Fake Plastic Trees

DAN-LIVIU BOERIU

Am ales titlul de mai sus pentru că mi s-a întâmplat ca pe tot parcursul lecturii volumului lui Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni, să mi se deruleze în minte melodia celor de la Radiohead. N-avea nicio legătură nici cu tema cărţii, nici cu vreo întâlnire personală recentă cu piesa respectivă. În mintea mea, versurile din carte suportau fondul muzical care, astfel, se desfășura în completarea lor perfectă.

Deși, ca să nu par frivol, trebuie să admit că, în cazul unora dintre scriitorii tineri pe care-i avem, pare că poeziile pe care le scriu suferă de o anume muzicalitate care nu este rezultatul căutat al vreunei eufonii înșelătoare, ci o trăsătură specifică a ritmului și, eventual, a viziunii intrinseci a întregului proiect liric. Ţin minte de exemplu că, citind Dispars-ul lui Vlad Moldovan, „imprimarea” strofelor în cap se realiza pe fondul lui Dayvan Cowboy, melodia celor de la Boards of Canada.
Spun că nimic nu e întâmplător pentru că, cel puţin în cazul volumului de faţă, e detectabilă un fel de nostalgie matură pentru un „fals” inofensiv, pueril, trăit și retrăit perpetuu,
într-un mediu în care se schimbă doar perspectivele și niciodată fondul punerii lor în practică. Ștefan Baghiu, deși debutant, cunoaște îndeaproape mecanismul profesionist al creării unei expectanţe mecanice, diluate, dar vitale. Repetiţiile, strategic plasate, sugerează nevroza insistentă a celui in-the-system, a celui „branșat” la cele lumești, în căutarea unui debușeu: „amintirile aceleiași seri de căldură / cu muzică tare și înghesuială și ură, / cu muzică tare și înghesuială și vânt uscat, / cu muzică tare și înghesuială și oboseală, / multe alte seri de tortură, / cu muzică proastă și dans brownian, / cu muzică proastă și dinţi încleștaţi, / cu muzică proastă și înghesuială și ură, de fapt.” (p. 9). E excepţional accentul pus pe monotonia idiotizantă a unui background sonor, în timp ce umorile parcurg trasee previzibile, înscriindu-se
într-o tipologie a dezabuzării sobre. Tonul primei părţi a volumului (Așa se dansează acum) acesta e: al asumării forţate a aruncării în spleen-ul social
și al așteptării unei mântuiri utopice: „Aici, sub luminile metropolei, / « undeva, cândva », cum spunea Nick gândindu-se / la cum îi stă părul pe scenă, va veni și uitarea despre care / ne place să vorbim.” (p. 14).
Poetul calcă pe un teritoriu periculos. Are curajul unei solitudini sfătoase, fără a pierde din vedere faptul că este, totuși, parte a unei generaţii pentru care obnubilarea ori amnezia auto-indusă sunt temeiuri existenţiale. Combinaţia de înţelepciune mimată și instalare fatală într-un teribilism al vârstei e surprinzătoare, născând imagini de o forţă neverosimilă și subtextuală: „În orașul ăsta de Revelion te plouă, / închiriezi o cabană la munte / și hotărăști câte zile să stai / cu bazinul lipit de fundul unei fete – / așa se dansează acum.”
(p. 24). Glisarea dinspre meditaţie înspre factualul unui prezent real se face firesc, ca într-un film unde imaginea focusează pe nesimţite din planul secund, prin blurarea lui, în prim-plan: „să te-ntristezi, / să-ţi închipui că baţi malurile în Scheveningen, / dar să fii în cameră, în faţa laptopului / și să te masturbezi.”
(p. 21). Sau: „Mi-aș putea aminti toate astea într-o plimbare cu bicicleta, / seara, pe malul canalului luminat de terase, / și m-ar cuprinde nostalgia” (p. 16).
Lumea lui Baghiu e o colecţie de inexactităţi metafizice, de nepotriviri contextuale, de proaste plasări într-un scenariu homeric, de regii necunoscute, cărora fiecare dintre actanţi trebuie să le supravieţuiască: „Ai crede atunci că ai de a face de fapt / cu un mic experiment social, un fel de teatru / regizat de Zimbardo care se agită / ca nu cumva să-i moară vreun actor.” (p. 26).
În partea a doua (unde Petra), autorul inventariază concret toate elementele care mai pot forma o legătură validă între individ și lumea pe care o simte tot mai străină.
Poetul se agaţă cu luciditate de fiecare senzaţie care îi confirmă inaderenţa, căutând s-o reconvertească în prilej de bucurie a regăsirii. Eșecul e, însă, asigurat. Nimic nu se mai poate salva de la decădere, înfrângere, de la umilinţa lipsei de orizont: „Știu ce ne rezervă viaţa: un viitor anost / pe care îl aștept liniștit, pentru că deseori se arată spontan.” (p. 43) E ușor neconvingător defetismul poetului aici, pentru că lupta pentru clarificarea raporturilor cu singurătatea continuă. Dacă nu e vorba despre o explicabilă schimbare de dispoziţie, atunci cu siguranţă ne aflăm în prezenţa unei ambiţii pe care doar inconștienţa juvenilă o mai ţine trează: „Astăzi / am bătut străzile în căutarea unui loc / unde să nu cunosc pe nimeni / și să-mi fie ușor să intru în vorbă. Nu mi-a fost.” (p. 45) Disproporţia evidentă între efortul producerii unei rezerve de amintiri relevante și rezultatul final al acestei colecţionări de obiecte este dureroasă și descurajantă: „Nu e nimic de salvat în lumina palidă a străzii, / singurătatea e lungă și liniștită, / poezie, filme, tone de poezie proastă, / în camera luminată discret, / pentru o singură amintire măruntă / și neimportantă în viaţa de zi cu zi.” (p. 45)
Următorul pas? Regresul într-un schizoidism care, fără a rezolva în mod fundamental vreuna dintre dileme, are măcar beneficiul relativ al scufundării în mizeria organică, în degradarea voluntară, în reducerea treptată, până la atavism, a funcţiilor. Nu e salvator, dar e, cel puţin, sinonim cu mediul în care suntem siliţi să ne târâm existenţele: „Orașul meu curat și vestic, / cu palma asta îţi sprijin trotuarele vomând / și sper încă la o ieșire în decor, căci nu mă zbat degeaba poate / și mă voi putea retrage liniștit.” (p. 56); „m-aș da fericit la infracţiuni mărunte / pentru câteva momente de adrenalină, / să sărim în piscină cu paharele-n mână, / iar apa să se-amestece-n sex și-n alcool” (p. 55).
Finalul tuturor acestor lucruri e grandios, impresionant și explicit. Contemplarea calmă a zbaterilor aduce cu sine o reașezare a omului în rostul pe care poate singur să-l asume: acela al așteptării blânde a unui viitor pe care nu-l putem privi decât ca pe o ciclicitate a monotoniei perpetue. Poetul face așadar saltul de la revolta mobilizatoare la calmul înţelegerii propriei dimensiuni, într-o confesiune pe cât de simplă, pe atât de emoţionantă: „mă plictisesc, de fapt, în plină evoluţie / și privesc râul / fără să mă lege nimic de lumea asta / și de inerţia ei pe care o simt mereu, / mereu ca pe o noutate.” (p. 57).
Vorba cântecului: it wears me out, it wears me out, it wears me out.
Spre Sud, la Lăceni este, așadar, cântecul solitar al ratării ca predestinare. Ștefan Baghiu, bun cunoscător al poeziei ultimelor generaţii, reușește performanţa de a fi, în egală măsură, paseist și revigorant, nostalgic și actual, clasic-blajin și rave-furibund.
Iar poezia pe care o scrie se naște la graniţa dintre psihoza socială a inadaptatului și reacţia tulbure și destabilizatoare a celui care o trăiește. Nu cred că exagerez cu nimic când afirm că avem parte de un debut spectaculos: o scriitură originală, ingenuă, calculată și manipulator-regresivă, dezvăluind fără dubiu un poet cu totul remarcabil.

Spre Sud, la Lăceni, Ștefan Baghiu, Cartea Românească, 2013

Dan-Liviu Boeriu (n. 1981) este unul dintre cei mai atipici cronicari ai ultimilor ani, făcând figură de cititor vorace și selectiv, iar constanţa articolelor sale (printre altele, semnează de la numărul 2 / septembrie 2010 al revistei „Poesis internaţional”) și maniera echilibrată în care își conduce discursul îl recomandă ca pe una dintre vocile cele mai credibile dintre comentatorii & cronicarii literari actuali. Trăiește la Salonta.

limba română, autor: Dan-Liviu Boeriu, nr. 1 (13) / 2014, secţiunea: cronică