Născut în Columbia, afirmat în spațiul cultural al Americii de Sud ca poet, prozator și deopotrivă ca eseist subtil, José Cardona López este actualmente profesor de literatură latino-americană la A & M International University din Texas, Statele Unite ale Americii. A publicat romanul Sueños para una siesta (1986) și mai multe volume de povestiri, printre care: La puerta del espejo (1983), Siete y tres nueve (2003), Todo es adrede (1993, ediția definitivă apărând în anul 2009), Al otro lado del acaso (2012). Este, de asemenea, autorul unui excelent studiu de teorie literară intitulat Teoría y práctica de la nouvelle (2003), unde discută formele numeroase ale nuvelei, specie literară considerată multă vreme de importanță minoră în spațiul cultural spaniol. Poeme, eseuri și selecții din proza sa scurtă au apărut în ultimele decenii în importante publicații culturale din Argentina, Brazilia, Canada, Columbia, Spania, Franța, Mexic, Peru și Statele Unite ale Americii. De asemenea, pornind de la câteva nuvele ale sale, au fost realizate scurtmetraje în limbile franceză și spaniolă, prezentate la prestigioase festivaluri cinematografice internaționale.
Rodica Grigore
JOSÉ CARDONA LÓPEZ
Văduva care se duce
să-și cumpere un bărbat
Claudia e deja văduvă de unsprezece luni și a hotărât să facă o altfel de investiție cu puținii bani care i-au rămas de pe urma soțului ei. Sunt vremuri grele, peste tot auzi numai despre criza economică. Îi venea să înnebunească în fiecare zi din cauza costului prea mare al vieții și a prea puținelor bancnote pe care le găsea prin portofel de câte ori căuta ceva prin geantă…
Merge, deci, la un magazin, unul din acela de suveniruri scumpe. După ce o salută, cât poate de amabil, pe vânzătoare, îi spune că ea vrea, de fapt, să cumpere un bărbat. Unul dintre aceia care stăteau îngrămădiți la marginea penultimului raft din stânga părea elementul de atracție al întregului magazin.
– Îl vreți pe acesta? Întreabă vânzătoarea arătând spre el.
– Nu, nu pe acela, răspunse Claudia.
– Ah, înțeleg. Atunci, pe acesta!
– Nu, nu…
– Sau pe acesta.
– Nu, nici pe el.
– Oare pe acesta?
– Nu.
– Dar ce spuneți despre el? Și arătă cu vârful degetului spre piciorul unui bărbat care, altfel, trecea neobservat.
– Da, pe el.
Vânzătoarea îl dădu jos de pe raftul unde era așezat și-l întinse cu grijă pe tejghea. În timp ce Claudia se tot uita la el, examinându-l și pe-o parte și pe alta, omul începu să-i spună că el are de gând să plece în Caraibe cu un vas de croazieră și că va face asta cu banii pe care ea îi va plăti pentru el. Claudia ridică mâna imediat pentru a-l opri și-i spuse omului că ea va plăti corect, până la ultimul bănuț, prețul scris pe eticheta pe care bărbatul o purta legată cu o ață ceva mai jos de genunchi. El se uită de jur împrejur cu atenție, apoi se concentrează cu totul pe fericirea nesperată care a dat peste el, iar pe urmă, tot numai un zâmbet, întinde brațele și își dezmorțește trupul pe îndelete, ca să fie pregătit pentru ceea ce va urma.
Claudia se uită la om cu milă și-o cheamă deoparte pe vânzătoare. Și în vreme ce bărbatul stă pe tejghea, fericit de nu-și mai încape în piele și așteptând să fie frumos împachetat și deja visând cu ochii deschiși la viitoarea sa călătorie în Caraibe, unde e convins că se va bucura de toate hotelurile și restaurantele de lux posibile, Claudia începe să se tocmească cu vânzătoarea.
Candidatul
Nu-l mai văzusem de vreo cincisprezece ani, însă am aflat că, între timp, Aicardo Umaña a devenit unul dintre candidații la președinția Republicii. A ajuns să fie desemnat candidat prin inițierea unor campanii care cereau asfaltarea străzilor din cartierele periferice ale capitalei și prin susținerea proiectului distribuirii de jucării gratuite pentru copii în fiecare decembrie. Mai întâi a fost deputat, apoi senator, iar în cadrul unor importante reuniuni internaționale a prezentat – și a explicat pe larg – care ar fi premisele pentru ca țara noastră să depășească nivelul de stat subdezvoltat. Acum, în mai toate aparițiile sale televizate, promite următoarele, iar aici citez: să elimine urgent deficitul din balanța noastră de plăți și să salveze țara cât mai curând posibil din ghearele celor care nu fac altceva decât să profite fără rușine de pe urma ei, am încheiat citatul.
Îmi aduc aminte acum că, de fapt, el a avut întotdeauna stofă de candidat, dar ce spun eu, el a vrut mereu să fie marele conducător. Pe când eram la liceu, a contribuit decisiv la organizarea activităților de voluntariat al elevilor în cadrul Crucii Roșii și la punerea la punct a Brigăzilor de Cercetași. În fiecare ocazie ce se ivea (și se iveau destule!), el era animatorul, oratorul, recitatorul de serviciu. Aicardo este avocat și, pe deasupra, a studiat în Franța relațiile politice internaționale. După ce doctorul Severo Umaña a părăsit ambasada, i-au trebuit lui Aicardo, fiul său, șase ani ca să călătorească prin toate țările Europei. Ce bine era să ne fi întâlnit la Roma! Am fi băut vin printre ruinele Forului, iar pe urmă el ar fi ținut un discurs plin de figuri de stil despre chestiuni legate de politica lui Cezar Augustus, în vreme ce două-trei pisici l-ar fi ascultat alături de mine. Bine, cel puțin am fi avut de ce să ne amuzăm.
De-a lungul acestor ultimi doi ani, i-am urmărit pas cu pas cariera de candidat prezidențial, însă m-am ferit să-i spun că fac asta și, oarecum, l-am evitat. Dar l-am văzut adesea la televizor, în timpul campaniei electorale. Cu surâsul acela specific unei fotografii făcute special pentru ziua de naștere, surâs ce pare instalat de-a pururi pe chipul lui robust, el spune iar și iarăși: sunt așa și pe dincolo, voi face asta și asta, vă promit, voi face și voi drege, îmi voi da toată silința, eu voi fi cel care, dacă aș fi fost ascultat când am spus pentru prima dată, v-am spus eu. Și, de fiecare dată, arată cu convingere, cu degetul arătător, înspre el însuși atunci când spune eu.
Am ajuns la concluzia că modul său de a se arăta pe el însuși atunci când spune „eu” e un lucru pe care trebuie să-l fi deprins cu greu. Mi-l imaginez, în fiecare dimineață, în fața oglinzii, exersându-și această neobișnuită gimnastică digitală. Înainte de a rosti cuvântul „eu”, mâna sa dreaptă e deja cu pumnul strâns și cu degetul arătător bine întins. Iar când se și aude cuvântul ca atare, e ca atunci când se face numărătoarea inversă și se ajunge la zero pentru navetele spațiale ce pornesc de la baza din Houston: iar arătătorul lui Aicardo se îndreaptă direct către pieptul lui. Mai mult decât atât, într-un acord deplin cu numărul de „eu”-ri rostite în timpul unei intervenții televizate, mâna sa dreaptă are degetele strânse pumn sau nu, în funcție de circumstanțe. De pildă, în timpul unui discurs de nouăzeci de minute ținut la inaugurarea unei expoziții internaționale dedicate instrumentelor muzicale și mai ales saxofonului, candidatul nostru a spus „eu” de optzeci și șase de ori. Cred că la sfârșitul acelei zile a avut mâna anchilozată.
Când dădea interviuri la radio, nu aveam cum să-i văd mâna dreaptă cu pumnul strâns și cu arătătorul bine întins, însă reușeam cu ușurință să disting sunetul surd și sec al unui deget care atingea cravata, exact în punctul în care, știam de-acum prea bine, se află coșul pieptului. În locurile publice, acolo unde mă simt cel mai aproape de el, mâna sa rămânea ore în șir în exercițiul funcțiunii, clară în fața ochilor mei, parcă fără să țină seama de capriciile vremii. Nu e nevoie să fac altceva decât să privesc atent mișcările mâinii sale ca să știu de câte ori spune „eu”. Uneori, numărătoarea mea pare sacadată, asemenea ritmului inimii unui atlet aflat pe punctul de a câștiga cine știe ce probă de fond, și trebuie să mă grăbesc, să mă concentrez și să număr mai repede, ca să nu pierd „eu”-rile și să rămân în urmă. Dar, de teamă ca nu cumva el să-mi surprindă privirea și să-mi răspundă, privindu-mă la rândul său, mă ascund de fiecare dată în spatele unui copac sau mă așez dinapoia vreunei porți. Ca să spun adevărul până la capăt, mă tem mai mult de privirile soției sale, Rosita. În timp ce el vorbește, ea îi stă alături, cu un buchet de flori în mână. Zâmbește, își întinde gâtul și întoarce capul dintr-o parte în alta, de parcă ar fi un periscop. Dacă am fi în casă, i-ar spune lui Aicardo că cineva e gata să-l deoache, arde-l-ar focul! Dar așa, cum nu e multă lume care să asiste la discursurile lui de prin diferitele piețe publice, trebuie să mă păzesc și să stau ascuns mereu.
Campania electorală era gata-gata să se termine, iar Aicardo ajunsese la punctul culminant al celebrității sale. În fiecare zi apărea în ziare, în fotografii de diverse mărimi și în cele mai diverse ipostaze, dar ceea ce nu se schimbă niciodată e degetul său arătător pe care-l ține întotdeauna îndreptat spre piept, stând cu buzele întredeschise, de parcă atunci ar vrea să rostească cuvântul „eu”, cu majusculă, ca să audă toată lumea.
În poze apare îmbrăcat în frac, așezat într-un salon luxos, unde de fiecare dată ține în mână o cupă de șampanie, sau e îmbrăcat sport, cu caschetă galbenă pe cap, sau ținând în brațe un copil ori admirând castelele de nisip pe care mai mulți copii le construiesc cine știe unde. Alteori, apare în fotografii în sacou și cu cravată elegantă, la vreo conferință sau masă rotundă, ori echipat în costum alb de golf, sau, alteori, în costum de baie, înotând în piscina casei sale. Exact în ultima poză pe care am văzut-o cu el era așezat pe marginea piscinei proprii. Părea că abia ieșise din apă, căci avea părul încă ud. Și ținea gura deschisă, ca și cum ar fi vrut să exprime satisfacția unui câștigător. Dar și acum arătătorul mâinii drepte îi era bine întins, însă îndreptat în sus, într-o atitudine războinică și amenințătoare. Cum am mai râs la vederea acestui deget! Și-am tot râs până în clipa când i-am privit mai cu atenție pieptul. Și mi-am dat seama că, pe când eram tineri, fusesem adesea să înotăm împreună. Dar nu observasem niciodată alunița aceea mare pe care acum o avea drept în mijlocul pieptului. Abia atunci m-am uitat la respectiva fotografie cu toată atenția, scrutând totul și nepierzând din vedere nici un amănunt. Și am văzut, abia atunci, urma rotundă, întunecată, pe care o avea deasupra inimii. Iar această urmă nu era nimic altceva decât o gaură adâncă, ce-i străpungea pielea de pe piept și ajungea până în partea cealaltă, în umăr.
Stea cu sărut
Don Arturo a ieșit într-o seară ca să ia de pe cer o stea, căci avea nevoie de ea în micul atelier de croitorie al soției sale. Se întâmplase ceva cu becul din camera aceea.
În acea seară, stelele străluceau mai sus decât de obicei, așa că a trebuit să se ridice pe vârfuri ca să ajungă. Apoi căută cu grijă pe cer, își făcu degetele căuș, le mișcă puțin spre stânga și dădu jos o stea. Printre degete i se scurgea un fum ușor, alburiu, asemenea hidrogenului lichid. Carmen Lucía, fiica vecinei sale, care se săruta cu iubitul ei în poarta casei, începu să-i facă semne cu mâna lui don Arturo.
El nu stătu prea mult să se gândească oare ce voia fata să-i spună tot făcându-i semne cu mâna, însă îi atrase atenția privirea pe care i-o aruncase Carmen Lucía, care avea ochii larg deschiși. Lăsă doar capul în jos și se prefăcu a nu fi observat nimic. Înainte de a intra în casă cu steaua, se puse pentru o clipă în locul iubitului fetei din vecini și se simți, deodată, copleșit de tristețe.
După ce băiatul plecă cu mașina, Carmen Lucía bătu la ușa casei lui don Arturo. Îi explică acestuia că steaua pe care el o luase de pe cer era tocmai cea pe care iubitul ei i-o dăruise chiar în acea seară, înainte de a o săruta. „Și sunt sigură”, adăugă ea, încruntându-se, „că din cauză că nu a mai văzut la plecare steaua pe cer, iubitul meu a plecat amărât și fără să mai spună o vorbă.” Don Arturo îi răspunse „Ce păcat!” și-i promise că va pune la loc steaua imediat ce soția sa va termina de călcat niște cămăși de care aveau copiii nevoie chiar în acea seară.
După un timp, având grijă să nu lase să intre în casă prea multă lumină de la razele lunii ca să nu-și trezească copiii care se deșteptau din orice, don Arturo ieși în stradă cu steaua în mână. Carmen Lucía era și ea afară, cu brațele încrucișate la piept, ca și cum i-ar fi fost frig, însă nu era frig deloc, deja se auzeau cântând greierii. Don Arturo termină repede de pus steaua la locul ei pe cer, și înainte de a o saluta de rămas bun pe fiica vecinei sale, îi spuse că era sigur că iubitul ei plecase amărât și tăcut pentru că într-adevăr trebuie să fi fost foarte trist, dar trist nu pentru că nu mai văzuse pe cer steaua pe care i-o dăruise, ci pentru că ea deschisese ochii pe când el o săruta, căci, deși poate, nu-ți vine să crezi, nu e greu să-ți dai seama dacă se întâmplă așa ceva în mijlocul unui sărut pătimaș.
– Bine, dar…, încercă să protesteze Carmen Lucía, desfăcându-și o mână de la piept. Însă el nu-i dădu voie să continue.
Don Arturo îi mai spuse că așa i se întâmplase și lui, cu ani în urmă, cu una dintre fetele pe care le iubise și care-l făcea să se simtă copleșit de tristețe, pentru că de fiecare dată când o săruta la despărțire, ea deschidea ochii chiar în timpul sărutului, iar așa ceva nu trebuie să faci nimănui. La revedere, pe mâine.
traducere de Rodica Grigore
Rodica Grigore (n. 1976) este conferențiar universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, disciplina Literatură comparată. Doctor în filologie (2004), a publicat opt volume de studii și eseuri, fiind interesată în special de literatura latino-americană și proza interbelică românească. A tradus în românește cărți semnate de Octavio Paz și Andrei Codrescu.
Sursa foto: aici