După plâns

| fragment din romanul în curs de apariție
la Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books |

Cristian Fulaș (n. 1978) a studiat Litere, specializarea Română-Engleză, apoi un Master în Teoria Literaturii, la București. În 2012 fondează Editura Gestalt Books, iar în 2015 debutează cu romanul Fâșii de rușine. A inițiat, la începutul lui 2016, Festivalul Internațional „Orașul și Literatura”.

CRISTIAN FULAȘ

După plâns

Pornim filosofic spre centrul orașului. Traversăm drumul național, urmează coborârea. Cartierul nostru e pe un deal, centrul orașului e undeva mai jos. Pornim spre vale, fără niciun gând. Din direcția opusă apare Biță, un copil de vreo cinșpe ani de care tot orașul se teme. Stă într-o casă mare de lângă biserica Sfântu’ Nicolae, e țigan și, evident, ne e frică de el. Pe poarta de fier a casei lui scrie, cu litere inegal desenate cu o pensulă de zugrav:

Efectuăm traspoarte la domicilul clentului

Prea târziu să ne mai întoarcem în cartier, Biță ne-a văzut. Un zâmbet mare și luminos îi umple fața deloc luminoasă, slinoasă chiar.
– Ce faceți, băăăă? Hai să vă cinstesc.
Înghețăm. Ne privim ca două suflete arctice.
– Ăăăă, păi noi ne duceam la școală.
– Dă-o bă dreacu dă școală, ce dreacu să faceți acoloșa? Hai coleașa la crâșmă, vă cinstesc io.
Știm că nu avem cum refuza, e clar că ne va bate. Mâinile lui butucănoase și pline de bătături ne privesc amenințător, știm că palma care se întinde spre salut poate și să lovească năprasnic, la primul impuls. Păsărelele cântă în copaci, șoarecii cu pene niciodată nu se opresc din ciripit. Câte o mașină trece pe deasupra capetelor noastre, cu umbra ei cu tot. Lângă noi, la câțiva pași, se aud zarurile zornăind în cutiile de table. Nu avem scăpare, va trebui să ne lăsăm cinstiți de Biță. Cârciuma e lângă noi, orele nu au început, e ca dracu. Locul în care ne invită e periculos, e un fel de cazino al orașului și e plin de golani. Ne temem și să trecem pe acolo, mereu grăbim pasul, darmite să intrăm?
O apariție pune pauză așteptării lui Biță. Sânii ei o preced, pasul e săltăreț și plin de importanță. Șuvițele blonde dansează în aerul zgomotos al primăverii, suntem hipnotizați. E toată numai țâțe, cele mai mari țâțe din școală. Și întoarce scârbită capul când trece pe lângă noi, nu merităm nici măcar o privire. Nu suntem demni nici măcar de atât. Cu răni deschise și înghețate în loc de suflete, așadar, intrăm în locul pierzaniei noastre.
Ne așezăm la masa acoperită cu o foaie de geam, scoatem țigările, Biță scoate un pachet întreg și îl aruncă pe masă. Îi spunem că noi bem suc, pleacă la bar. Vine cu două sucuri și o sticlă de jumate de rom, le așează pe masă, sticla scoate un zgomot înfiorător. Am nervii întinși, mi-e frică, dar e prima dată când intru aici și nu pot să-mi opresc privirea iscoditoare. Doi oameni joacă table la o masă din fundul cârciumii, atât. În rest, nu se întâmplă nimic. Probabil nu acum. Probabil noaptea. Sigur. Biță își toarnă rom în pahar, scoate un teanc de bani și îi numără.
– Fusăi cu tata la o lucrare. Îmi dătu șî mie douăjdămii. D’aia z’sai să vă cinstesc, că nu am cu cine bea. Haida, beți șî voi ceva?
– Nu, că io nu beau.
– Haide, bă, să vezi ce bună e. Un păhărel n-a omorât pe nimenea.
Ne toarnă în pahare. Lichidul căcăniu curge ca orice apă, o apă murdară de data asta. M-aș fi așteptat la altceva. Ridică paharul:
– Să trăim, bă băieț’.
– Să trăim.
Sorb din pahar, mă înec brusc. Lichidul arde, e tare. Am mai băut bere și vin de la ai mei, câte o guriță în glumă, hai, ia și tu că nu o să moară nimeni. Dar nu așa, la crâșmă nu am mai băut. Mă simt important, sunt om mare chiar în secunda asta. Beau rom la crâșmă, așezat la masă. Am țigara aprinsă și scrumieră, nu sunt ascuns după niciun boschet sau gard. O importanță uriașă mi se strecoară în creier, importanța propriei persoane. Sunt om mare acum, beau și fumez în crâșmă cu un golan. Nu mi se poate întâmpla nimic, gata, am scăpat de copilărie. Pot muta munții din loc, pot face ce vreau eu pe lumea asta. În ordinea lucrurilor se strecoară un dumnezeu tăcut și ciudat, deloc bătrânul pictat pe pereții bisericilor, un dumnezeu care se ascunde în tăcere și zace acolo, o voce neștiută și necuvântătoare, un marasm cumplit, o amețeală, un dumnezeu amețit, iată-l, se strecoară în pliurile cuvintelor: Bă, dăsară vă duc la bagaboante. Adusără pă una blondă colo la Stoenești la căsuță, mergem p’acolo să o vedem și noi. Ceacă e bunăăăă, mamăăăă. Șî vă dau io dă băut până atunci, să mă țîneț minte. Capul meu a început să fie străin de câteva minute, Biță îmi mai toarnă un pahar și viziunea blondă de la intrarea în crâșmă se suprapune cu o viziune a dansului într-un local de noapte. Sunt un vizionar, efectul acestei ape murdare e unul benefic. Nu îmi mai e frică, nu mai am emoții, privesc paharul prismatic ca pe un prieten drag și Miti mă privește cu ochi lăcrămoși, calzi, are o privire și mai tâmpă ca de obicei. Șî când ridicai doagele alea îmi plezni șâra, rostește Biță în continuarea unor cuvinte pe care nu le-am auzit, șî mă luă tata în brață șî mă trozni tare, dă îmi revenii. Șî uite așa reușii să încarc mașâna, că altfel dăteam dă dracu. Îl ascult, dar mintea mea e deja în altă parte. Mă și văd în localul plin de fum și de muzică, am trecut de atâtea ori pe lângă el cu mașina în drum spre mătușa, la țară. Acolo voi fi și mai bărbat, acolo mă voi desăvârși. Nu am răbdare, nu voi avea niciodată răbdare dacă totul mi se poate întâmpla într-o singură zi, vreau să se întâmple totul acum și să nu întârziem deloc.
Mă ridic, picioarele mele sunt corpuri străine, două, complet diferite de corpul meu real. Mă împleticesc. Ajung la scări, le urc, văd veceul în fundul curții, blocurile mari din stânga, soarele care tronează între crengile copacilor de deasupra mea. Fac ce am de făcut, mă întorc, o altă sticlă a luat locul celei dinainte. Continuitate. E un lichid verde în ea, altă specie de apă murdară deci, Arctic scrie pe ea. Beau și din asta, e răcoroasă și mult mai bună decât romul. Spun că nu mi-am scris, Biță râde, Miti mă privește uimit. Nu mi-am scris. Nu e vorba de nicio scrisoare aici, nu îmi scriu scrisori singur. Așa spunem noi despre temă, mi-am scris sau nu mi-am scris. Beleaua zilelor noastre, scrisul. Noi, copiii de treișpe ani din crâșmă, suntem blestemați să scriem, să ne scriem în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare secundă. E singura motivație a zilelor noastre scrisul acesta, singura justificare a zilei de mâine. E, uite că azi nu mi-am scris. Azi stau și beau în crâșmă, bărbat, și mi se rupe de scris. Nu vreau să aud nimic despre asta și îmi bag picioarele, ce sunt eu, mașină de scris? Ce treabă am eu cu temele alea? Mai beți mă ceva? Hai să băgăm nește beri, e răcoroase, se aude Biță. E nește lucruri acilea pă care voi nu le știți, e cum să bea. Să bea amestecat, să te ia mai repede. Că dacă nu te îmbeți până te duci la pizde nu ai făcut nimic, să duce dracu totu’. D’aia o iau io dă dimineață cu beutura, că dacă o iau mai dincolo trebe să beau repede șî mă fac praf pă loc șî dorm șî iar n-am făcut nimica. Trebuie să știi să bei, băăă. Pumnul lui muncitoresc lovește sticla de pe masă, foaia de sticlă care sprijină sticla cu băutură se crapă, nu-i nimic, să mai întâmplă, zice vocea din spatele barului. Te meras me, nu o să mă trăzvesc până mâine. Așa, beat stau. Beat, beat până la dumnezău șî’napoi. Haida, beți. Să ne-mbătăm cruce. Prin geamul galben-opac al localului curge înăuntru o primăvară crudă, curg spre mine picioare de femei și haine de toate culorile, curg raze în fascicol, curge lumea toată așa cum curge băutura în pahare, la infinit. Bag degetele în spuma din pahar, îmi desenez mustăți, îmi doresc să semăn cu un personaj de desene animate. Miti gâjâie pe o voce străină, Bă, ar trebui să mergem la școală, mă omoară tata cu bătaia dacă iar iau absențe. Hai dreacu la școală. Biță nu ne lasă să plecăm, că el cu cine bea, ce credem noi că facem acoloșa?
Ne ridicăm, suntem aproape miriapozi, diferența dintre mersul vertical și cădere e doar o chestiune de noroc. Mă simt exact ca în jocurile mele de pe calculator, un personaj care trebuie manevrat ca să nu cadă în ceva groapă sau apă și să-și piardă viața. Urc scările în patru labe, ies în soarele năucitor, fac o stângă bruscă și mă proptesc cu capul în perete. Cad acolo, pe stradă, Miti mă ridică râzând ca un bou, exact ca un bou. Bă Miti, ești cel mai mare prost pe care îl cunosc eu. Gura mea a rostit adevărul, acum eternitatea mă va ține minte. Un copil de treișpe ani, deținătorul și girantul adevărului. Ne clătinăm spre școală, traversăm strada cu norocul orb al bețivilor, nimic nu ne atinge, intrăm în curtea școlii dansând, salutăm profesorii cu Hai să trăiești, băăă, Săr’mânaaaa, tanti profaaa, într-un final ajungem și pe terenul de sport, faimoși deja într-o lume în care nu cunoscusem faima. Mă prăbușesc într-un colț, zac pe ciment ca o cârpă udă, privesc lumea și văd totul alb-negru, la un moment dat îmi dau seama că sunt beat. Uite ăsta e cuvântul, beat. L-am auzit de atâtea ori, deci așa e să fii beat? Straniu, nu mi-aș fi dat seama. Îmi aduc aminte de cartea furată de la tata din bibliotecă, Martin Eden, și ăla era beat destul de des. Sunt deci unul dintre personajele cărții, chiar cel principal, exact cum am învățat la ora de română. Scot o țigară ruptă din buzunar, o aprind, vomit brusc direct pe capul lui Miti. Doarme un somn vecin cu moartea, vomit pe el și nu simte nimic, apoi o mână a lui se mișcă încet și îi șterge capul, capul lui mare de cimpanzeu cu ochi închiși, Miti e primul cimpanzeu care visează beat. Râd, râd în hohote, sunt cel mai tare din lumea asta, când mă fac mare o să fiu scriitor. Îmi trece prin minte palma dată de profu’ de fizică, pe coridor, acum ar trebui să mă duc și să îl pocnesc. Un lanț de furnici urcă pe piciorul meu, mă tem de ele, mă tăvălesc, încep brusc să plâng și să urlu, mă târăsc pe teren și rog copiii ceilalți să le ia de pe mine, sunt nebun de frică. Îmi trece brusc, mă întorc târâș lângă Miti, totul e bine acum, sunt un viteaz, am scăpat de atacul furnicilor. O mână mare și păroasă vine spre mine, sunt ridicat de pe ciment ca un sac plin cu frică, sunt dus mai mult târâș în birou la Director. Fețe severe mă judecă, ochelari sunt ațintiți deasupra mea, voi fi pedepsit, mi se va scădea nota la purtare, Noi de-abia așteptăm să vină părinții tăi, să vedem ce e de făcut cu tine, ești o rușine pentru această instituție de învățământ, tocmai tu, fiu de cadru didactic, care ar trebui să fii un model. Corpul meu vrea să meargă la toaletă, mă îndrept spre colțul biroului și o scot, fețe îngrozite țipă la mine, sunt luat de cot și dus afară, spre toaletă, apoi sunt adus înapoi. Fața mamei mele mă așteaptă ca o strălucire roșiatică, mi se pare mie, o palmă mă aruncă în biroul directorului, încă vreo două palme date cu sete anunță un adevărat măcel, dar el nu se produce. O discuție se învârte în jurul meu, urechile mele nu înțeleg nimic, sunt surdo-mut de beat, privesc tâmp lumea din jur și de acolo, de unde am căzut pe covorul verde cu flori din birou, refuz să răspund la întrebări. Voi răspunde doar în fața Marii Adunări Naționale, spune vocea mea, așa am văzut eu la televizor. Apoi aceeași voce e acoperită de încă o palmă, toate meritele îmi sunt recunoscute deci. Sunt scos din acel birou și dus în altul, acolo sunt lăsat singur. Ceva în lumea mea se va petrece fără mine, nu e nicio nevoie de mine, pot lipsi. Desenez cu un pix pe o coală frumos liniată, din biroul vecin se aud țipete. Îmi aprind o țigară, nu am nicio nevoie să aflu ce se petrece dincolo. Știu că voi lua bătaie, nu mă interesează. Secretara școlii vine în fugă și îmi smulge țigara, cică sunt nebun, e clar. Vei ajunge rău, mă băiatule, îmi spune vocea ei neplăcută. Vei ajunge rău, mă doamnă, răspunde vocea mea pe cel mai suav ton din lume. Sunt scos de mama din acel birou în care se vorbise despre soarta mea, aerul și soarele mă orbesc, la un moment dat va fi vară și asta nu are nicio importanță.

Foto: Ana Toma

limba română, autor: Cristian Fulaș, nr. 1 (15) / 2015, secţiunea: proză

____________________