O povestire de
Alexandru Monciu-Sudinski

„Am dori, așa cum am promis, să ne întoarcem spre literatură spre a găsi acolo corespondentul, pe plan estetic, al curajului dovedit, pe plan etic, de Alexandru Monciu-Sudinski. Deoarece nu numai în volumul său de debut, Rebarbor, dar și în următoarele, Caractere și Biografii comune, el a întreprins de-mitologizarea unei muncitorimi a cărei reprezentare idilico-paradiziacă, atât de curentă în reportajele de duzină și de partid, e de fiecare dată ca o palmă peste existența cotidiană a celor ce muncesc cu adevărat (celor cu « sapa », nu cu « mapa », cum spuneau greviștii de pe Valea Jiului). Prin depistarea clișeelor de limbaj, Alexandru Monciu-Sudinski se impune ca un scriitor de o factură puțin curentă la noi. Pentru el absurdul nu e o modă, o școală literară, un curent, un stil, ci însăși această mocirlă ce-l pândește, această stradă pe care umblă, acest oraș în care nimeni nu-și află locul, această viață văduvită de orice orizont, această moarte pe care o poți suferi cu oarecare indiferență, întru atâta în celălalt talger al balanței nu atârnă nici o greutate.”

Virgil Ierunca

Noiembrie 1979

ALEXANDRU MONCIU-SUDINSKI

Documentar

Deci, copii, ce vedem noi în acest film? Niște soldați îmbrăcați în uniforme cochete, călătorind în aceste drăcii. Soldații, îmbrăcați în uniforme cochete, fac semne cu mâna spre ecran. În urma tancurilor aleargă sau se târâie prin praf niște tipi antipatici, negricioși și urâți; ei sunt legați cu funii, lucrul acesta se vede că nu le face plăcere, dar iată că soldățeii simpatici au înțeles; ei opresc cele două tancuri într-o poieniță cu flori, acolo îi dezleagă pe urâți și le înmânează niște lopățele care s-ar putea numi și Linemann. Le fac semne să sape gropițe. Ei, și-n timp ce urâții (câți sunt? ia să-i numărăm: unu, doi, trei, cinci, șase, opt. Opt sunt, da, copii?), în timp ce ăștia opt își sapă gropițele, băiețașii noștri blonzi și cuminți se-așează la umbră și, uitați-vă, scot termosuri cu cafea cu lapte și ziare și un pachet cu cărți, de-ăla pentru popa prostu’ și beau cafea cu lapte și citesc ziare și joacă un joc interesant care poa’ să nu fie chiar popa prostu’. Vedeți ce frumos? Și ce clar se vede… Uite-l și pe negrul acela cârlionțat lângă șenila tancului, e singurul care nu e blond, da’ oricum, e simpatic, uite-l cum stă cu pistolașul ăla automat și mestecă pâine cu unt și-i păzește pe urâți să nu fugă. Și ce frumușel ne zâmbește. Iar melodia care se-aude din tanc și tuturor vai! ce ne place se numește Yes, yes, she smiled to me; adică „Da, da, ea mi-a zâmbit”. Drăguță melodie, și-n timp ce unul dintre ei se duce la tanc s-o pună mai tare, s-o auzim și noi, că doar se filmează! în timpul ăsta altul se duce spre cei opt și le face semn să se grăbească, ce dracu’, după ce sunt urâți, mai sunt și puturoși; doar n-o să tot pierdem timpul pe așa o căldură…

Ei, dar unul dintre urâți se-apucă și-i rânjește în față, rânjet se numește asta, așa obraznic, obraznic… Cum să nu-i cârpești nesimțitului o pălmuță? Uite, i-a și cârpit-o! Vai! Vai ce grozăvie, urâtul ridică lopățica aceea, își face vânt și iată! lopățica a intrat ca-ntr-un pepene în capul soldățelului, i s-a-nfipt prin gură până la ceafă, vai ce grozăvie, și urâtul le strigă la ceilalți să fugă. Soldățelul a căzut, se zvârcolește printre floricele încercând poate să-nghită lopățica, în timp ce șapte uricioși mititei vor să fugă. Da’ cum să fugă, că-ntre timp soldățelul cel negru da’ simpatic a lăsat felia de pâine cu unt pe iarbă și pârrr-pac, trage cu pistolașu-automat. Bravooo! Toți cad până și criminalul cu lopățica (pentru că a scos-o din capul soldățelului și acum s-a repezit spre tanc). Pâr-pac, gata, cade și ăsta, da nu-i mort, nu, că l-a împușcat numai în picioare. Vedeți ce cumsecade sunt soldățeii simpatici, chiar dacă unii nu-s ei prea blonzi?… Și totuși, ce trist! Acum sunt siliți să nu mai fie simpatici. Se reped toți, au aruncat chiar și cărțile din mână, se reped și-n timp ce din tanc se aude Yes, yes, she smiled to me și opt negricioși se zvârcolesc în iarbă și lăpticul curge din termose și un soldățel căzut în floricele rânjește c-o gaură roșie până la și chiar dincolo de urechi și din gura asta țâșnesc sfărâmături de dinți și sânge, iar pe bucata de pâine cu unt a negrului s-a depus o muscă mare și verde și plină de microbi… în timpul ăsta e un soare frumos și o liniște în poieniță… iar cărțile alea s-au împrăștiat pe jos.
S-au repezit și-acum ăla cu lopata, gata, nu se mai vede, l-au acoperit cu uniformele lor cochete, și bine fac, îl bat de-l omoară…
Ei, dar n-o să-l bată așa până la infinit… Mai obosește omul! Iar ăla, uitați-vă ce obraznic, nici măcar n-a murit… și tot el zbiară așa, plin de ură, spre soldăței, și noroc că nu-l înțelegem, dar precis că le aduce injurii. Acum chiar că e urât; cu ochiul ăla scos care-i curge și urechea sfâșiată și-o bucată de obraz lipsă și sânge… aproape că ne-ar fi milă dacă n-am ști că-i un criminal și că soldații noștri sunt atât de buni și simpatici.
Și nici alea opt gropițe nu le-au terminat decât pe jumătate! Ei, da nu-i nimic, soldățeii îi iau și-i înghesuie așa cum se poate în gropițe și iată, ce caraghios! nu se mai văd decât opt capete răsărind din iarba și florile poieniței. Acum să vedem ce-o să se mai întâmple.
Ah, da! băiețeii în uniforme se suie-ntr-un tanc și tancul pornește și-ncepe să facă ocolul poieniței până ajunge-n partea cealaltă. Iar capul criminalului cu ochiu’ scos și-un obraz și-o ureche cam lipsă se vede atât de mare pentru că-i în prim-plan, asta se numește prim-plan, copii. Vedeți cum urlă, el nu știe ce se-ntâmplă în spatele lui pentru c-a fost îngropat cu fața la noi și crede că-i îmbărbătează pe ceilalți, dar el nu știe ce se-ntâmplă. Să nu ne mai uităm la el, e așa de dizgrațios!
În spatele lui, tancul a început să treacă ușurel peste capetele celorlalți, nu se prea vede clar de-aici, dar auziți urletele-acelea care ne străpung urechile și dup-aia, hop, dispar ca prin minune. Unu, doi, trei, patru… șapte, gataaa. S-a terminat. Și cum să nu fie? Capul ăsta dizgrațios din prim-plan, prostul ăsta de cap tot le mai strigă cuvinte de-mbărbătare celor șapte mici băltoace albicioase! Nu se mai aude Yes, yes, se aude alt cântec, iar unul dintre soldați a coborât din tanc și se pare că vomează. I-o fi venit rău, nu vă mai uitați acolo. Mă-ntreb numai de ce or fi filmat lucrul ăsta atât de grețos cu vomatul. Nici măcar nu putem trage ceva învățăminte.
Dar iată tancul face din nou ocolul poienii și acum capul nu se mai vede, tancul s-a interpus între noi și el, fundul tancului e acum în prim-plan, adică gros-plan dar voi nu știți ce-i asta am să vă explic altădată, ceea ce putem vedea este capul îngropat, din profil, cu ochiul întreg (slavă Domnului) în partea noastră, iar șenila tancului, tot profil, foarte aproape de cap. După cum vedeți, la un pas. Și vouă vi se pare că nu merge, dar șenila totuși merge! numai că foarte încet, așa ca minutarele unui ceas. Vedeți cum uruie tancul, ca înnebunit (asta se spune că-i în ralenti), și șenila lucioasă parcă-i vie, cum tremură! Păcat că din cauza uruitului infernal nu se poate auzi ce-și spun fețele soldățeilor care au îngenuncheat lângă cap și șenilă, ca să vadă cum o să se-ntâmple: fără să le pese că restul acesta de cap urlă plin de furie, ca o bombă incendiară (dar urletul nu-l auzim pentru că e acoperit de ralenti-ul ceasornicului uriaș), fără să le fie scârbă de faptul că restul de cap scuipă spre ei salivă scârboasă cu sânge și sfărâmături de dinți; ei se șterg doar din când în când cu mâneca uniformei și-și comunică observații interesante pe care nu le putem auzi din cauza zgomotului.
Iar tancul e doar la un pas de capul acela descreierat, care, nu, nu, nu încetează, și acum câteva minute părea că nu înaintează deloc, dar șenila urlă și tremură, tremură și puțiiin, câte puțin înaintează iar toate astea nu ne plictisesc deloc, pentru că e tare interesant să vezi cum moare un om, mai interesant decât orice altceva, mai ales când te uiți în prim-plan.
În sfârșit! Iată șenila, gata, e ca o palmă de oțel nervoasă care tremură, vrea să-i mângâie fruntea, nu îndrăznește, dar iată a îndrăznit, numai puțin și iar s-a retras sclipind rece și tancul
uruie, uruie, uruie
iar capul scuipă și se-neacă de furie spre palma nervoasă, dar palma îl mângâie ceva mai tare de astă dată, ca și cum i-ar spune hai liniștește-te, și el nu se
uruie, uruie, uruie
liniștește și urlă dar nu se aude de unde atâta furie și palma-l apasă puțin cu unul din acei dinți din șenilă și-n clipa asta capul se smulge foarte puțin din pământ doar atât cât
uruie
cât să-și înfigă gura schimonosită de furie cioturile de dinți în oțelul albastru lucios al șenilei și să muște în timp ce șenila-l apasă-napoi ca o palmă, ca o talpă de cizmă o vietate înfiptă cu dinții în ea, înapoi în pământ, și-n timp ce fața nu se mai vede încleștată pe veci în palma talpa cizma șenila aceea
URUIE coaja capului se crapă încet ca un ou, împroșcând cu albuș. Iar cuvântul ăsta de la sfârșit se traduce SFÂRȘIT.
Când vedeți că scrie în felul ăsta SFÂRȘIT sau SFÂRȘIT sau SFÂRȘIT, trebuie să vă ridicați în picioare și să mergeți acasă pentru că totul, bineînțeles, s-a sfârșit.

Alexandru Monciu-Sudinski (n. 1944, Turnu-Măgurele) a studiat la Facultatea de Limbi slave din București, dar și-a luat licența în Filosofie (1972). A debutat cu volumul de proză scurtă Rebarbor (1971), care a suferit de pe urma cenzurii lui Dumitru Popescu, difuzarea cărții fiind oprită și întregul tiraj topit. A mai publicat volumele Caractere (1973) și Biografii comune (1974), înainte de a emigra în Suedia, la sfârșitul anilor ‘70.

limba română, autor: Alexandru Monciu-Sudinski, nr. 2 (14) / 2014, secţiunea: proză