Andrei Bodiu.
Despre sărăcia & curajul poeziei

RADU VANCU

Nu apăruse încă Firul alb, dar știam că trebuie să apară – mi-o spusese, de altfel, Andrei Bodiu însuși, cu puține săptămâni înainte să moară; și, la puțină vreme după moartea lui năucitoare, Caius Dobrescu mi-a vorbit tulburat despre carte – care, spunea el, e cât se poate de tanatoforă, practic nu e poem, spunea Caius, care să nu vorbească, direct sau oblic, despre moarte. Mărturisesc că atunci am crezut că exagerează puțin, dat fiind contextul tragic; când ne moare fulgerător un prieten atât de drag, tindem să decodăm semne ale morții iminente în toată gesticulația lor dinainte de exitus.

Însă apoi, când am ajuns să citesc cartea, am fost și eu la fel de tulburat precum Caius de gesticulația ei funebră. Nicăieri altundeva, în tot scrisul lui, nu mai este Bodiu atât de încărcat de fluide tanatofore; avea, în viață & în scris deopotrivă, oroare de patetisme – iar unul dintre efectele acestui program anti-pathetic face ca poezia lui să fie atât de radical de- și anti-poetizantă. Spre deosebire de marii lui congeneri, în primul rând Ioan Es. Pop și Cristian Popescu, niciodată Bodiu nu atacă frontal temele mari; poezia lui va avea, cu totul dimpotrivă, o ostentație a secundarului, de nu chiar a terțiarului, a banalului & nesemnificativului – însă observate cu atâta acuitate, încât devin cumva, printr-un salt semantic arhisubtil, nebanale & semnificative în cel mai înalt grad. Remarcabil e că acest salt semantic (semantic growth, cum îi spun poeticienii) se produce în absența aparentă a oricărei figuri de limbaj, a oricărui trop; foarte aproape de „arta săracă” prin economia enormă de limbaj, înrudită de asemenea cu toate programele anti-poetice ale modernității, de-poetizată și anti-poetizată cât încape, poezia lui Bodiu nu este totuși ne-poetică. La fel de radical în denunțarea poeticității precum contemporanii lui „conceptuali” din America anilor ‘90, Bodiu rămâne totuși (est)european prin amănuntul că nu vrea totuși să renunțe la poeticitate. O poeticitate aproape insesizabilă, fără marker-i stilistici, lipsită de orice urmă de emfază & de pathos, dar care, odată sesizată, se instilează în fiecare text, făcând-o atât de atașantă.
Să vedem însă concret, de la text la text, cum se produce instilarea acestei poeticități invizibile & fantasmatice. În primul rând, esențială e neutralitatea de ton, al cărei rol e acela de a da senzația că totul e înregistrat în priză directă, ca la Dogma 95; vocea lui Bodiu e albă (ca „firul alb”, firește), astfel încât evenimentele relatate se imprimă instantaneu & pregnant pe fondul ei, de la sine, fără nici un efort, suplinind astfel de la bun început penuria tropică. Iar eroarea inițială a cititorului e de a confunda neutralitatea tonului cu neutralitatea evenimentelor relatate; tind să cred că e o tehnică deprinsă de Andrei Bodiu de la Mircea Ivănescu – și, în orice caz, la fel a pățit și Mircea Ivănescu, unii critici grăbiți au crezut (și au scris negru pe alb) că în poezia aceea lipsită de pathos nu se întâmplă nimic. La fel și la Bodiu, impulsul inițial e de a crede că firul alb al tonului înfășoară non-evenimente – dar, citind lent textele, vezi că întotdeauna se întâmplă de fapt ceva straniu în ele; iar dacă vocea nu insistă cu pathos asupra stranietății, aceasta se face, cumva bizar, și mai stranie. Iată, de pildă, primul poem, cel care dă și titlul volumului – e despre trei oameni care vorbesc singuri în public, un bărbat tânăr, o femeie fardată între două vârste și o fată vorbind la propriu cu pereții: „O fată care spune tare/ Unui perete: « uimește-mă! »” (Firul alb). Ai tendința de a da pagina – dar, chiar în vreme ce o întorci, îți aduci aminte de acele versuri ale lui Mazilescu cu pereții care vorbesc când se întâlnesc la colț – iar acele versuri, știi bine, sunt de fapt din Salinger – iar poemul lui Bodiu se face deodată intertextul unei literaturi sapiențiale (fiindcă și Mazilescu, ba chiar și Salinger, pretinzând că sunt joculari, vor de fapt să treacă mesaje profund pedagogice). Atâta doar că la Bodiu dimensiunea sapiențială e complet amputată; poemul se încheie sec: „Un fir alb subțire desparte lumea în două”. Și nici o propoziție de înțelepciune nu mai urmează, nici o imagine nu contrage în ea morala fabulei. Ceea ce te face să recitești înciudat poemul, să cauți unde se ascunde sensul acela neliniștitor pe care-l simți, dar pe care nu-l poți prinde de (din nou!) nici un fir – fiindcă firul acesta, sensul acesta, e la fel de alb ca fondul peste care se suprapune.
Consider o mare calitate a acestei poezii brevilocvența ei radicală; dar și un mare risc – fiindcă cititorul grăbit, sau pur și simplu fără o vedere prea bună, ar putea crede că ceea ce se vede atât de greu de fapt nu se vede; că ceea ce se retrage atât de pasionat & programatic din lume de fapt nu există. E un risc pe care Bodiu și l-a asumat conștient, bănuiesc; iar câștigul în subtilitate al poeziei lui a avut drept efect imediat o complicare a lizibilității ei. So it goes: când ceva se câștigă, întotdeauna altceva se pierde. Și viceversa.

Nu altfel se întâmplă în alte poeme care istorisesc întâlniri bizare; precum, de pildă, 23 aprilie 2010, în care se relatează pe același ton neutru, sec, un simili-reportaj a două întâlniri imposibile – una cu Gheorghe Crăciun (care la acea dată era mort de mai bine de trei ani) & alta, strict onirică, cu propriul socru. Iată încheierea poemului: „La ore diferite la/ 4 și la 3 m-am întâlnit cu socru-meu și cu George nu/ Știu dacă ei au vrut să se întâlnească cu mine.” Finalul cade abrupt ca firul de plumb (oare o fi existând plumb alb?) peste istorisire, fără să încerce să scoată din ea un sens superior, dar în același implicând o discuție despre relația cu ființele absente – se poate așadar comunica cu ele? Pot ele decide dacă și când să se întâlnească cu noi? 99 la sută dintre poeți n-ar fi rezistat să deschidă discuția înspre acea zonă problematică; Bodiu face parte dintre cei 1 la sută care știu cum să procedeze pentru ca, închizând această discuție, s-o deschidă de fapt în subtext. E, din nou, un procedeu al aceleiași poetici retractile, brevilocvente, intens reținute care caracterizează tot scrisul lui Bodiu.
Și pe care o regăsim și în poemul Lângă gara Predeal: „Lângă gara Predeal o femeie/ Cu basma pe cap și/ O pungă în mână merge/ În patru labe. (…) Peste vreo lună când trec prin Predeal/ Ea e la începutul drumului/ Gheața s-a topit punga albă joacă în vânt ca/ În American Beauty.” Nici o insistență asupra neverosimilității absurde, dar pline de un sens imediat exploatabil, a scenei; Bodiu preferă să lasă zăcământul poetic așa, în neexploatare, rămânând cititorului să vină cu utilajele de forare & extragere a poeticității. E, cum altfel, mai puțin spectaculos – dar mult mai atașant. Bodiu procedează prin juxtapunere, rămânând cititorului să pună în succesiune poetică ceea ce poetul face să coexiste.
Tot prin juxtapunere e construit și poemul Liebe; avem aici trei instanțieri, trei instilări în real ale iubirii – afișul din Sebastian Platz cu ultimul film al lui Haneke (în afiș apare cuvântul Liebe), un cuplu în care el e alcoolic iar ea îl roagă să nu mai bea, și un alt cuplu din autobuz, o doamnă atinsă de vitiligo îndrăgostită lulea de „Un chel cu ochii bulbucați/ Cu o șapcă albastră pe/ Cap”. Nici un comentariu din off, nici o intervenție naratorială care să gloseze, să facă marginalii și distinguo-uri. What you see is what you get; și mirabil e că, primind atât de puține mură-n gură, cititorul se întoarce iar și iar, pentru a-și procura singur ceea ce autorul refuză să-i ofere. În poezia lui Bodiu nu are căuta cititorul care nu pune de la sine; mai exact, care nu are ce pune de la sine. E o poezie pentru cei cu exces de inteligență & imaginație; și, de asemenea, pentru cititori energici, hiperkinetici, care de dragul poeziei sunt gata să facă mereu mișcare pe marginea poemelor.
Să trecem totuși și la poemele tanatofore propriu-zise. Sunt atât de asertive, atât de strict enunțiative, încât nici nu e prea mult de comentat. În cele mai dure dintre ele, moartea nici măcar nu e numită. Spun „dure”, fiindcă vorbesc despre moartea celor dragi; însă „vorbesc” e doar un mod de a spune, fiindcă tocmai ăsta e programul lor – acela de a nu vorbi despre un eveniment atât de devastator & revoltător. Iată, de pildă, fără nici un comentariu de prisos, câteva astfel de decupaje, vorbind despre moartea tatălui: „Oricum numai ele [animăluțele de pluș, n.m.] îl mai/ Pot vedea pe bunicu.” (Un ursuleț cu picioare subțiri și burta mare); „Două pere lipite de-un/ Măr în șură ca-ntr-un/ Tablou de Theodor Rusu sau/ Dumitriu la// Intrare câteva ferestre stivuite/ Urme ale socrului meu./ Tudor aleargă găinile printre/ Urzici sunt trei mă întreabă/ Care e șefa cine conduce/ Alege găina roșcată/ Fuge/ Pe jos fructe de tot felul/ Urzici/ Urme ale socrului meu” (Două pere lipite de un măr). O vorbire atât de intens reținută despre moartea celor dragi n-am mai întâlnit decât la Dumitru Crudu, în Eșarfe în cer. Iar a vorbi atât de extensiv, dar atât de reținut despre moarte arată, cred, nu o teamă, ci un dispreț devastator pentru moarte, care nu merită nici măcar numită.
Există, apoi, un alt fel de moarte despre care vorbesc poemele de aici ale lui Bodiu – o moarte cumva impersonală, a unor oameni pe care nu i-a cunoscut, dar a căror prezență îi e cumva mediată cultural; iată-l, de pildă, gândindu-se la moartea cerchiștilor în pușcăriile comuniste după ‘47: „trec/ Pe lângă Butoiul de aur unde/ Dragoș mi-a spus că/ Beau cerchiștii mă gândesc la pozele lor/ De grup la pălăriile care s-au făcut/ Zob până numeri la 47” (Placă pe zid; poză de grup). E un fel de moartea istoricizată, o funcție plină de răutate a Istoriei care distruge nu individual, ci în grupuri & în hecatombe.
Însă nu e nevoie de circumstanțe din acestea tragice pentru ca moartea să se instanțieze; ea apare până și la supermarket, în timpul celui mai vital act, acela al nutriției: „Stăm pe niște scaune înalte de sârmă și/ terminăm de mâncat./ Tu un dublu cheesburger/ eu cele cinci aripioare.// Discutăm despre cât de greu se găsește astăzi/ Un loc de veci.// În spatele tău în fața mea/ Se întinde cât vezi cu ochii/ Carrefourul.” Nu-i de mirare că, având atâta moarte pe cap, oamenii lui Bodiu de aici nu mai sunt „obosiți”, precum în volumul anterior, ci „Depresivi. Nevrotici./ Uitând să trăiască.” (Depresivi. Nevrotici). Într-o astfel de lume, nici măcar moartea & sinuciderea nu mai sunt ce-au fost: „Am văzut inelele lui Sissi figura ei de zână figura/ De zână a lui Romy Schneider trecând prin/ Toată povestea avea un aer trist și kitsch/ Cu morți și sinucideri din/ Timpul unei lumi fericite.” (Viena copiilor (IV)). Iar singura ocupație care mai face ceva sens e recensământul morților: „Azi am rememorat/ Morții am numărat până la trei.// Am vorbit apoi despre/ Cei bolnavi. Am tăcut apoi istoviți” (Primăvară timpurie). În fine, într-o astfel de lume, rarissimile imagini „poetice” care apar (dacă sunt vreo trei-patru în tot volumul) capătă consistența & intensitatea unor adevărate barocării – precum în acest poem intitulat Philip Seymour Hoffman „Purtai șapcă și ochelari în seara aia./ Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr.”
Pe cât de tanatoforă, pe atât de reținută în gesticulația poetică, Firul alb e cartea unuia dintre poeții care au dus programul „artei sărace” până la ultimele lui consecințe. Așadar, poemul unuia dintre cei mai curajoși poeți de după 1990.

Radu Vancu (n. 1978) este lector universitar la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu.
A publicat șase volume de poezie, iar pentru cel mai recent, Frânghia înflorită (2012), a primit distincția „tânărul poet al anului 2012” la Gala Tinerilor Scriitori. Este, de asemenea, autorul volumelor de critică Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute (2007), Eminescu. Trei eseuri (2011), Mistica poeziei (2013) și Poezie și individuație (2014) și coautor al seriei de antologii Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). A tradus în limba română volumul selectiv Cântece vis de John Berryman (2013).

limba română, autor: Radu Vancu, nr. 2 (14) / 2014, secţiunea: eseu

____________________