GRAȚIELA BENGA
Alina Purcaru, rezistență (Editura Cartea Românească, 2016)
După experimentarea unui roman colectiv (Rubik) și fascinantul volum despre zbucium, miracol și metamorfoză interioară (Povești cu scriitoare și copii, volum pe care l-a coordonat), Alina Purcaru își ia în serios ipostaza de poetă. Pe „o linie care nu mai ține de cuvinte” crește, cred, rezistență (Cartea Românească, 2016), cartea debutului ei.
E aici un mod de a fi înlăuntrul poeziei și de a o așeza totodată sub semnul întrebării. De a trăi „o formă de grație” a încordării stimulative și a temerii autodistructive. De a scrie despre malformările și recuperările sinelui fără rotunjimi strălucitoare, dar cu exactitatea tăioasă a unor „șrapnele urbane” pe care licăririle poetice se perindă fulgurant, de parcă ar fi insule de tensiune pulsatorie rămase vii pe o mare secătuită.
Căci secătuită pare a fi lumea în care se arhitecturează, paradoxale, trăirile Alinei Purcaru. Parșiv configurată, aberant prelucrată, lumea oglindită în rezistență reunește ordinea severă și dizolvanta răvășeală. Saltul și golul – deslușite nu doar în „viteză critică” și „la fel de pauzibil”. Bunăoară, într-un poem intitulat „cum s-a întâmplat” (aparent, scurtă narațiune în versuri), se metabolizează întrebări esențiale, care la rândul lor ar putea genera o suită de ipoteze, un sistem probatoriu și un șir de opțiuni. Dar nu o desfășurare prozaic-argumentativă iese la suprafața versurilor, ci o fenomenologie (și o poetică) a redresării, prin care ordinii părelnice i se denunță indenegabil vulnerabilitatea și i se opune, abil, un dezechilibru care acoperă un nou temei: „totul a început într-o dimineață de decembrie/ când un stol/ de păsări numai pene/ și funingine/ s-a ridicat brusc/ și în jurul lor lumea/ a tresărit irizată// de atunci particulele ei invizibile/ nu/ s-au mai aranjat niciodată/ în același fel”. Înșelător în realitatea concretă (ca bastonul „cu mâner de lemn crud,/ finisat frumos, pentru neputință” dintr-un alt poem, „umbre”), noul temei primește o altă consistență în alcătuirea interioară a poemului: căutând cadența prin care să se apropie de viziune, cuvintele au și menirea să recalibreze realitatea. Să oprească destrămarea lăuntrică și dezagregarea lumii obiective. Să potențeze rezistența – nu prin ceea ce afirmă, ci mai degrabă prin sugerarea celor ce nu pot fi numite. Printr-un spațiu gol.
Structurat pe trei secțiuni care deplasează treptat focalizarea de pe imagine pe fulgerarea (ne)îndoielnicului în adâncul conștienței („salonul cu străini”, „fetele între ele” și „non sequitur”), debutul Alinei Purcaru resoarbe efortul individual de a îndura intensitatea întunericului și agresivitatea strălucirii („retina atacată de lumină”), pentru a descoperi în ele un punct de confluență, în jurul căruia să se organizeze poemul – meticulos cusut. Punctele de inserție, pauzele de respirație, alonja și încremenirea cuvintelor, totul se vrea a fi sub control, calculat și recalculat, împărțit și orânduit ca pentru a intra într-o alcătuire ermetic și definitiv închisă: „din tramvaie a rămas doar zgomotul/ electrizat, între stații, și ușor, foarte ușor/ aerul ia culoarea resturilor de ceai.// aici porumbeii devorează tot/ – dar se întâmplă everywhere in europe/ aici, soarta oricărui anunț e să se îngălbenească,/ pe ziduri,/ adresele sunt doar numele unor locuri care au dispărut/ cu mulți ani în urmă,/ îți dai seama?/ cu fiecare sută de metri, noaptea astupă groapă după groapă,/ și în vitrinele marilor restaurante,/ oamenii gesticulează pe suprafețe albe,/ cu toată lumina aia de bloc operator în farfurii.// noi trecem în cercuri, ne ghemuim în hainele noastre/ prea subțiri, ocolim canalele acoperite cu plăpumi,/ ne ferim/ europe isn’t such a big place, after all./ e o noapte neobișnuit de rece pentru noiembrie/ și, în curând, un agent foarte, foarte bine organizat/ o va tăia din program/ cu o dunguliță de o finețe extremă.” („aleșii”)
Dincolo de tăietura demitizantă din „aleșii” ori de certitudinile ingenue (în „secrete”) ori imperativ-sacadate (din poemul „soldați”), pare să se ascundă amorsarea incontrolabilă a îndoielii: la urma urmei, nici un calcul nu e definitiv, nici un adevăr nu e categoric, totul trebuie verificat, (re)pus în formă, regândit. Aici se strecoară capcana și tot aici (poate) începe metamorfoza vulnerabilității în fertilă neclintire. Cum s-ar echilibra simțurile, gândurile, afectele pentru a putea fi din nou o ființă întreagă, un receptacul potrivit pentru a re-cunoaște realitatea ca atare? Poate dând atenție marginilor. Resturilor. Cu alte cuvinte, prin repere care să umple, revelator, segmente ale excluderilor și să afirme, printr-o răsturnare semantică neprevăzută, existența unui policentrism scânteietor: „calcule atente spun/ că între lună și pământ s-ar putea alinia toate planetele/ […] am văzut clar muchiile de grafit ale unui meteorit colțuros –// densitate de antracit desenată pe un ecran fără margini, cu megalopolis în fundal.// mi-am imaginat distanțele și n-a fost greu,/ apoi am răspuns în ordine la fiecare mail.// am închis, până la urmă, cartea despre frumusețe/ și am strâns cu latul palmei resturile, într-o oarecare ordine:/ antimoniu, malahit, extract de stirax, tot ce nu s-a putut împărți exact.” („elementele”)
Necesitatea clarificărilor cvasi-matematice și desenul compulsiv al liniilor nu exclud însă emoția, neastâmpărul senzorial, zvâcnetul reflexiv adăpostit de o construcție narativă. De la „tulburări emoționale sezoniere”, cu „foșnetul plopilor între tâmple” și „les très riches heures”, în care „plini de inventivitate,/ prefirăm rămășiță/ cu rămășiță. […] să vedem exact/ ce și cum a continuat procesul de uzură”, se extinde un cerc încă incomplet, încă neînțeles, imagine fragmentară a traversării corpului (și conștiinței) de o durere infinit alta. Senzitiv cercetată și profund interiorizată, criza se ipostaziază ambiguu, destrămând granița dintre oroare și ingenuă splendoare:
„mi-am aruncat toate cuțitele/ prin aerul străin/ au sfârtecat ramurile tinere și mi-au tăiat o hartă/ alburie ca umbra lui peter pan/ – nimeni din afară nu a atins-o” („nocturnă”).
Cu o surprinzătoare împletire (aproape de indistincție) între inerțială încordare a căutării/așteptării și subjugantă experiență creatoare, poemele Alinei Purcaru explorează perimetrul minimalismului narativ și, în același timp, mută accentul pe proliferarea sugestiilor – acolo unde linia, cercul și o imagine plastică nu fac decât să împingă sensul mai departe. Când vectorial, când concentric.
Nu despre o ieșire din făgașul poeziei e vorba, ci despre inserția periodică a unui pluriperspectivism care încearcă să releve măcar câte ceva din complexitatea lumii și a proiecțiilor ei în imaginar – acolo unde instabilitatea liniilor poate grăbi plonjonul în „ultimul vis” ori golirea dezastruoasă a spațiului intim. În aceste deschideri strecurate unde totul pare a fi spus (la primul nivel discursiv) respiră poeticitatea din rezistență. Sigur, Alina Purcaru nu e prima care o caută într-o zonă greu vizibilă. Însă autoarea rezistenței își folosește propriile mijloace. E un risc, dar și o îndrăzneală care, cu unele excepții (între ture, pe holul secției, de pildă), dă roade.
Pustiitor, timpul derizoriului pare măsurat de un frison erotic potolit, dar nu mai puțin profund: „pe ea e desenată rochia/ din fabrică/ apoi/ ca un copil/ el dă cu unghia iar și iar// dar când o să se ducă/ dar când o să se ducă// nu înțelegi ca un copil nu înțelegi/ și degeaba/ ca o piele de plastic/ inima mea/ tu dai cu unghia/ pui întrebări uite ce faci// uneori aș vrea să-ți amintești pielea păpușii/ viața noastră în fabrică/ pigmenții ăștia n-au moarte” („până la sfârșit”). În fond, atât recuperările ludice din secțiunea mediană a cărții, cât și poemele din „non sequitur” sunt variante ale căutării unui înveliș protector, capabil să se transforme într-un necesar mecanism de orientare. Cu un astfel de reper („doar între hainele acelui bărbat”) s-ar putea găsi drumul spre înapoi acasă. Sau se pot articula istoria personală (cu „ușa albă pe sub care lumina/ lumina încă trece și roade”) și „viața de acum”: „lucrurile uitate în locuri la vedere/ cercuri în care am desenat ochi și nasturi/ au rezistat/ pe pereții din verile cu meri/ ce să știe ele din viața ta nouă/ […] doar rezistența contează acum/ amintirile vin rar/ dilatate/ în puseuri// e din ce în ce mai necesar/ să distorsionăm/ să fim pregătiți”.
E limpede că la Alina Purcaru acel acasă nu acoperă numai teritoriul efluviilor personale. Îl caută și în spațiile de pasaj, care îi oferă (sau nu) șansa unei deplasări iradiante. Care o izolează și îi permite (sau nu) să pășească înăuntrul ei. Iar poemul din final conturează, tulburător, un câmp gravitațional relevant, presărat cu răsfrângeri piezișe și proteisme semantice: „nu pierd nimic dacă îți povestesc./ scutul acesta e făcut să reziste eroziunilor,/ împodobit cu înscrisuri noi, mă va ține la adăpost/ și de la el o să deprind răbdarea mineralelor.// tu știi totul despre arcuri,/ cel mai devotat dintre ceasornicari./ eu nu mă mișc// din grădina mea.// aștept.// când lumina ajunge la unghiul cunoscut,/ strivesc sub călcâi fructe mici, furate/ – promisiuni dintr-un anotimp incert –/ învăț să scuip sâmburii încă moi,/ mă strâmb.// îndrept cu grijă cuiele ruginite,/ le înmoi în zemurile acre/ și scrijelesc de acum/ un nou sfârșit de slavă” („înainte să răsară soarele”).
Cu abilitatea ei de a trece dincolo de suprafața abrazivă a cuvintelor și cu tonul ei neutru, de parcă sunetele s-ar imprima fără ocol, poezia Alinei Purcaru e în același timp directă și sofisticată. Biciuitor decupată și generos deschisă. Înainte de a fi citită ca o carte de poeme confesiv-reflexive, rezistență arată cum transparența ascunde uneori o umbră și străvezia economie de tropi poate camufla rafinamentul poeticității.
Grațiela Benga (n. 1972) e doctor în filologie și cercetător științific la Institutul de Științe Socio-Umane „Titu Maiorescu” din Timișoara. A publicat cinci volume de critică și istorie literară, printre care: Eliade. Căderea în istorie (2005), Recurs la destin. Eseu asupra poeziei lui Mircea Dinescu (2008) și Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000 (2016).