Definiția intimistă

TEODORA COMAN

Volumul de debut al Alexandrei Turcu, produs al cenaclului SubNord, este atât de limpede și de echilibrat, încât nu prea are nevoie de niciun comentariu. Deja a avut parte de reacții entuziaste din partea poeților români și străini care au ascultat-o citindu-și câteva poeme în cadrul Festivalului poezia e la bistrița, impresionați de amestecul ei de forță și delicatețe. Cu un decor domestic minimalist, o sensibilitate autentică bine strunită și precizia cinematografică a tăierii detaliului, celelalte produse, compus din ciclurile singurătate, familie și dragoste, transmite nevoia de coerență și stabilitate într-o poetică a esențialului și a profilaxiei, în care toate durerile/ trebuie anticipate. Și cei apropiați (bunicul, mama) se văd integrați într-o rutină care nu mai e resimțită angoasant, ca la majoritatea poeților, ci previne eventuale pericole. Fiecare membru al familiei este ajutat să își ia medicația la ore fixe, aproape ritualic, din teama de o boală prezentă sau viitoare, fără nume și simptomatologie clare. Chiar dacă se manifestă, efectele dezintegrării sunt camuflate de solidaritatea familială: „îmi iubesc mama mai mult/ când e bolnavă”.

Micile tabieturi derivă din mecanismele afective de autoreglare a unei sensibilități genuine, care știe să oprească gestul exact în punctul în care tinde să devină riscant, patetic sau indecent: „pornesc din când în când ventilatorul./ câțiva curenți de aer îmi traversează spatele/ foarte aproape de a declanșa sistemul de/ autodistrugere” (nimic altceva/plin); „stau pe spate/ căldura îmi inundă creierul la fel cum/ râurile inundă vegetația din împrejurimi/ terapie ușoară cu electroșocuri/ pornesc cu degetul din locul dintre sâni/ și cobor până la linia chiloților/ apoi mă opresc brusc” (singurătate 10). Filtrul autoironiei funcționează discret în acest jurnal al autodescoperirii și adaptării la lume: „mă gândesc la burta mea/ ca la o pungă de pufuleți cu surprize/ îmi doresc o mașinuță pe care/ să o asamblez după instrucțiuni” (singurătate 3); „în fiecare zi, aceleași frustrări/ am prea multe algocalmine/ și nu e nimeni cu care să le împart” (singurătate 5) Măsurile luate în vederea imunizării sunt devierea de la eu la ceilalți/celelalte, consolidarea singularului cu pluralul lui noi (reprezentativ și pentru familie, și pentru dragoste), combaterea fricii și a durerii cu pastile legale (acumulate sub forma proviziilor, niciodată a supradozei!), autocontrolul periodic, așa cum recomandă medicii, exercițiile de ștergere a memoriei sau spălarea pe mâini când pisica toarce, semnal de avertizare că plăcerea riscă să treacă în pragul excesului. Evitarea lamentării gratuite, a expresiei forțate și gestionarea impulsurilor anxioase prin notația echilibrată probează maturitatea poetică a bistrițencei de 20 de ani: „amân alarma, controlez greața greața care mă ține/ de azi-dimineață într-un punct fix; încă număr spațiile goale din folie/ ca să fiu sigură că nu am luat de două ori/ medicamentele; nu las urmele roșii de pe spate/ să se înmulțească.” (singurătate 4)
Alexandra se prezintă simplu și direct. Nu emite sentințe, nu mimează drame închipuite, ci apasă natural și pe frână, și pe accelerație, într-un dozaj optim pentru efectul de sinceritate. Candoarea și tenta suprarealistă a unor dorințe (iepurii și papagalii iviți din senin sau ipotetic crescuți de ea) sunt contrabalansate de conștientizarea propriilor limite. Alexandra pare să respecte principiul Teme-te de ceea ce-ți dorești. Tânjește după dragoste, dar nu este dispusă sau pregătită să își asume consecințele, lucru perfect explicabil pentru vârsta și fragilitatea ei: „la intrare, o singură pereche de papuci de casă/ nu aș suporta să mă bat de cineva când trec din cameră în cameră/ nu m-aș descurca să pregătesc prânzul pentru două persoane/ sau să ofer dragoste încontinuu. (singurătate 4) Multe dintre dorințe se înscriu în limita realizabilului, a unui rezultat concret de voință sau perseverență, ca citirea lui Salinger până la capăt. Nu face caz de vânătăile sau trăirile ei, nu acuză disfuncții nici după verificările corporale frecvente ale umflăturilor de pe sânul stâng, nici nu se grăbește să-și dea diagnosticul depresiei. Rutina de fiecare zi, de fiecare dimineață sau de fiecare seară avantajează micile gesturi și detalii care contravin poeticii declamative a traumei. Nimic mai străin de celelalte produse decât dislocările ființei agresate de existență, așa că motto-ul extras din poemul Tulips al Sylviei Plath se potrivește de minune volumului: „i am nobody. i have nothing to do with explosions”. Alexandra înregistrează pauze de concentrare, momente de singurătate, tăcere sau derută, frisoane de disperare trecătoare, frustrări, nerăbdări, microscenarii suicidare și nevoi cu care ajungi să te obișnuiești, ca în poemul dincolo care încheie ciclul singurătate: „te obișnuiești cu singurătatea/așa cum te obișnuiești cu un drog tare/ asculți zgomotul pe care-l fac/ porumbeii în pod/ privești afară fără să te apropii/ de geam/ te uiți ore întregi la paharul cu apă/ și tot nu ți se face sete/ în stomac, din ce în ce mai multe/ algocalmine toate durerile/ trebuie anticipate// corpul – un animal ce nu mai poate comunica/ pentru o singură mișcare,/ peste două ore de pregătire/ pentru o singură mișcare,/ creierul stă gata să explodeze// zilele trec ca un tratament/ ce nu se mai termină/ îți cobori privirea înspre picioare/ de la gât în jos,/ nu a mai rămas nimic.” Atitudinea de acceptare a vieții prin autodisciplină emoțională (după ore de pregătire) pare izolată în contextul poeziei autenticiste traversate de frondă sau dezabuzare până la supralicitare, ori în cel al poeticilor experimentale care cultivă depersonalizarea sau nomadismul identitar. Cu Alexandra, intimitatea și confesiunea intră într-o binevenită deflație, în ciuda verdictelor sceptice legate de evoluția acestui tip de poezie: „(…) mai bine aici./ soarele stă pe masă și/ noi așteptăm să apună/ dacă ne simțim singuri, ne punem fiecare/ pe câte un braț al fotoliului și fumăm./ câteodată, ne luăm de mână și ne plimbăm prin cameră.// poți veni și tu aici./ promit că nu o să te uit niciodată în parcare la kaufland/ și că o să țin algocalminele în dulapul de sus.// toată noaptea la capul tău,/ nicio muscă să nu-ți trezească creierul,/ ți-am spus.// aici e bine./ ascultăm vocea bunicii/ și o urmărim pe mama cum sortează haine./ ne urcăm pe scaune la dulapul cu dulciuri./ dormim.// aici e bine./ stăm și numărăm oamenii/ care ies din spital.” (celelalte părți ale lumii). Libertatea nu mai e proiectată evazionist sau contestatar, ci în funcție de luxul micilor intimități: statul în pat cu frica în sân sau în amiaza mare, scurtele reprize voyeuristice, momentele și gesturile de tandrețe față de animalele de companie, plimbarea, mersul la cumpărături, amintirea.
Rar am dat peste un poet atât de puțin egoist ca Alexandra. Deși vorbește despre sine, nu o face cu emfaza singularității, ci cu intenția de recuperare a firescului, de integrare în ordinea lucrurilor, a celorlalte produse.

Alexandra Turcu, celelalte produse (Charmides, 2015)

Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și critică literară, debutând cu volumul Cârtița de mansardă (2012), pentru care a primit mai multe premii.

limba română, autor: Teodora Coman, nr. 2 (16) / 2015, secţiunea: cronică

____________________