DAN-LIVIU BOERIU
Iustin Panța, Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește (Casa de Editură Max Blecher, 2014)
Ceea ce se remarcă de la prima lectură a poemelor lui Iustin Panța este elanul discursiv. Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește cuprinde selecții din volumele de poeme ale autorului, iar avantajul unei astfel de compilații este că dă posibilitatea lectorului să compare vocile narative (nu spun gratuit „narative”) ale diverselor vârste poetice. Dincolo de interesul strict critic pe care o asemenea apariție editorială îl poate stârni, volumul este și un tribut adus unuia dintre cei mai discreți și interesanți poeți ai ultimelor decenii.
Încă de la Obiecte mișcate se prefigura preocuparea maniacală a poetului de a restabili, ca într-o scară ierarhică bine încropită, locul și rostul gesturilor anodine ori al lucrurilor simple. Întotdeauna, însă, învestirea cu forță a banalului ascunde încercarea poetului de a închega și o ordine afectivă. Obiectele din jur par niște reprezentări ale unor stări interioare și, din această cauză, orice kinetică a primelor produce efecte nebănuite în cele de pe urmă. Un salut stingher dintr-o gară devine, prin el însuși, o metaforă a speranței & a coeziunii: „așa cum am dat uitării întâmplarea din gară,/ când am sosit prea târziu la peron, trenul plecase/ și făceam cu mâna cuiva nevăzut,/ din tren nu știam ce mână îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna./ Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.” Aceste sentințe finale, chiar dacă fals clișeistice, nu fac decât să întărească o convingere mai veche: aceea că lumea și-a stabilit deja regulile precise, iar orice încercare nebunească de destabilizare e sortită eșecului și, în orice caz, inutilă. Iustin Panța transferă aceste adevăruri către un sine complet evacuat de vanități ori orgolii, între granițele căruia realitatea e prizată cu un laissez-faire lucid și hâtru. Pentru poet, intimitatea nu poate fi trăită decât ca un dar pe care ți-l oferă privațiunile sociale ori de altă natură: „o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă./ Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc am simțit nevoia să-i văd fața./ Și atunci i-am purtat țigara în jurul chipului –/ figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistentă ale țigării,/ doar un halou”. În lumea imaginată de poet, totul se recuperează – chiar dacă artificial –, nimic nu se pierde, lucrurile își recapătă utilitatea cu o simplitate ciudată, ca și cum ruptura inițială nu a avut niciodată loc. Supraviețuirea ia aici forma micilor revizii ale elementelor care compun banalitatea unei zile, oricare ar fi ea: „Umpli cu un lut de altă culoare locul ciobit al unui vas, de acolo lipsește și toarta, i-o modelezi din vechiul lut, lași vasul să se usuce și peste câteva zile îl apuci de toartă, îl umpli cu apă și bei.”
În Lucruri simple sau echilibrul instabil tonul devine sobru, iar imaginile se construiesc în jurul unor scene de intimitate devoalată caustic, chiar autoironic pe alocuri. În poemul pană de curent, de exemplu, scena înfățișează un om obișnuindu-se treptat cu întunericul, din care e apoi scos brutal, printr-un sunet altminteri familiar (cel al frigiderului repus în funcțiune). Rezultatul e un soi de dislocare mentală, un mod de a înlocui liniștea previzibilului cu frica de schimbări bruște. Mici accente de satiră, fără a ieși din tonul selfmocking, se găsesc printre rândurile construite ca adevărate puneri-în-scenă, ca mărunte regii ale vieții, pe care – spirit ludic – poetul le dezamorsează rapid și eficient: „Mi-a spus el odată – dacă într-adevăr raiul există nu știu cât de bine o vom duce acolo (în eventualitatea cuceririi lui), atâta timp cât în acele minunate grădini nu ne vom putea bucura de răul nimănui.”
Poemele epice din Limitele puterii sau mituirea martorilor (un roman rusesc) continuă maniera discursivă din precedentele volume. De data aceasta, mai pronunțată decât dorința de emoție lirică mi se pare relatarea detașată, aproape neimplicată și rece a poetului. El pare că-și asumă rolul simplului privitor, a cărui menire e redarea exactă a poveștii, fără considerente subiective ori trimiteri la experiența proprie. Se păstrează, într-o formă chiar mai obsesiv-ofensivă, pledoaria pentru material ca unică și palpabilă dovadă a trecerii prin lume. Corpurile au consistență și, pe cale de consecință, dobândesc proprietăți omenești, pentru că altfel nu li s-ar pricepe sensurile și utilitatea: „Dar dacă tot am ajuns să evocăm scena cu pricina să ne punem întrebarea – vasul acela nu a fost martorul (adică obiectul, lucrul poate și el depune mărturie, asta înseamnă că orice, nu numai oricine poate s-o facă: obiectele fiind vii, și ele au fost mântuite), vasul, deci, nu a fost martorul care atunci, ca și acum, a trebuit lichidat?”
Sensibilitatea nativă a eroului din istorisirile lui Iustin Panța nu are niciun remediu. Se ghicește, îndărătul câte unui vers mai onest, o anume condescendență a celor din jur față de reveriile inocente ale poetului. Rezultatul este o nouă asumare a naivității din partea lui, de data aceasta sub forma unui transfer benevol de identitate lirică. În imagini naive și frumoase (în sens calofil), apărătorul simplității demonstrează aproape matematic realitatea sentimentului, cu o exactitate de pedagog. Metafora e prezentă ca o fulgurație imperceptibilă, într-atât de riguroasă pare rezolvarea „ecuației”: „Sigur că o iubeam mult pe ființa aceea,/ în lungile noastre drumuri pe jos încercam să-i explic –/ uite, îi spuneam, ploaia pătrunde mai lesne în sufletele noastre/ decât sub caroseria unei mașini,/ pata aceea de asfalt uscat pe trotuarul ud/ nu poate însemna adevărul. Este o minciună.” („Lumânarea”, în Familia și Echilibrul indiferent) Acest tip de prozaism pur nu are nimic din spiritul jucăuș optzecist, nici din atitudinea revoltat-egoistă a douămiismului. Îmi pare mai degrabă tributar nouăzecismului, în siajul unui Ioan Es. Pop, în linia viril-tandră a acestuia (chiar dacă tonul de ansamblu al liricii lui Panța e coborât din Mircea Ivănescu, fără discuție). Într-un poem al aceluiași volum, Nevermore sau ușa din mijloc, fericirea apare ca o chestiune de perspectivă, ca o pendulare perpetuă între nuanțe. În același stil de o sinceritate dezarmantă, poetul face apologia trecerii prin diferite trepte ale insuportabilului pentru a putea percepe, chiar fulgerător, beatitudinea. Pactul cu întunericul și cu suferința e condiția necesară pentru această voluptate a bucuriei singulare. Fericirea e doar temporară și iluzorie, dar senzorială: „Dar poate că adevărul nici nu durează prea mult,/ așa cum frântura aceea de secundă/ în care te afli la căldură după un frig prea îndelungat/ ți se pare atât de fericită,/ apoi îți dai seama – căldura este și ea de nesuportat/ și fugi din nou la frigul de mai înainte,/ mai trăind o frântură de secundă fericită./ Deci și așteptarea ta e o fugă/ dintr-o parte în alta a unor sentimente care te încearcă pe rând/ și-ți dau câte o clipă de mulțumire/ chiar dacă în fugă uiți (atât e de îndelungată)/ dacă te îndrepți spre căldura sau spre frigul sentimentului tău.”
Există în fiecare dintre volumele lui Iustin Panța câte un fir călăuzitor care se păstrează intact și viguros, deși perspectivele narative se schimbă. Ba chiar, în cazul unor obsesii puternice, ele trec dintr-o carte în alta cu o remarcabilă ușurință. Tema fericirii care își are originea atât în confruntarea cu răul, cât și în revizitarea matură a propriei melancolii e omniprezentă. În Cealaltă obișnuință, discursul se rafinează, însă tema rămâne nemodificată: „Poți fi câteodată fericit/ nu în ciuda sau împotriva tristeții,/ ci datorită tristeții, i-am mai spus./ Melancolia mângâietoare a faptelor tale/ străluminează cu o căldură grațioasă, gingașă,/ totul în jur, chiar și plutoanele de execuție în masă./ Și am continuat: astfel, datorită și melancoliei,/ totul e îngăduit cu cinism.”
Volumul se încheie cu una dintre cele mai tulburătoare poezii ale autorului, Copil în piața orașului, în care prezentul nepăsător la dramele celor care îl trăiesc pare o sfidare și, în același timp, o rescriere cu armele lucidității a trecutului. Poemul e o combinație de sarcasm și suferință, iar personajul lui Panța pare un etern rătăcit între dorința de a retrăi clipa de elevație și imperativul de a rămâne actual. Poezia e un adevărat elogiu al zădărniciei și al melancoliei fără scăpare.
Proverbial, dar emoționant, colocvial, dar meticulos, Iustin Panța este un povestitor infatigabil al nesemnificativului și unul dintre cei mai surprinzători și greu de prins în insectarul taxonomic poeți ai ultimelor decenii. Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește este un volum cu o consistentă valoare documentară și cu o nu mai puțin importantă miză estetică de care aș vrea să cred că măcar unii poeți tineri, care au acum ocazia să-l (re)descopere, vor ține seamă.
Străinul. Străinul?
Dacă din tren, până la urmă, va sosi un nou personaj în mijlocul nostru: străinul; la început, va fi amabil cu toți cei din jurul lui; apoi va deveni din ce în ce mai indiferent. Își va ridica o casă, va planta în grădină plante aduse cu el de departe, acestea își vor împrăștia pretutindeni semințele și astfel în grădinile noastre vor începe să crească plantele lui. Animalele lui se vor înmulți într-un ritm uimitor, așa încât pe lângă curțile noastre vor trăi animale necunoscute nouă. El va fi croitor, ceasornicar, brutar și multe altele. Vom mânca pâinea lui, vom bea din ulcelele modelate de el, vom îmbrăca hainele croite de el, ne vom orienta după timpul fixat de el.
El se va simți foarte bine printre noi, în așezarea noastră. Va fi singurul care se va simți acasă.
Iustin Panța
Limitele puterii sau mituirea martorilor
(un roman rusesc), 1994
Dan-Liviu Boeriu (n. 1981) este absolvent de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara, cronicar literar și moderator al seriei de întâlniri publice intitulate „Cercul literar”. Scrie cronici de carte în „Poesis internațional” începând cu numărul 2 / septembrie 2010 al revistei.