PORTRET | Judith Mészáros

„Una dintre prezențele poetice cele mai semnificative era, la începutul anilor ‘90, Judith Mészáros. Născută la Salonta, în 1961, și licențiată în matematică, autoarea s-a afirmat cu două volume de versuri: Îngeriada (1993) și We all live in a yellow submarine (1994). După apariția acestor cărți, care impuneau o voce poetică de o rară forță și autenticitate, Judith Mészáros, ființă misterioasă, pe care puțini dintre colegii ei întru literatură se pot lăuda că au văzut-o în carne și oase, a dispărut pur și simplu, transformându-se, odată cu trecerea anilor, în legendă. Numele ei merită cu siguranță să fie readus din când în când în actualitate.”

Octavian Soviany

„Judith Mészáros debutează după căderea comunismului cu o carte excepțională, unul dintre cele mai bune volume de poezie ale ultimului sfert de secol, Îngeriada. În această carte, ea reușește un aliaj cu totul special între un discurs forte (s-a spus, inexact, ca mai mereu când e pusă această etichetă, «neoexpresionist»), prin care mitraliază un imagism puternic, cu numeroase momente de neuitat (amintind uneori de verva și de fluxul torențial al Sylviei Plath), cu o poetică a beatitudinii și a reveriilor onirice, nelipsită de atracția spre biografismul dens și lipsit de compromisuri al confesivilor.
Comparată, nu fără temei, cu Emily Dickinson (deși o Emily Dickinson care se lasă aparent în voia dicteului automat), aducând poate, uneori (pentru componenta etică atât de pregnantă, pe care o simți prezentă în fiecare rând pe care îl scrie), cu Mariana Marin, Mészáros propune o carte uluitoare, a cărei a treia parte poartă următoarea dedicație: prietenilor mei asasinați în decembrie, ai căror ucigași încă n-au fost pedepsiți. Critica de la noi e încă datoare să descopere acest volum, precum și pe cel apărut un an mai târziu, We all live in a yellow submarine, mai domolit, dar și mai experimental, mai puțin ingenuu, dar punând, în definitiv, aceeași problemă esențială: a umanității noastre sufocate de Istorie și Societate în ipostazele lor zdrobitoare față de individ.”

Claudiu Komartin

„Ceea ce impresionează în lirica Judithei Mészáros, și o face să fie incontestabil autentică, este că în pofida unei anateme structurale, substanțiale și traumatice, această ființă iubește viața, în loc s-o urască, și poezia ei dă glas unui aliaj inconfundabil de beatitudine onirică și de orgie profană, prin intermediul cărora eul e pus mereu să-și depășească destinul, condiția, transfigurându-se.”

Ștefan Borbély

JUDITH MÉSZÁROS

Îngeriada

8. „precum o epavă pe marea istoriei”

… și cocoșii latră metalic în praguri
spart țăndări, somnul se revarsă-n odaie
bucăți de vis, ici-colo, ghemuite-n unghere clipesc
– ochii lor galbeni cu sprâncenele smulse –
păianjen scrâșnitor – întunericul rece
se lipește de vene, de gemuri
și membrele chircite de-artrită împing
tăcerea rotundă, lucioasă ca luna
în canalele gâlgâitoare, murdare
plămâni șifonați explodează
în aerul stătut, vârtejuri lunare iscând
îmi bandajează bronhiile, splina
ușile scuipă neșovăielnicii pași
și tigrul sare din cotloanele memoriei
alb-negru, colțos și amar
scările se prăbușesc din casa străină
și pietrile albe, crengile albe
îmi descojesc inima
strigoii albi – visele – mă urmăresc pe străzi
șarpele drumului, bolnav, se îneacă-n băltoace
– o, zmeii pe care-i înălțam râzând! – și departe
portul se zvârcolește-n cearșafuri jilave și brusc
știrb-încărunțit începe să cânte
răgușite armonici, cobze, mofluze
voci sugrumate asediază spațiul strâmt
farurile oarbe vibrează, cauciucul horcăie stins
pantofii râcâie pavajul, balul începe
îngerii își pun măști, râd, ce dezmăț
și copilul mort îmi zâmbește prin geam
– o, departe e jocul, vara departe –
albit și lăptos aerul bate din aripi
ochii se dilată, nasturii sar
hipnotizații îngeri, cu degetele reci
îmi netezesc inima
varul cade, unghii solzoase zgârie
depărtările mute, cuvinte
lichefiate, verzi-ciupercoase
absorb încet-încet privirea, iată
domul metalic bârâie, pereții goi dispar
cărămizi stelare, uși scânteietoare lunecă zboară
și moartea pândește galeșă, pufoasă
obrajii ard, cuvintele zbârnâie
titirez râzător, carusel rotat
nu există oprire, nu există răgaz
îngerii țopăie, sângele meu galopează
câmpiile albe aleargă sticlind
colți magnetizați însămânțează lupii
în cărnurile noastre albite de vrajă
o, ce salivă prelungă de înger ne ține
făptura în cioburi lipită
întreagă?

… și vântul bocăne, adulmecă în jur
dezbrăcați, ne-ntindem în zăpadă
rostogolită, valea se prăbușește-n noi
cu sate sfărâmate, cu clopote domoale
și cai înjunghiați la sărbători
și râsete și dansuri ș-oglinzi ușor crăpate
la-ncheieturi,
la subsuori

vârtejuri-vârtejuri, mormane-mormane
de-oseminte uitate, cruci vii care ard
arar-arar ne strângem,
mai înviem puțin
ne cheamă luna
bufnițe ne pasc
și-o! – uneori
ce luminoasă, cerească ninsoare
îmi traversează arterele albite
de-o prea intensă minunare:
ești tu
ești tu – pe care stea
îți depeni blânda viață, ascuns în ce tăceri
atotmângâietoare – o!
și cad domol sfărâmată, n-am zei să te mai chem
îmbrățișez uitarea, somn de gheață
dar fruntea mi-o izbesc din nou de glasuri sparte
topoare rotitoare, îmbătrâniri deșarte
se zbat cuvinte-n mine – baloane de săpun
și nu e timp și nu e timp
se despletesc, se împletesc fâșiile metalice-ale lumii
– bandaje murdare rupte în vânt – și ne poartă
plămânii șifonați explodează, portul geme în noi
un soare zadarnic se ridică din ape
cauciucul scrâșnește, râs ostenit

mergem mai departe, mergem mai departe
și n-avem, n-avem, n-avem timp

Ritualul primăverii

c.

acest mac uriaș tremurând între iarbă și cer
++++++++++++e oare umbra lui?
brațele lui, această creangă uscată?
zâmbetul cui, cele o sută de zmee colorate?
râsul lui, fereastra sfărâmată

cine vine pe cărare?
++++++++++++abur oare?
++++++++++++ceață poate?

tânăr mort înviat,
ochiul tău este soarele? părul
este iarba proaspăt vopsită?
inima ta, acest ou de amiază
care șade pe-acoperișe de tablă
se rotește lent și visează

pe cine latră cocoșii, prin cine treci ca prin sticlă
(mâna stângă spre dreapt-arcuită?)
în cine vântul își face cuibul rotat?
și pisicile la picioarele cui
miaună lingușioase pe înserat?

toporul din tindă e piciorul tău drept
și cel stâng e clopotnița albă

mantia ta zăbrelită e gardul

ale cui urme le adâncește ploaia
când bate în pietre hrănite cu raze de lună?

vocea cui mână caii insomniei să vină?
pentru cine râd îngerii, pentru cine
fetele pe ascuns lăcrămează?
sângele tău este vinul, trupul tău este pâinea
foamea e sticlirea dinților tăi de mătasă
numele tău nu-l rostește nici vântul ci spune-mi
++++++++++++încotro te îndrepți pe cărare?

Noapte bună, Nino

4. ultima scrisoare de la nino

viu
atât cât viu mai încape în noi
ha! râsul sticlos îmi sfârtecă plămânii de ceară
insulițele-cheaguri se cutremură-n vene, nu doare
nu mai doare nimic
râzi
o, dacă aș putea să-mi aduc aminte de tine
dacă aș putea să-mi amintesc cuvintele
acum, când probabil se face seară
acum, când nici cerul nu poate fi
chiar atât de departe

încăpățânarea ridicată la rang de principiu vital
să-ți imaginezi o scrisoare gălbuie, ovală
să-ți vorbesc chiar dacă numele nu ți-l mai știu
oglinzi sfâșiate ale sângelui aduceți-napoi
mirosul acela de vară
numai glasul să nu ți-l lași sugrumat
de mlaștinile perverse-ale cărnii prea lașe
acolo, afund
rugina mucigaiul înfloresc netulburate
excrescențe ale unui neant parfumat
cu urină de cal
var, moloz, arcuri înțepenite ale memoriei
fierăraie știrbă, metale gâlgâitoare
vacarmul celulelor oarbe
– unica dovadă că sunt –
glasul glasul bâjbâie mut
bolborosește, bulboane prin tije și țevi complicate
tot mai sus se ridică irump
pendulul și hruba
hruba pulsând
nucă de carne în care unicul vierme sunt eu
și pendulul mereu mai aproape
promițător, gata inima să ți-o taie
dar oprită mereu la adâncimile coastei
o mică rană invizibilă, sânge fără culoare
trape secrete, totul igienic, îmbibat în formol
strig
numele tău inventat cu care mă apăr
și dincolo
bătrânul alb de spaimă poate acum mă urăște
sau poate plânge, imaginându-și marea
o, îngerii nu-ntârzie s-apară
– aripile negre înghesuite sub epoleții livrelei –
privirea veștedă, piatră
râzi
ce îngeri, n-au învățat nici să zboare!
ți se taie și prânzul de azi
„pentru că gândurile lor erau mai abitir pedepsite”
trupul plătea cu bănuței verzui
spaimă și frig
o, ura, ce animal dificil
s-o hrănești, s-o mângâi, să n-o lași să moară
și iubirea, iederă primejdioasă
dar eu să-mi aduc aminte de tine
de tine
acest efort încordat, mai dureros ca orice
amintirea-cuvânt
auriul ei brun, solzii plânsului ei
până și strânsoarea fierului în dreptul gleznei
de-a dreptul caldă, maternă
păianjenii șchiopi, gângăniile gălbui
până și ele duioase
rupte din visul tău foșgăit și fierbinte
până și asta
o, numai memoria ha, memoria
lamă perversă țâșnită prea aproape de tâmple
noi de-aici plecăm pe rând
nu se știe unde, nu se știe când

acum, când probabil se face seară
și oboseala urcă precum o cămașă de forță
dacă refuz să gândesc, dacă lunec
ce surpare de vene albastre și roșii, ce gol
sfărâmare de elitre subțiri
cioburi crescute direct din plămâni, respirând
cheaguri și noduri, înflorind periculoase deliruri
la marginea neblândă a morții
ha! chiar și aici
aripa lor scotocind febril prin sertare
îngeri jucători măsluind iarăși și iarăși zarul
(noi plecăm plecăm pe rând)
o, dacă lunec, dacă refuz
să mă apăr cu ce mai am viu
poate chiar să simt o ciudată stare de grație ușor ușor
poate chiar moartea
sub pleoapele roșii fierbinți – macii ridați
nici gratii nici ferestre nici cer
poate că cerul nu e totuși chiar atât de departe
ș-acolo luna se lasă lătrată de câini vagabonzi, visători
și dincolo
bătrânul plânge imaginându-și marea
hainele rupte, trup zgâriat
își lipește urechea de zid
și inima bătrână începe să bată
mai aproape, mai aproape
pulsează pereții de piatră pulsează
nuca de carne în care unicul vierme sunt eu
pendulul și hruba
speranța-cățea pe care-o sugrum înainte de-a apuca să mă latre
hei, îngeri, vă voi râde în față!
și râd
(nu se știe unde nu se știe când
inima începe să bată același ritm bătrânos
e bine
de-acum suntem doi
ce dacă cerul nu ar fi departe
unde își are târfa morții hotarul
în mine peste mine în noi

îmblânzește-mă tu, gândește-mă, scapă-mă
acum, când probabil se face iarăși seară
și cerul vânăt, bănuit, coboară
și ne umple gura cu nori

(din Îngeriada, 1993)

+++++++++++++++++lui Călin, in memoriam

+++++aici ne vom opri și cu noi
+++++amintirile toate

+++++la capătul liniei, lângă benzinăria uitată
+++++unde crește deșertul cel alb

+++++aici e-mpărat bătrânul Kô, străvechiul șarpe
+++++cu sângele negru și gros, cu ochi de bazalt

+++++te întinzi lângă el și adormi totul
+++++pare o sticlă subțire subțire tăioasă

+++++aici ne vom opri și cu noi
+++++amintirile toate

+++++*

+++++dacă eu aș spune NOAPTE tu repede ai spune MOARTE
+++++și numai ca să mă-nvingi
+++++dar eu spun LUNĂ și tu nu mai ai într-adevăr nimic de replicat
+++++te apleci ușor și muți mai la stânga liniile șotronului, fii atent
+++++sărind într-un singur picior nu te-ndepărta mult prea tare
+++++acolo sus ne-așteaptă Marea Silențioasă dar tu
+++++ai aruncat deja piatra

+++++la masa de biliard în sala de biliard stau privindu-mi mâinile goale și-aștept
+++++ca ei să sune odată ALARMA

+++++*

+++++nimic mai important decât înșurubarea corectă a inimii în mijlocul pieptului – avertizau difuzoarele, cu vocea lor unduioasă

+++++noi stăteam cuminți, fiecare în propria-i găoace, înșurubându-ne cu atenție inimile albe în locul precis

+++++totul dura vreo două-trei secunde, apoi
+++++împinși ca de-un arc
+++++săream cu toții-n picioare, salutându-ne zgomotos, scuturându-ne brațele, azvârlindu-ne țestele-n aer hei, hei!
+++++mândru fiecare
+++++de inima lui fixă și nemișcătoare

+++++*

+++++în fiecare seară, înainte de stingere, îmi ridic genunchiul la ureche și-ascult
+++++micul orologiu ticăind, ticăind

+++++pe cealaltă parte a paginii, într-o altă poză uitată, tu zâmbești și m-asculți
+++++sângele circulă de la mine la tine, de la tine ‘napoi ca un bumerang luminos, ca o moarte ușoară

+++++o venă crescută în zid

+++++*

+++++zi de zi scriam în jurnal câte-o literă, pentru tine
+++++zi de zi câte-o cifră scriam și jurnalul creștea

+++++jurnalul era nehămesit, îl hrăneam cu porții mici, îngrijite din sângele meu cel uscat
+++++și jurnalul creștea

+++++zi de zi cercetam filele arse de ceață și vânt
+++++să văd să văd
+++++oare încă nu te zărești? nu te zărești nicăieri?

+++++venea câte-o foarfecă grasă și mușca răbdătoare, cu dinți de metal

+++++și jurnalul creștea

+++++*

+++++la 90 de grade latitudine nordică nu mai există vocale, spații de respirație

+++++mă rostogolesc de-a lungul pereților galbeni semănând cu furie urma trupului meu peste tot
+++++pata de sânge aripa sexul refuzul

+++++la 90 de grade latitudine nordică atât de dens este totul
+++++încât între piele și piele nu mai încape un os

(din We all live in a yellow submarine, 1994)

selecție de Claudiu Komartin

limba română, autor: Judith Mészáros, nr. 2 (18) / 2016, secţiunea: poezie, secţiunea: portret

____________________