie poemul La 1986 despre 1848, noi putem realiza cum vulnerabilitatea unui poet din România finalului de partidă, când istoria era puțin câte puțin redescoperită după ce imensa cortină a minciunii oficializate o acoperise cu totul, cere socoteală Istoriei înseși: „De ce nu mi-a spus nimeni la școală/ cum a murit Daniel Rosenthal?// Deci tot la 30 de ani aflu:/ a fost torturat preferând să moară/ decât să-și trădeze prietenii revoluționari./ Iată o frază căreia i-ar fi stat bine/ într-un manual de istorie.// Greu mai ajung veștile pe aici.// De acum voi înțelege mai bine revoluția de la 1848”. Minus versul apodictic de final, cumva concluziv în felul unei „înțelegeri” precise, poemul este excepțional prin aspra interogație asupra falsității și adevărului vieții: nu putem trăi în minciuna generalizată care maculează și pervertește, în eroarea programată de „scanner”-ii pentru care generalul e totul. Poetul trăiește pentru particular, pentru viul invizibil încă, în legea care-i permite să descopere infinita „boabă de muștar” care va lega rod.
Poezia Marianei Marin are caracter și cere caracter, orice ar crede esteții care acordă poeziei doar caratele unui estetism epurat de concretețea vieții, și este un continuu refuz al minciunii sociale și particulare: „Dacă ți se întâmplă să fii și poet/ atunci lucrurile se simplifică uimitor/ Nici n-apuci bine să te desparți/ de bucuria poemului cald/ că el te și situează în afara realității/ pe care atât o iubești,/ despre care scrii,/ la vindecarea căreia vrei să participi,/ dar pe care n-o mai suporți/ așa cum îți este băgată pe gât”, pentru a finaliza exemplar prin raportare la viața și poezia lui Rolf Bossert, cel care a concretizat faptul de a poseda liber-arbitru prin dispariția proprie: „Acum la Frankfurt este iarnă./ Iarnă este și aici/ În Siberia este iarnă.// De acolo, de sus,/ Rolf Bossert îmi face semn să nu tac,/ să continui” (Semnul). De aceea, avea dreptate Claudiu Komartin să remarce în prefața antologiei menționate că „dintre 80-iști, cu tot regretul unei asemenea observații, Mariana Marin pare să fi fost printre foarte puținii poeți (dacă nu singura) comparabili, atât ca anvergură a conștiinței, cât și ca talent, cu poeții disidenți din URSS sau cu «barbarii» din Polonia anilor ‘70-‘80.” În goana anilor, carnea frumoasă a vieții i s-a părut din ce în ce mai mincinoasă, mai perfidă, un văl amăgitor al lumii care se transformă neîncetat, ca o actriță proastă sub efectul machiajului – de fapt rămâne aceeași. Marian Marin a detestat falsa iluzie a sărbătorii lumii prin prostie și clișee amăgitoare și așa se face avem de la ea versuri ca acestea, de o neînduplecată luciditate: „… Cu fiecare zi devii o ființă tot mai complexă./ Descoperi bunăoară cum ți se grefează/ noul organ numit minciună progresivă,/ cum este căutat în trecutul tău/ locul dubios în care el se va dezvolta,/ locul în care va fi silit să trăiască!/ Și astfel,/ cu fiecare zi mai adaugi și tu ceva/ putreziciunii progresive/ în care se lăfăie un urlet înghețat…” (Puntea măgarilor, podul minciunii). Nu caut cu tot dinadinsul să fac din Mariana Marin doar o poetă „morală”, interesată de un soi de „pronunciamento” literar deviant de la cursul estetic al zilei, însă din acest tip de poeme se desprinde figura majoră a unei scriitoare care tânjea după normalitate, iubire și otium: „Într-o vreme și eu aveam un creier frumos./ Îți spuneam: uite ce frumos îmi curge sângele./ Uite, ce curată e moartea mea lentă./ Într-o vreme și eu miroseam a zăpadă./ Rochiile mele grele aveau un înțeles,/ mâna mea stângă iubea mâna ta dreaptă./ Într-o vreme purtam cercei/ și te așteptam pregătită ca o mireasă.” (Naiva închipuită).
În poemele care tânjesc după o viață obișnuită din Mutilarea artistului la tinerețe, ea își dorește pur și simplu, chiar dacă o anume ironie se simte când citim versurile de alint, să fie una dintre acele femei „cochete și nevrozate” pentru care boala este un mic act teatral, o scenă conjugală transformată în vodevil simpatic pentru care la final primești aplauze, mângâieri și mai ești și premiată: „Doamne,/ de m-aș putea și eu odihni într-un sanatoriu de munte,/ printre pastile roz și albastre,/ un sanatoriu cu miros puternic de brad/ și covoare moi,/ cu doamne cochete și nevrozate/ de conflicte plăcute, mici, conjugale./ De-aș avea și eu o traumă ca pojarul, o răpăială de ploaie de vară,/ o nevroză ca de mătase,/ după care ești și mai iubită…” (Elegie). Însă este o dorință „jucată”, o falsă ispită, căci natura ei reală respinge falsa virtute a unei vieți plăcute doar pentru sine, la modul la care Nietzsche spunea că „cel mai bine te odihnești în natura-ți sălbatică de propria ne-natură, de spiritualitate.” În același poeme se petrece imediat după exprimarea unei asemenea dorințe „roz” o răsucire, un vârtej al minții care repune în drepturi adevărata natură a celui care suferă de suferința lumii, iar nu de plăcute înțepături ale pielii: „… De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vieții,/ în cotloane diverse și simple, cinstite,/ unde să nu existe decât un pat unde să dorm/ și un lighean unde să vomit/ tot ce dându-mi mi-ai luat, Doamne,// să tot vomit”. Un dor, o tânjire după normalitatea care nu (mai) este posibilă, fiindcă mintea și sufletul sunt deja în altă parte, nu în lumea celor bine înfipți în realitatea care le acordă onoruri, premii, gratificații porcine. Ea este vocea care a întrebat cândva „Ce parte a trupului îți mai rămâne după ce ai scris poezii, mamă?” – și cu aceeași voce cu care mai speră în tihna unei zile a sărit în gol: „De ce nu părăsești atunci istoria asta murdară?”

În Aripa secretă (1986), dorința de a duce o viață normală este sfâșietor contrastantă cu „datul” unei mantale putrezite pe care poeții o îmbracă de sute de ani poate fără voia lor, un fel de tunică a lui Nessus care poate că mușcă din carnea pieritoare, dar înviorează spiritul până la a-l face să perceapă o altă lume. Poemul este splendid și putem vedea în el figura tipică a unei poete care trăiește între dorința de a fi „normală” și fericirea fără nume de a găsi „expresia: „… O manta putrezită pe care poeții o îmbracă/ de atâtea sute de ani,/ – așa îmi par uneori cuvintele la sfârșit de mileniu./ Îmi privesc mama aplecată amețitor deasupra lucrului de/ mână/ care ne asigură existența și știu cât de nemulțumită este de/ mine./ Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică,/ să nu mai vânez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot/ în bucătăria noastră strâmtă, printre florile-mi de tei;/ să nu mai întârzii prin cartier fericită/ că am găsit expresie și epic/ în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară rulantă;/ expresie și epic pe o stradă pavată cu pietre interbelice,/ pătrate, negre, lucioase; într-un lac în care o fată cu păr lung/ a aruncat pe la asfințit un inel de argint/ și-a început o viață aproape la fel de lungă când plouă./ Ar vrea să nu mă mai chinuiesc inutil,/ să devin o elegantă și o «ea»,/ să uit,/ să părăsesc felul/ ăsta de a-mi despica firul vieții în patru/ Numai că această manta putrezită îmi este atât de largă/ încât mă împiedic zilnic de dragă în ea./ Aici îmi cresc mie altfel de aripi secrete,/ aici sunt eu pământ bun, iarbă verde, amețitoare, înaltă,/ pentru a stelelor fiară întunecată/ din lumea cealaltă…” (Mantaua unui poem de dragoste). Cu acea tristețe premonitorie care-i bântuie poezia, ea strecoară în poemele sale mici saluturi de rămas bun, ca și o stranie nostalgie a fostei vieți, ca și când ar ști că regretul de a nu mai fi („Cărătorii de cenușă de azi,/ viitoare cenușă de mâine…”) nu poate suplini lipsa de viață din timpul vieții, o melancolie după ce nu mai este posibil atunci când dispari dintre ai tăi și regreți că nu ai apucat să le spui totul: „Tu nici nu știi:/ eu am luat totul de la capăt/ așa cum dimineața curăță resturile insomniei/ și îți pune pe masă o existență fierbinte./ Eu am avut curajul de-a lucra la rădăcina Răului,/ de a deschide acolo atelierele/ «celui care vrea să se aproprie de sine»,/ celui care nu vrea să cucerească decât adevărul său,/ mica lui istorioară./ Privește-mă!/ Sunt puțin urâțită și puțin absurdă./ Râd tot mai rar și vorbesc tot mai puțin/ iar acum îți întind această mână mult prea târziu.// Auzi și tu viscolul/ care ne spulberă viitorul?” (Elegie).

Autoportretul ei, din câteva linii frânte și muchii ascuțite cuprinde în el căldura pe care poezia sa a încercat s-o reverse asupra lumii în care a intrat implorând: „Liniile din palma mea stângă/ seamănă uimitor cu cele din palma mea dreaptă./ Nu știu ce înseamnă pentru chiromanți asta./ E ca și cum aș fi venit pe lume în rugăciune. (M.M.) Numele său contras în inițiale identice este simbolul unei vieți închise, nu mai puțin lucide, al unei conștiințe care a înțeles: aici a fost, pentru ea, raiul și iadul și nimic altceva nu va putea schimba sorții, nici măcar amintirea nașterii cu palmele „în rugăciune”. Zică unii ce vor zice, poemul său mare este Scrisorile lui Emil, din Atelierele (1991), cartea izolării și a ruminării, a penitenței de a fi om în mijlocul marasmului totalitar. Conceput ca o epistolă către un alt „ami lointain”, un „Emil” (poate Hurezeanu, poate altul) peregrin prin orașele Europei, acest poem este strigătul unei ființe abandonate, dar care nu abandonat ea însăși, un țipăt mut, nu mai puțin demn, al unui om relegat în teribila vale a plângerii în care ni s-a dat să ne naștem: „Mă gândesc la tine/ pierdut prin acele orașe ale Europei/ în care eu n-am să ajung niciodată./ Revoluția n-a început nici anul acesta/ dar noi continuăm să o așteptăm,/ decembriști cu toții/ pentru că în acest decembrie/ ne-a lipsit zăpada/ așa cum ne-au lipsit și altele./ Nu mai departe de-aseară/ cineva îmi spunea/ că de la o vreme îmi lipsește lirismul./ Ce i-aș fi putut răspunde?/ Eu sunt o poetă de stânga,/ pentru că de la stânga a venit/ și sentimentul că sunt sufocată de mizerie;/ și necesitatea în sfârșit înțeleasă:/ putregai al ochilor mei bolnavi, cheamă sângele zorilor!”
O mare așteptare și o mare înțelegere a faptului că „Godot” nu va veni vreodată fac din acest poem placa tectonică pe care glisează toată poezia bună sau proastă de la noi: în dansul ei, ea alege, cerne tot ceea ce este meritoriu de mediocritatea care se înfățișează pompos-inutil, într-un discurs al unei normalități nu mai puțin afectate de geniul prost al locului. Este poemul unei conștiințe cum rar am avut printre poeții contemporani din ultimii 60 de ani, un poem sită, clar ca un diamant care s-a născut din cenușa „imperiului” unei minți încleștate într-o bătălie aspră cu sine și cu epoca sa: „Există și disperare și joc/ în ceea ce nu-ți spun./ Un fel de cuib de/ păianjen/ la care muncesc din greu,/ un fel de molimă medievală./ Mai retrasă și mai ascunsă ca niciodată,/ ar trebui să cred că va veni în sfârșit poezia/ să locuiască aici,/ în vetustele ținuturi/ în care se tace, se tace…/ Dacă ai să privești mai bine/ ai să vezi cum mai tremură și acum/ bibliotecile/ la amintirea acelor poete foarte subțiri și foarte nervoase/ ce invadaseră literaturile pe la începutul secolului.// Dureros…// Iar eu acum, spre sfârșit,/ îmi adun în liniște hârtiile/ și distrug orice urmă de fidelitate,/ orice urmă despre ceea ce așteptam să/ mi se întâmple.// De treci, la Marginea Zonei,/ poate ai să mă recunoști/ așa cum ani trecut-au/ calm lopătând, dureros…”
Vă mai amintiți Călăuza, filmul lui Tarkovski? Mariana Marin a fost un asemenea personaj emblematic al „Zonei”, locul care te înghite în vreme ce iei culoarea sa cameleonică, odată cu otrăvurile sale artiste, magice. De aici a sorbit ea mătrăguna și vigoarea ruinei pe care am cunoscut-o cu toții, dar nu am știut s-o descriem. Alegând să se sacrifice în locul nostru – „sinuciderea unui creier la marginea imperiului/ sub pământul tot mai lucid/ când putregaiul ochilor mei bolnavi/ e mâncat de porci în/ sângele zorilor” –, Mariana Marin a descris splendoarea dezolantă a unei lumi care se încăpățâna să creadă că e normală și a făcut-o în culorile unei melancolii atât de sfâșietoare, încât viziunea ei ar trebui să capete numele său, așa cum ea însăși l-a abreviat – M.M. Este viziunea unică a pierderii darului, a ruperii sale din mâinile care tocmai îl primiseră: aici e poezia sa, în această torturantă dorință de a fi liber și de a iubi ceea ce altădată, altcândva, altundeva nu va mai fi posibil: „Nu-ți voi putea descrie niciodată/ acel moment monstruos:/ am avut viziunea/ propriei mele ființe/ într-un loc înverzind/ de unde vedeam Zidul și Legea/ de care atârnau spânzurate/ poemele cu clonț de rubin./ M-am atins…/ Încearcă să-mi stai acum alături/ pentru că ceea ce am aflat e/ înspăimântător./ Tu știi că eu sunt unul dintre aceia/ care au văzut (nu numai visat) corbii măcelărind o imensă câmpie iarna./ Tu știi că pot disprețui/ și pot adora sacul de piele/ în care îmi duc până la capăt/ moartea.// Dar dacă ceea ce am aflat/ e faptul că nu voi fi niciodată/ un om liber,/ ce-ai să te faci cu mine?/ Cum mă vei putea mângâia?” (Scrisorile lui Emil).
Cine o va putea mângâia pe Marian Marin nu vom (mai) ști niciodată. Poeta a ieșit din propria utopie și a intrat în Utopia de care au nevoie viețile noastre, inclusiv cele postume, pentru a putea supraviețui neființei. Ultimul poem al acestei excepționale antologii ne-o redă așa cum am cunoscut-o, în toată fragilitatea ei pătimașă, în deplina lipsă de orice armură, tânără, cu toată moartea-nainte, dar știind perfect, fără dubii, că nu se poate „repeta la subsol viața marilor literaturi”: „Mă grăbesc înspre moarte/ fără un înțeles anume,/ fără rochie de mireasă,/ fără zestrea de aur./ Fără mine./ Mă grăbesc senină/ și amară/ de-a latul patriei.// Parcă ar fi fost mâine.” (Elegie)
Poezia Marianei Marin este mărturia fetiței din Călăuza – care vorbea cu ochii și a trăit printre noi cu speranța că „într-o zi poate cineva își va aduce aminte de mine”.

Viena, ianuarie 2015

Nicolae Coande (n. 1962) este poet, publicist, editor-fondator al revistei „SpectActor” din Craiova. A publicat volumele de poezie: În margine (1995), Fincler (1997), Fundătura Homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun și alcool (2008), Femeia despre care scriu (2010), VorbaIago (antologie, 2012), Persona (antologie, 2013) și recenta Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015).

Foto: © Tudor Jebeleanu, octombrie 1999


limba română, autor: Nicolae Coande, nr. 1 (15) / 2015, nr. 2 (16) / 2015, secţiunea: eseu