Vocile unei noi poetici

ANDREI C. ȘERBAN

Citind cel mai recent volum al Domnicăi Drumea, vocea, am certitudinea că poezia română a reușit să iasă din vortexul douămiist care părea s-o condamne la statutul unei lirici victimizante. Textele prezente aici ne demonstrează că tendința majoră a generației literare anterioare, aceea de a dezvolta un cult al traumei și al mizeriei în jurul afectului, este lăsată în urmă de tonul deposedat de sentiment al liricii actuale.
Corpul abject nu mai devine centru al subiectivității, ci un exponat privit din exterior care se vrea tranșat cu delicatețea unui chirurg hiperlucid. Și totuși, remarcabila ieșire la suprafață a vocii Domnicăi Drumea nu mă lasă să nu mă gândesc la aparițiile editoriale relativ recente cărora, după o contemplare de la distanță a literaturii actuale, le putem atribui, fără nicio ezitare, rolul de pionierat pe teritoriul unei astfel de poetici: cârtița de mansardă a Teodorei Coman, respectiv asperger-ul Ritei Chirian. Și nu sunt foarte sceptic când afirm că acest palier al liricii feminine actuale, abandonându-și atributul clișeu de poezie a fetelor rele, este capabil să revigoreze coordonatele unei percepții poetice inedite în contextul autohton. Și tot la fel de sigur sunt și când afirm că o astfel de poezie de o frumusețe rece și tranșantă nu se putea cristaliza în literatura română fără impactul major pe care l-a avut antologia de poezie suedeză Colonia poetică din 2011. Momentan, în calitate de cititor, nu pot decât să mă arăt entuziasmat și să aștept cu interes fructificarea suflului nordic care se arată suficient de puternic pentru a umfla pânzele poeziei românești și pentru a o îndrepta spre teritorii care așteaptă a fi explorate.

Revenind la textele propriu-zise ale celor trei poete, aparent, detaliile care se succed în spațiul ficțional tind să fie condiționate de aceleași reguli. În acest univers tenebros, însă translucid ca un ghețar, prădătorul ia locul victimei, păpușarul ia locul păpușii, omul ia locul zeului. Poezia tinde să nu mai fie interesată de răceala tăișului, ci de răceala criminalului, de acea conștiință contemplativă și manipulantă a unui Big brother masochist care își revendică o automutilare spectaculoasă. Spre deosebire de tendința douămiistă de a privilegia corporalitatea mizeră, până la un ciudat soi de extaz al viscerelor, incisivitatea prezentului eu experimental nu mai constă în rezistența de a privi sângele pe care îl pierde prin propriile răni, ci în aparenta amputare a legăturii dintre limbaj și afect care, îndepărtându-l de pulsul biologicului, îi conferă poetului eleganța unui prădător. Asistăm la descoperirea unei noi conștiințe, deposedate de povara simptomului, în care empatia nu mai devine o necesitate a biologicului, ci tocmai un anticorp distrus de viruși. Se dezvoltă, astfel, o nouă subspecie, o lirică a autoflagelării temperate, ce își găsește subterfugiile în adâncurile unei conștiințe reci, dar care posedă certitudinea distrugerii, o distrugere lentă și autoprogramată. Sentimentul ajunge un reziduu, așa cum corporalitatea, alături de întregul arsenal al senzațiilor, nu mai revine în centrul atenției decât ca un motto al automatismului fiziologic. Tonul preia adesea ritmul fracturat al unei sintaxe robotice, în timp ce biologicul tinde să fie înlocuit de o serie de formule predeterminate și sterile care-i anticipează colapsul. Poezia Teodorei Coman aduce, în acest sens, în discuție dimensiunile unei emoții mereu aflate în contrapondere cu o voce autoritară autoimpusă ce îi amână la nesfârșit detonarea, pe când Rita Chirian privilegiază limbajul dictatorial, fals apoftegmatic, al unei entități dematerializate care confruntă afectul cu sângele rece al unui jucător de șah. În continuarea acestor tendințe, Domnica Drumea, aflată la cel de-al treilea volum al său, abandonează formula liricii unei vulnerabilități sentimentale, mizând în vocea pe calmul și precizia unui prădător care se autoflagelează. De departe, universul ficțional al volumului de față aduce ca structură cu spațiul clar-obscur al filmului polanskian Repulsion, în care însingurarea, privată aici de orice intruziune a unei psihoze care să destabilizeze simțul realității, este zguduită de germenii unei lucidități monstruoase: „lucrurile frumoase mă distrug/ sunt mult mai bătrână decât tine/ creatura hibridă căreia îi e mereu foame/ (…) în lumina zilei mă dezintegrez/ creatură hibridă fără inimă/ și fără sex”. Imaginarul acestei lirici descinde dintr-un acut simț al distrugerii privite cu detașare. Aici, lumina este un purtător al colapsului, obiectele sunt prezente doar pentru a participa la senzația alienării, iar mișcările posedă lentoarea îngreunată a unei anestezii. Spre deosebire de volumul anterior, Not for sale, acum confesiunea se desentimentalizează, așa cum o reptilă își abandonează pielea uscată de un soare mult prea puternic: „sunt un oraș contaminat// răzbat până la tine/ prin rețeaua mea sonoră// cu precizia unui metronom/ îmi trimit zilnic amenințări// coregrafia complicată a corpurilor/ înghițindu-se unele pe altele// propria-mi voce/ ca un pat de pământ// fața mea imună/ descompusă”. Sângele rece pulsează în discursul acestui corp reptilian, cu precizia și greutatea unui autist care își întinde mâna spre asasin, încercând să-i denunțe fapta. Privirea lucidă renunță la formulele douămiiste ale introspecției care nu depășea sfera corpului ros de tumori, autocontemplându-se printr-un proces tranșant, similar cu parcurgerea unei radiografii: „exclusă/ din marile aglomerări urbane/ stau/ pe margine/ umedă și rece/ ca un pește mort// autocompătimirea/ și atașamentul față de formele umane/ micile explozii de extaz// lumina cade oblic/ mă decupează”. Pe lângă rigoarea acestui univers al claustrării autoimpuse și supravegheate cu precizie chirurgicală, profunzimea volumului de față descinde din percutanța imaginilor ce se dovedesc a fi singura rămășiță a unei conștiințe care mai amintea de afect. Textele scurte, concepute în maniera unei succesiuni de blitzuri orbitoare, trec dincolo de percepția extremă a generației 2000, mult prea corporală prin hipersensibilitatea pe care o presupunea, centrându-se pe tonul detașat și autoritar al cercetătorului care studiază etapele unei descompuneri premeditate. Astfel, patologicul nu mai reprezintă un interes, decât în măsura în care servește ca mijloc de explorare a dimensiunilor răcelii umane: „dincolo de geamul meu încep loviturile surde/ și râsul stins al cuiva/ care îmi spune că n-o să doară// luciditatea în fiecare dimineață/ în doze mici/ și aerul rarefiat al celor care se bucură// chem aerul să-mi intre în gură/ bunătatea o mai suport/ numai în întuneric”.
Nu vreau să mai cred într-o poezie ipohondră. Și nici în cel care își oferă ca garanție propria emotivitate maladivă pentru a instaura o lirică frizând autenticitatea. Nu ne mai rămâne decât boala înfruntată cu răceala unui criminal, afectul înjosit de vocea unui dictator invizibil și izolarea care, paradoxal, creează conexiuni într-un univers supus dezumanizării. Tocmai de aceea, mizez pe viitorul acestei poezii de o nebunie lucidă pe care (și) Domnica Drumea o aduce în atenția liricii românești actuale, în cel de-al treilea și, totodată, cel mai reușit volum al său.

Domnica Drumea, Vocea (Editura Charmides, 2014)

Andrei C. Șerban (n. 1990) este cea mai organizată minte critică a cenaclului și grupării sibiene „Zona nouă”. A absolvit Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” și semnează cronică literară în „Euphorion”, „Zona nouă” și „Poesis internațional”.

limba română, autor: Andrei C. Șerban, nr. 2 (14) / 2014, secţiunea: cronică

____________________