Fragment inedit

MAX BLECHER

cu o introducere de Doris Mironescu

În iunie 1936, la șase luni de la apariţia volumului Întâmplări în irealitatea imediată, roman al experimentelor de cunoaștere, al percepţiei diforme și al perplexităţii de a nu ști „cine anume sunt”, M. Blecher încheia prima versiune a celui de-al doilea roman al său, care va apărea în ianuarie 1937 sub titlul Inimi cicatrizate la editura Alcalay. Romanul a impresionat publicul în mai mare măsură decât precedentul. El conţinea scene din sanatoriile pentru tuberculoză osoasă din orașul francez Berck-sur-Mer (unde Blecher petrecuse câţiva ani), urmărind traumele bolnavilor obligaţi să suporte operaţii dureroase, să stea în ghips și să se deplaseze, așezaţi orizontal, în trăsuri. Manuscrisul Ţesut cicatrizat, cum îl intitulează autorul în scrisoarea sa către Geo Bogza din 26 iunie 1936, este una dintre puţinele variante ale unor texte literare blecheriene care ni s-au păstrat. El se găsește la Muzeul Literaturii Române din București, sub cota 16805, sub forma a cinci caiete de circa 100 de pagini fiecare, scrise doar pe recto, cu unele completări pe pagina alăturată, lăsată de obicei goală. Va fi cuprins în ediţia critică de Opere ale lui M. Blecher pe care o pregătim pentru editura Univers Enciclopedic.

Versiunea Ţesut cicatrizat este mai amplă decât Inimi cicatrizate. Preocupările autorului pentru evenimenţial, pentru detalii și pentru analiza gesturilor personajelor sunt mult mai acute aici. Probabil, M. Blecher caută să îndeplinească niște exigenţe de coerenţă epică și verosimilitate psihologică pe care le socotea importante în cazul unui scriitor încă nu pe deplin afirmat, cum era el. Unele dezvoltări greu de explicat din roman (despărţirea de Solange, de pildă) capătă mai mult sens în urma lecturii acestei versiuni mult mai generoase cu informaţiile oferite cititorului.

Autorul îi scria prietenului său Geo Bogza, într-o epistolă din 11 iunie 1936, următoarele: „Până acum am scris vreo 450 pagini îndesate de caiet și mai am de terminat 50-60 pagini, încât cred că săptămâna ce vine va fi gata romanul în prima versiune. Va fi un roman la persoana a treia adică cu personagii, întâmplări și decoruri descrise obiectiv. […] Ei bine, vei fi satisfăcut cred, am scris totul în așa fel încât atmosfera să nu fie specific franţuzească. Este un document de valoare umană, valabil oriunde. Până și în căutarea numelor personagiilor am avut grijă ca să fie nume bine alese cu rezonanţă generală. Înţelegi desigur ce-ţi scriu. Va fi astfel încât cetitorul nu-și va pune problema unde se petrec aceste lucruri, fiind preocupat numai de toate întâmplările și cazurile descrise. Este atât de îmbâcsită cu realităţi crunte și sfâșietoare încât poate va trebui să renunţ la unele din ele”. (s.n.; M. Blecher, mai puţin cunoscut, ediţie îngrijită de Mădălina Lascu, București, Hasefer, 2000, p. 111).

Într-adevăr, în versiunea Ţesut cicatrizat apar scene, personaje și episoade la care autorul, în versiune definitivă, a renunţat. Uneori nu în folosul romanului său. Fragmentul selectat aici, care face parte din capitolul VI, descrie un moment absent din ultima versiune: a doua zi petrecută la Berck de Emanuel, cu puncţia făcută de doctorul Cériez bolnavului, cunoașterea de noi colegi de sanatoriu și o plimbare prin târg cu prietenul Ernest. Aici este prezentat personajul bătrânei „marchize” Tréchamp, figură sinistră, o decrepită înzorzonată, foarte mândră și totodată mâncătoare de excremente (detaliu menţionat în capitolul precendent), care a rămas, în graba trimiterii cărţii spre publicare, o prezenţă reziduală, nemotivată și inexplicabilă în al 18-lea capitol al romanului Inimi cicatrizate. Tot în manuscris, personajul tatălui e prezentat cu mai multă „cruzime”, denunţat în burghezismul sentimentelor sale paterne hrănite de lecturi inculte; este un denunţ la care în versiunea finală Blecher a renunţat, atent la sensibilitatea cititorilor din familia sa, care s-ar fi putut simţi jigniţi la o lectură, inevitabilă, în cheie biografică. În același fragment apar pasaje obscurizate în varianta ultimă, dar importante pentru întregirea esteticii lui Blecher și a fișei caracterologice a personajelor sale: prezenţa scatologicului, ca protest „inestetic” faţă de obscenitatea bolii, accentul pus pe frica neascunsă pe care bolnavul o recunoaște în sinea sa la operaţii; fascinaţia pentru luminozitatea oceanului, privită ca un miracol și o promisiune de vindecare; în fine, curiozitatea absurdă a bolnavilor care-i face să spioneze în mod inocent oameni sănătoși, ca și cum asta le-ar asigura un spor de cunoaștere și deci de putere asupra celorlalţi.

Doris Mironescu

Țesut cicatrizat

Capitolul VI

[A doua zi la Berck]

În zori, Emanuel se trezi speriat și zăpăcit. Bătuse cineva puternic în ușă. Era omul de serviciu pentru toaleta de dimineaţă a bolnavilor. Își ceru scuze de a fi venit atât de devreme, dar doctorul cerea bolnavilor să meargă în grădină tare dimineaţa, în aceste ultime zile frumoase de toamnă.

– Și apoi mai aveţi și puncţia la ora zece…
Emanuel își reaminti de puncţie. Își făcu toaleta culcat, spălându-se într-un lighean pus pe o masă lângă el. Veni apoi același om de serviciu, Iulian, și-l îmbrăcă, apoi îi aduse cafeaua și peste câteva minute îl conduse jos în grădină.
Era jos un spaţiu închis între clădiri, dar cu un cer extrem de luminos și albastru. Toate nuanţele dimineţei își întinseseră nuanţele senine pe plafonul acela aerian și pe măsură ce soarele se făcea tot mai puternic, mătasea albastră a înaltului pierdu din culoare, apoi deveni albă și vaporoasă.
Câteva boschete de trandafiri agăţători își uscau foile veștede, arămii. Iarba era măruntă și sfrijită, Emanuel se gândi mai mult la un ţarc decât la o grădină.
În fund, sub o pânză de cort, întinsă foarte sus peste ei, pentru a-i apăra de soare, stăteau înșiraţi pe căruţe bolnavii. În dreapta se întindeau clădirile clinicii cu ferești mari de culoare albastră, acolo unde erau sălile de operaţie. În stânga pe o terasă stăteau copiii; copii bolnavi ca și oamenii mari din fund, întinși și ei pe gutiere, în tratament, în această aripă a clădirii, anume făcută pentru ei.
Era foarte dimineaţa și deja un gramofon măcina în vid melodii zbârnâitoare, pe terasa copiilor. Era un gramofon mic, o jucărie aproape, care zumzăia ca un bondar, din pâlnia lui de tinichea subţire.
Emanuel fu așezat lângă un bolnav complet întins și o femeie mai în vârstă, cu părul cărunt, înclinată numai pe jumătate pe gutieră, așezată majestuos într-o grămadă de perne de mătase pline de broderii și înzorzonate cu fel de fel de funduliţe și ciucuri. Emanuel socotea întotdeauna asemenea ornamentaţii, vag și în anumit sens demenţiale, dar în fond ele făceau parte în mod normal din demenţele calme ale lumii, așa ca și la înmormântări ornamentaţia lugubră și nebunească a coroanelor artificiale și a broderiilor metalice de sicriu; ori în monumentele funerare bogatele și întortocheatele cornișe, pline de hidoșenie, de nebunie și de disperare.
Bătrâna era ea însăși îmbrăcată într-o rochie grea și solemnă de catifea violetă. Purta câteva brăţări de aur de modă veche pe mână și avea inele cu pietre sclipitoare pe degete; de gât îi atârnau două lănţișoare de aur, de unul fiind agăţat un ceasornic cu capace cizelate, iar de celălalt un lorgnon cu mânerul de sidef.
Era și bolnava aceasta un fel de monument în grădina aceasta aridă; un fel de idol opulent și demodat, tronând printre adepţi schilozi, culcaţi în cărucioare.
Vorbea cu încetineală, strâmbând gura și ţuguind buzele, ca și cum ar fi supt fiecare vorbă mai întâi ca pe-o pastilă înainte de a o pronunţa.
– Sunteţi noul bolnav, domnule? întrebă ea pe Emanuel.
– Da doamnă, sunt noul bolnav, răspunse Emanuel*.
Câteva minute doamna în violet rămase tăcută.
– Știi cine sunt eu? spuse ea brusc.
Emanuel făcu un gest negativ.
– Ai învăţat istoria? Ai auzit de Tréchamp, în fine, nu de Tréchamp, de Talleyrand…
– Eh sigur, sigur că am auzit, „cel despre care Napoleon spunea că e un excrement într-un ciorap de mătase”, vru să spuie Emanuel, dar se reţinu.
– Ei bine, eu sunt o marchiză de Tréchamp, din latura colaterală a Talleyranzilor, spuse femeia, înţelegi?
Și se așeză mai corect în perne, luând o poză de vagă reverie și solemnitate și punându-și lorgnonul la ochi pentru a privi un punct oarecare în vid.
Emanuel nu avu vreme să se mire îndeajuns; lângă bolnavul de-alături venise un bărbat negricios, slab, împingând gutiera unui copil, adusă de pe terasă.
Băieţașul era prins în ghips până după cap. Corsetul alb, rigid, depășea gulerul cămeșei și se prelungea până sub ceafă; capul stătea astfel fixat într-un suport scobit de ghips.
În oglinda pe care o avea deasupra capului, băieţașul vedea privirile lui agere, foarte vii. Tatăl copilului părea bun prieten cu bolnavul întins lângă Emanuel și începu să vorbească cu el, apoi pe nesimţite se trezi și Emanuel în conversaţie. Tatăl copilului era un austriac, Wilhelm Tauber, și bolnavul de-alături un francez, André Vielle. Îl recomandară și pe băieţaș, Yoris, care întrebă îndată pe Emanuel dacă nu are să-i împrumute cărţi sau reviste despre aviaţie. – „Este visul lui să se facă aviator”, explică domnul Tauber.
Când scoborî în grădină tatăl lui Emanuel găsi în conversaţie de mare prietenie pe cei trei bolnavi. Emanuel se bucura în sine cu umilitate de dimineaţa aceea călduroasă de toamnă. „Cu umilitate, cu umilitate”, își repeta el în interior pentru a nu cădea în sentimentul vreunui inutil entuziasm: aștepta doar puncţia.
În preajma orei zece minutele deveniră îngrozitoare. Emanuel continua să vorbească silindu-se să nu arate nimic din turburătoarea lui așteptare dar pe
un plan paralel al conștiinţei clipele treceau cu altă densitate și cu altă chinuitoare semnificaţie. Pândea ușa dinspre clinică pe unde brancardierul trebuia să vină să-l ia.
În acest timp tatăl lui Emanuel uitase cu desăvârșire de puncţie și când veni brancardierul să-l ia pe Emanuel se făcu foarte palid. Emanuel găsi o clipă, în această paloare, un mic reconfort, dar îndată începu din nou în piept bătaia aceea sacadată și puternică a inimii, și trecerea insuportabilă a timpului, secundă cu secundă; fiecare secundă se umfla haotic, căpăta o importanţă dureroasă, într-un amestec de frică și nerăbdare.
Coridoarele clinicei erau extraordinar de albe și de luminoase; s-ar fi zis că lumina de-afară se condensa între pereţii albi și devenea o materie inedită a spaţiului, un fel de aer nou, lăptos și strălucitor. Plafoanele erau toate din geamuri ripsate și soarele bătând direct în ele le făcea sclipitoare ca niște acoperișe de pure diamante.
Era rândul altor bolnavi și Emanuel trebuia să mai aștepte. Îl zări pe doctorul Cériez o clipă între două uși deschise și imaginea asta deși atât de scurtă îl liniști oarecum.
Într-un sfârșit fu împins, însoţit de tatăl lui, într-o sală strălucitoare de porţelan alb și de aparate de nichel. Infirmiera îl dezbrăcă și Emanuel abia de-și dete seama când toate pregătirile fură făcute că doctorul luase în mână acul de puncţie. Emanuel văzu de data asta acul și seringa; își duse mâinile sub cap și încrustă adânc degetele în ceafă
ca să nu ţipe. Doctorul Cériez avea mișcări calme și într-un moment de distracţie, în timp ce Emanuel privea capul mare al doctorului și părul lui cărunt simţi lovitura de pumn în burtă, înfundarea acului în abces.
Puncţia dură mai puţin decât cea dintâi și când Emanuel fu din nou pe coridor, cu inima ușurată de-o enormă povară, observă cât de alb la faţă era tatăl lui. „– Când ţi-a înfipt acul acela gros în burtă, spuse el, am simţit că genunchii îmi cedează și cred că aș fi căzut jos în sală de nu mă rezemam de un perete.”
Emanuel zâmbi, era zâmbetul mulţumirii de a fi trecut de un pericol, de a fi scăpat de un chin. În acest moment tatăl lui îl privi și rămase epatat de această aparentă nepăsare. „– Ce curaj extraordinar ai tu, fiule”, spuse el solemn**.
„Iată ce numesc autorii în cărţi eroismul bolnavilor”… gândi cu amărăciune Emanuel***.
În după amiaza aceea ieșiră la plimbare într-o trăsură cu cal. Trăsura era lungă ca o barcă și când poclitul fu ridicat la spate semăna într-adevăr cu o mică corabie plutind pe străzi cu pânzele întinse. Emanuel fu pus în trăsură pe la spatele ei, unde fundul de lemn se deschidea și bolnavii erau împinși chiar pe cadrul pe care stăteau întinși, rulaţi pe un sul de lemn așa cum se introduc sicriele în dricuri. Impresia aceasta era de-altfel atât de evidentă încât Emanuel simţi în grimasa de nervozitate a tatălui său că se gândește la un sicriu. În fundul trăsurii era un scăunaș pentru un însoţitor, pe care îl ocupă tatăl lui Emanuel. Emanuel luă hăţurile pentru a conduce calul; la început credea lucrul imposibil dar îndată ce avu în mână hăţurile își dete seama că și un om culcat poate conduce o trăsură. Calul de-altfel era docil și se lăsa mânuit cu ușurinţă. În stradă, chiar la ieșirea din hotel întâlni alte trăsuri cu bolnavi întinși, cari conduceau singuri caii sau măgărușii puși la ham.
În capătul străzii după o colină se vedea o mare luminozitate. Într-acolo era desigur oceanul.
Când ajunse în vârful delușorului se desfășură în faţa lui Emanuel întinderea imensă și profund albastră a oceanului.
Era ora fluxului și apele veneau din orizont umflate în valuri pline, apoi înaintau ca niște ziduri de spumă, paralele, albe, splendide și se frângeau răspândindu-se în dantele nesfârșite pe nisip.
Plaja era semănată cu mii de cabine colorate divers. Câţiva oameni se vedeau umblând în depărtare în lumina soarelui, ca niște grăunţe negre agitate de vânt. Erau și câteva trăsuri de bolnavi adunate în semicerc.
Emanuel înaintă de-a dreptul pe plajă, spre trăsuri. Într-una din ele se găsea Roger Torn, vecinul lui de masă, și Ernest care cânta din mandolină; ceilalţi bolnavi erau de pe la alte clinici.
Ernest veni la trăsura lui Emanuel și-i propuse să-l conducă prin oraș, să-i arate străzile. Îndată ce porniră, Ernest se aplecă la urechea lui și îi șopti:
– Ai văzut că Roger Torn e cam supărat pe tine?
– Într-adevăr, așa mi s-a părut și mie, răspunse Emanuel uluit și își aminti că în seara precedentă și la masa de prânz nu scosese capul dintr-o carte. Mă întreb ce-o fi având cu mine, ne cunoaștem doar de ieri…
Ernest continuă să vorbească în șoaptă.
– E supărat că stai d-ta acum la masa Celiei. Pâna la venirea d-tale stătea el la masa aceea, Celia e… prietena lui, înţelegi? Acum, directorul te-a plasat acolo, intercalându-te între ei doi. E supărat deci că s-a întâmplat să fie așa… deci nu e supărat direct împotriva d-tale. În tot cazul, fii prudent și nu fă curte Celiei, las-o în pace că îl superi pe Roger…
Emanuel spuse că nici nu se gândise la așa ceva.
Într-o stradă îngustă, cu o fâșie sumbră de cer deasupra, se opriră și Ernest îi arătă lui Emanuel o fereastră deschisă prin care puteau observa cum un preot își făcea toaleta. Urmăriră scena cu multă atenţie; gesturile preotului în faţa oglinzii periindu-și coroana calviţiei apoi spălatul cu atenţie al dinţilor, examenul lor atent în oglindă; pe Ernest îl pasionau asemenea lucruri.
– Îmi place să surprind scene extrem de simple: un om închis în odaia lui, în celula lui. Pentru că orice ar face un om, în dosul faptelor lui rămâne întotdeauna o odaie în care se spală și își perie dinţii… E aproape deprimant.
Tăcu o clipă.
– Și reconfortant în același timp, dacă te gândești mai bine.
Până seara, se plimbară prin oraș; era de-altfel numai o singură stradă mai largă cu prăvălii și vitrine frumos aranjate; celelalte străzi erau niște îngrămădiri de vile din cele mai bizare; se vedea bine că fiecare proprietar voise să-și clădească o vilă personală care să nu semene cu niciuna din celelalte. Erau astfel vile în stil turcesc cu creneluri și cupole, altele în stil câmpenesc, altele englezești cu acoperișe de ardezie, apoi în stil flamand, spaniol, cu ornamente de faianţă, de porţelan, de fier, cu sculpturi, cu pisici, cu turnuri, cu spirale, cu alge și cu clopoţei. Erau chiar și unele vile ieșite dintr-o combinaţie a tuturor stilurilor, ca mascaţii aceia care nimerind prea târziu la negustorul ce împrumută costume, se îmbracă cu toate resturile variate rămase de la clovni, toreadori și grenadiri.
Emanuel se plimbă cu trăsura până în preajma mesei. În aceeași seară tatăl lui plecă.
Îndată ce se întoarse la hotel, ceru să fie condus în biroul directorului. Era o încăpere sumbră cu un singur birou mat în mijloc, neted, fără nici o hârtie pe el; pe masă în faţa directorului stătea numai telefonul de-a curmezișul ca un os de ros. Emanuel rugă pe director să-l schimbe în alt loc în sala de mâncare, pretextând că în timpul prânzului îl supără lumina de la ferestre prea violentă în ochi.
În seara aceea Emanuel mâncă deci la o altă masă și putu observa că Roger Torn își reluase vechiul loc lângă Celia; de-altfel în cursul cinei Roger Torn adresă cu mâna, lui Emanuel, un semn amical de mulţumire.
Emanuel rămas singur avu un moment de cumplită deznădejde. Își aduse brusc aminte că fusese cândva student… că avusese ambiţii, dorinţe. Când se petrecuseră toate acestea? Demult… săptămâna trecută. Emanuel simţi cât de profund și iremediabil devenise un altul de când era întins pe gutieră. În urma lui zăcea o viaţă pe care n-o mai înţelegea bine, însă oricât de atroce ar fi fost acest gând în curând el fu dominat de [o] lene plăcută în care își întinsese oasele. Era aproape o frenezie a lenei și a odihnei. Peste câteva zile însă o întâmplare neașteptată modifică și în alt sens viaţa de bolnav a lui Emanuel.

Note:

* În text, suprimat: „În acest moment, dincolo de căruţa doamnei în violet, un bolnav, fără ca bătrâna să observe, făcea niște semne cu mâna lui Emanuel, ducând degetul arătător la frunte și agitându-l pentru a spune că femeia e ţicnită.

Emanuel nu observă nimic deosebit în gesturile și purtarea majestoasei doamne. Era totuși ceva neplăcut în ornamentaţia aceea bogată care decora atât de solemn boala ei. Emanuel avea întotdeauna impresia aceasta de ușoară demenţă la unele înmormântari unde mortul era înzorzonat cu fel de fel de flori aurite și broderii încârlionţate din hârtie presată.”

** În text, suprimat: „Tatăl lui Emanuel nu spunea «fiule!» decât în împrejurări cu totul grave și învăţase expresia dintr-un roman foileton”.

*** În text, suprimat: „«Iată ce se numește desigur în cărţi eroismul bolnavilor», gândi Emanuel. «Când un bolnav nu se mai teme de nimic și zâmbește, atunci e un erou». Apoi după o pauză: «Desigur, desigur, însă trebuie să nu se mai teamă de nimic».”

Doris Mironescu (n. 1979) este lector universitar în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Doctor magna cum laude cu teza M. Blecher – dincolo de realism, transformată în studiul Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (2011), pentru care a primit Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române.

limba română, autor: Max Blecher, nr. 1 (13) / 2014, secţiunea: proză