RITA CHIRIAN
Marta Petreu, Asta nu este viața mea (Editura Polirom, 2014)
„Scrisul e locul unei mari singurătăți”, spune undeva Marta Petreu. Poate că nici nu mai era nevoie de o astfel de aserțiune – în textele Martei, totul scâncește – ca Iov în încercări – sub cea mai cruntă, cea mai crudă și cea mai abjectă dintre singurătăți – așa cum e a fiecăruia. Pentru că poezia Martei pune sub reflector, ca firele care se despart din ciorchine, ratarea din singurătate, blestemul din singurătate, martirajul din singurătate, hipnoza, asfixia, teatrul absurdului, boala din și a singurătății. Citești textele din Asta nu este viața mea (Polirom, 2014) cu siguranța înspăimântată că tu ești cel din fotografii – senzație unică pe care ți-o dă autenticitatea, fie: convenția autenticității – și, mai ales, literatura de prim raft – chiar sub auspiciile nefericite (?) ale unei metafizici deloc jucate (pentru că cine mai gustă, astăzi, o poezie de adâncime, tentată de baleieri ontologice, edificată pe schelării moderniste & cu frontoane mitologizante, cu discurs ades patetic și cu retorică largă?). O neagră aventură exilează în lumină un subiect gata îngenuncheat – și lumina-i infern: priviți-i baletul în flăcări.
Discursul poetic al Martei Petreu surprinde întâi prin caracterul interjecțional, practicat ca o revenire (in)voluntară la un anumit primitivism al limbajului. Versurile abundă în exclamații, în vocative & dezarticulări pe care ești tentat să le atribui unei imersiuni hipocoristice (doar textele sunt monologuri ale unui regresat), minimalizante, în ultimă instanță colocviale, pentru ca apoi, la o mai atentă lectură, să percepi funcția lor fatică (într-un registru low, i-am spune expresionism): este sunetul și întoarcerea sunetului, lovitura de bumerang pe care ai uitat că l-ai trimis în aer și care te lovește cu și mai mare forță – doar tu ești impulsul și genitorul: „Tată: te iubesc – mă pomenesc spunând. Te iubesc:/ pentru că noi cei din neamul nostru avem sângele/ întunecat/ noi nu degeaba am fost căliți de mici în blesteme și lapte/ noi rezistăm la orice/ când cineva ne strigă seara din drum noi ne întoarcem/ să îi vorbim/ dar nimeni dar nimic” (Cerul s-a lăsat pe pământ). Desigur, amplitudinea viziunii ar deplasa poezia Martei Petreu înspre zona neoexpresionismului, la fel cum sound-ul arghezian, sumbru și ludic (citește: cinic), ar menține-o în parametrii modernismului înalt și, prin aceasta, inautentic și găunos. Și-atunci: de ce am credita textele Martei Petreu, prin ce sunt noi și proaspete, prin ce lovește – cu izbitură directă – textul acesta cu extaze generalizatoare și cu vertijuri alegorizante, un text care vorbește despre ascendențe antibovarice, despre jainisme & zboruri frânte și imanente? Ideea în volută, subordonarea și retorica parantetică nu sunt prietenoase; peisajul dezolant, geometrizarea memoriei, arpentajul intim – cu precizie inginerească, cu insolență și impudoare de matroană – nu-și îmbrățișează cititorul. Ce mai rămâne? Grotescul supliciului, negii plantați pe obraz, excizia tumorală – care funcționează impecabil ca o butășire –, fiindcă asta e ceea ce propune Marta Petreu: un spectacol imund, un bestiar al interiorității unde răul proliferează și jocurile sunt pierdute – și tocmai asta e regula jocului –, unde binele e un anotimp amânat pentru „că după nu există niciun apoi” și pentru că „aici totul otrăvește și nimic nu mă ucide”. În această grafie ortodoxă a haosului, Marta Petreu mizează pe virilizare – pe de-sensibilizare, s-ar zice –, deși textul aleargă cu viteza unei mașini de curse spre un patetism care, într-o scriitură nesigură, ar devia în deșănțare; tocmai obiectivarea este cea care salvează textul și, oricât de intimă ar fi tăietura, nu ai sentimentul voyeurismului: poezia Martei nu este a eului, ci a unei specii care-și amușinează, individual, tunelul & labirintele, cu teama de a nu-și încrucișa drumul cu alt spectru, purtător al acelorași anateme: „Acasă mă uit de două ori înainte de-a mă așeza/ să nu găsesc scaunul ocupat/ mă dau la o parte pe stradă din fața oricui/ mâncarea gătită de mine o înghit din picioare/ știind că există cineva mai flămând” (Batiste verzi cu pătrățele).
Există, neîndoielnic, o linie de sânge care unește poetica Martei Petreu și cea a lui Ioan Es. Pop, fraternitate de viziune și de discurs despre care nu știu să se fi scris prea multe – dar Ioan Es. Pop este unul dintre poeții față de care scriitoarea și-a arătat prețuirea –, aceleași reificări ale umanului-în-alb-și-negru, decoruri exorbitante în care izobarele sunt cercuri ale infernului și nicio salvare – ceea ce le desparte însă este raportarea insurgentă: vocea textuală a lui Ioan Es. Pop este cea a unui condamnat care continuă să strige și să lovească energic, chiar cu conștiința ultimativă a înfrângerii; cea a Martei Petreu este a unui resemnat care se îneacă în propriul lui sânge – vocea martirului care „de evlavie și de mânie aproape gem(e)” și pentru care alții, întotdeauna alții, „au sentința pe limbă”. Poate că în felul acesta trebuie citit și titlul volumului – monolitic, fără segmentări & secțiuni inutile – Asta nu este viața mea: martirul își face numărul tragic nu în colectă egocentrantă, ci sacrificial, nimic nu-i (mai) aparține cu adevărat, nimic nu i se cuvine în afara unei forme pe care a primit-o din oficiu și pe care trebuie s-o șlefuiască până la limpiditate de cristal – și numele ei este durere.
Sensul poemelor Martei Petreu se edifică prin narațiuni simplissime – ca parabolele biblice (poate de aici derivă și senzația că te afli înaintea unui mister ontic) –, în care creionul simbolic & barochist se deconspiră abia în final, după exercițiu & agonie, așa cum se întâmplă (și) într-unul dintre textele din finalul volumului, exemplar: „Seară de august senină/ O femeie în negru mă roagă s-o las să se țină de mine/ că amețește – zice – o las/ și parcă-i mai bine/ așa că de mulțumire îmi mângâie fața// Eu mă feresc. Gara e aproape goală e seară/ și parcă o ceață subțire șerpuiește din pământ peste linii/ îi dau mâna la o parte/ o sprijin eu prinzând-o de brațul ei descărnat ca un lemn/ de acăț/ și-am grijă de ea să nu cadă pe șine/ […]/ E noapte compactă cade din cer o zăpadă surie/ muierile astea tropăiesc pe peron bătând din blacheuri/ Stau strânse pe mine ca obada pe roată/ Trenul întârzie astăzi/ Și ce noapte/ zăpada-i ca tușul de neagră/ apucatele astea s-au făcut înalte ca stâlpii/ și poartă după cineva doliu da sunt îmbrăcate în negru” (Gara). Oricât de – aparent – străvezie ar părea recuzita simbolică, Martei îi izbutesc constructele care frizează clișeisticul – tocmai fiindcă inoculează de-poetizatul prin uz cu neașteptate injecții de expresivitate paradoxală – ca-n litografii: că este vorba despre un spațiu de tranzit, despre un reper între un aici și un dincolo (gara), că este vorba despre o entitate care poartă deja însemnele funebre, că femeile (bătrâne, deci sterile) sunt emisare ale morții, că decorul este mohorât și isterizant ca-n scenografiile bacoviene – interpretarea ar fi banală; Martei îi reușește ridicarea la putere însă prin efectul de autenticitate, maximizat prin tranzitivizare și acumularea detaliului semnificativ: e o dare de seamă în pragul panicii, ținute în frâu numai prin conștiința iminenței, doar „va trece până la urmă și viața asta”/ „Până la urmă va trece va trece și viața asta/ Carnea ta va crește albastră ca iarba de mâine” (Va fi bine).
În Asta nu este viața mea avem de-a face cu unul dintre puținele discursuri religioase valide din literatura mai nouă: omul strigă spre cer – și cerul nu este gol, ci doar populat de contururi disfuncționale; omul nu-și mai întoarce chipul (& inima) spre cer, ci cerul trebuie să coboare – ca recunoscându-i noblețea – înăuntrul celui pe care l-a părăsit – din pură necesitate: „acum când mă apropii de graniță dacă privesc în urmă/ departe/ văd eșecul văd și pusta largă plăcinta de ură tare ca piatra și seacă/ pe unde-am umblat/ țopăind ca o broască tropăind omenește și
mușcându-mi/ buzele până la sânge/ iar la capătul acestei vieți singura mea viață se spune – și eu nu cred/ eu mă tem că-i o salbă de vieți așa cum lanț sunt cârnații –/ […]/ Dumnezeu se întoarce la mine ca omida la frunză” (Întoarcerea lui Dumnezeu înspre om). În omul singur, totul e grotesc și meschin; în omul cu Dumnezeu, totul rămâne grotesc și meschin. Prin urmare, citim o poezie a nimicului, a golului absolut în care, ca sub un clopot de sticlă, ființa se descoperă agravitațională, deși „nimicul bate ca o inimă”: angoase de veac apus, pe care, de cele mai multe ori, le trecem, rușinați, sub tăcere.
Persistă întrebarea de ce nu am avut nicio clipă senzația de vetustețe citind-o pe Marta Petreu. E aici forță suficientă pentru escalade retorice; viziuni funambulești pentru un întreg teatru de operațiuni poetice; limpezime cum sunt limpezi numele înscrise pe crucile noi. Și dacă există o forță poetică feminină (nu-mi plac artele chirurgicale care antinomizează), în literatura de azi, îi aparține, cu pondere mare & cu riscurile asumate ale ierarhizării, Martei Petreu.
Rita Chirian (n. 1982) a publicat volumele de poezie Sevraj (2006), poker face (2010) și Asperger (2012). Contribuții în revistele literare cu cronici de carte, eseuri și traduceri din limbile franceză și engleză.
Rita este doctor în Litere și președintele Uniunii Scriitorilor, filiala Sibiu.