PORTRET | Caius Dobrescu

Caius Dobrescu (n. 1966) a urmat cursurile Liceului „Unirea” din Brașov, apoi a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București (secția română-engleză), în 1988. A făcut parte din „Grupul de la Brașov”, ce l-a avut ca mentor pe Alexandru Mușina. Beneficiază, între 1990 și 1991, de bursa „Herder” la Universitatea din Viena. Doctor în Litere (1999), cu teza Postmodernismul – o privire teoretică din perspectiva unei definiții plurale și deschise a conceptului de „cultură burgheză”. Ca poet, a debutat în volumul colectiv Pauză de respirație (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Marius Oprea și Simona Popescu). A publicat patru volume de poezie: Efebia (1994), Spălîndu-mi ciorapii (1994), Deadevă (1998) și Odă liberei întreprinderi (2009), a cărei traducere în limba germană, Ode an die freie Unternehmung, a primit Premiul orașului Münster pentru poezie europeană. A mai publicat volume de eseuri și studii critice, precum și patru romane: Balamuc sau pionierii spațiului (1994), Teză de doctorat (2007), Euromorphotikon (2010, roman în versuri) și Minoic (2011). Este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din București și vicepreședinte al PEN Club România.

Deadevă (1998) al lui Caius Dobrescu e din categoria celor care oferă multe subiecte curiozităţii lingviștilor; cu riscul, aproape inevitabil, ca analizele să nu mai păstreze nimic din umorul textului. În cartea aceasta, în care aproape totul se petrece la nivelul codurilor ortografice, efectul estetic al experimentelor formale e cert: prin artificiul inteligent, bazat pe surpriză, inventivitate, tensiune a raportului dintre formă și sens, se obţin reliefarea, înstrăinarea, distanţarea ironică (…). Merită însă observată chiar relevanţa pur lingvistică pe care o are asemenea formulă poetică: fie și pentru că ne face să repunem în discuţie natura convenţiei ortografice, presiunea normei, să ne întrebăm care inovaţii sunt posibile în română și de ce, și mai ales unde se află limita de la care acestea devin un simplu joc manierist, incomprehensibil, gratuit. În volumul lui Caius Dobrescu strategiile formale mi se par câștigătoare prin varietate: transformările, devierile de la normă sunt atât de multe și de diferite, iar folosirea lor atât de liberă, încât spectacolul nu ajunge să plictisească”.

Rodica Zafiu

„O poezie de factură aparent whitmaniană scrie Caius Dobrescu (…) în Odă liberei întreprinderi. Am spus aparent, deși termenul corect ar fi fost «fals whitmaniană», aceasta deoarece odele sale se învecinează mai degrabă cu satira, nu cu genul pe care-l afișează, îndreptându-ne pe o pistă glisantă, titlul. Poeziile sale ne trimit la satirele lui Juvenal sau epigramele lui Martial. (…) Într-adevăr, banii sunt o formă de cunoaștere a eului personal și social, în viziunea lui Caius Dobrescu. Plecând de la aceste percepții, poetul privește omul ca pe un mecanism ambiguu, în interiorul căruia se desfășoară procese chimice și alchimice.”

Nichita Danilov

„Prima lecție a lui Caius Dobrescu ține de exploatarea unui limbaj eminamente non-poetic; cum altfel poți scrie despre Bani și Antreprenori, despre Mâna Invizibilă și intersecția Tuturor Posibilităților, despre Taxe și Confuzie, despre Comerț și Avuția Națiunilor, despre Voință sau Forța Imaginației? Transformându-le în concepte aride, extrase din cel mai de neînțeles eseu postmodern, eufemizându-le, cultivându-le programatic sterilitatea, scapi de sub teroarea lor absurdă; prin urmare, Caius Dobrescu asanează realul și-l transcrie: aseptic, «științific», perfect inteligibil. Și-atunci, de unde angoasa? (…) Angoasa, neagră și insidioasă, derivă din tranzitivitatea unui monolog hiperexaltat, ca desprins dintr-o peliculă motivațională. Totul e, prin urmare, artificiu și continuu sequel: piramida socială, strânsele conexiuni economice, determinismele mareice ale liberalismului. Odă infinită pentru un torționar pe care, măgulindu-l, îl inviți la masă, textul lui Caius Dobrescu (…) este expresia unei extreme panici.”

Rita Chirian

CAIUS DOBRESCU

anii șaizeci au trecut

Noi stăm de vorbă în cofetărie
Și bem cafea, și timpul nostru nu e
Decît un biet produs artizanal,
Un kitsch patent. Nu este timpul proaspăt
De altădată. Stăm, argumentăm.
Sub masă, șuierîndu-și din șireturi,
Polemizează și pantofii noștri.
Noi stăm de vorbă, deci. Ne desenăm
Pe fețe, cu materie cenușie,
++++++++Urme
De lăbărțate lovituri, pe care
ni le va da, probabil, viitorul.

Între timp
autobuzele
recoltează
cu
precizie
farmaceutică
mostre
de
substanță socială.

o glastră în fața ferestrei

Mă uit la reșoul
din colțul camerei.
Geamul e
închis.

Poate că mîine dimineață
existența
n-o să mai determine conștiința,
n-au să mai fie nevoi biologice.

În aer e o tensiune
care anunță ploaia,
mă face să transpir.
Pe frigider sînt
abțibilduri cu flori mutante.
Îl deschid.
În containerul merelor găsesc
un tichet mototolit
de autobuz.

Poate că mîine dimineață
lumina
o să-mi pară zvârlită cu lopata în cameră
și ziarele
au să iasă
jilave, ca din pămînt.

Am un tricou de culoarea
cafelei cu lapte,
cu țesătura rărită de purtare.
În el par mai slab.
Am burtă, transpir
și tind să-i pun pe alții
să muncească pentru mine.

Poate că mîine dimineață
am să mă trezesc sub o mască de oxigen
în timpul transfuziei.

A început ploaia.
Ace de seringă prin
apa neagră de vase:
asta simt cînd
îmi trec mîna prin păr.
Organele mele sînt pronunții întîmplătoare.
Merg la fereastră.
Lîngă călcîi, o glastră
răsturnată.
O ridic.

Petrillius a trecut
să-mi aducă o carte
și a fugit imediat spunînd
că miroase urît.

Poate că mîine dimineață
am să mă trezesc în timp ce o fată guarani
îmi tatuează fața,
sau lipind de buze tabla
sărată a unui megafon
și dînd din gură, zbierînd, trăncănind.

Pielea mea
e ca guma de mestecat.
Mă gîndesc că
transpir.
Fumez.
Fereastra e întredeschisă.

Poate că mîine dimineață
fără să știu dacă m-am trezit sau nu
am să-ntrevăd
N e b u l a
într-o atmosferă ca pulpa strugurelui
și în colț o pată intensă
de forma unui ovar.

Și numai tîrziu
după ce m-am îmbrăcat și am mîncat
să-mi dau seama
că era o glastră
uitată în fața ferestrei.

O femeie tînără spune

Sînt foarte obosită, nu mă atinge acum. Cred
că nici duș n-aș putea să fac. Stropii care
m-ar atinge, s-ar scurge pe mine… Cred
că m-ar scoate din minţi… Și toţi ăștia
care se holbează la mine în fiecare zi.
Înţelegi ce vreau să spun? Peste tot, la servici,
pe coridoare, în autobuz, la pîine, nu contează
că sînt singură sau cu copiii atîrnaţi de mine.
Peste tot numai bătrîni tremurători, care
mă pîndesc sau tipi cu ochi cleioși, cu feţe
de șerpi… Ţie ce-ţi pasă? Nu vezi cît sînt
de obosită? Nu simţi cum pulsează tîmplele?
De ce nu faci nimic?
De ce nu mă aperi?
Doar ţi-am cusut, ţi-am gătit
ţi-am spălat cămășile și ciorapii, doar între braţele tale
am spus adio virginităţii! Ieri, pe stradă, un băieţandru
s-a izbit în mine, intenţionat, cînd veneam cu sacoșele.
Am simţit că mi se zdruncină creierii. Dar măcar el
mă vroia, în felul lui, vroia să mă simtă.
Pe cînd tu? Tu mă privești ca pe un covor făcut sul și
așezat după ușă, cînd facem curăţenie … Hai, apropie-te,
ajută-mă să-mi desfac nasturii, vezi că degetele
mele sînt neputincioase, că mi se frîng. Ajută-mă
să-mi dau jos bretelele… încet… sînt și astea
niște hamuri. Uite ce urme lasă în carne.
Dacă aș intra acum în baie… dacă m-aș uita în oglindă…
Aș vedea istovirea pînă și pe umbrele viorii
pe care le lasă sînii… de parcă și ei
ar avea cearcăne… Mă gîndesc la „mîine”: un bolovan
imens de pulbere stînd să se prăbușească peste mine…
Sînt obosită. Ia-mă de mînă. Du-mă cu tine, așterne-mă
încet, pe undele limpezi ale cearceafului, pe lumina
lui albăstrie… Îmbrăţișează-mă,
dă-mi putere
pentru încă o zi.

(din Efebia, 1994)

Omagiu lui Tudor Arghezi

Am tovvăzut
Și RVzut
1 grmd d poezii d cînde
+++++++ram m m tînăr. Parcă
nu chiar așa thîmpite
+++++++cum credeam. Oare mapucă
febra publikatului + ortsche pretz? Vreau să
editez la lumină toča ieșivrö
+++++++dată dn mna mea, k
moș TA? Să mö scot
+++++++pur / simplu?
+++++++++++++++++++++++D c nu?
Îmi închipui c plăcut ar fi: în parc, crăcănaccasă-mi
pătrundă razele mîngîioaseale soarelui și dacă nu, atunch
+++++++mö sco pur / simplu.

Deadevă

Fața mea e un
+++++podiș deșert, foarte agitat,
+++++++vîlvătăi patetice, scorțoase,
flăcări devenite tuf, dinăuntru.
++++++++++++++++Fața mea
E un masiv pustiu în mijlocul unui
++++++++++++++++Podiș deșert. O placă
de o grosime
+++++++Astronomică.

Un podiș ridicat
+++++++Cu greu,
Milenii, depuneri
+++++++Succesive, ca niște
Aproximări rafinate, straturi-straturi
+++++++Din cea mai pură
+++++++++++Nesimțire.

+++++++Un moment al
Sensibilității cînd
Tot mai mulți oameni educați au
+++++++Sentimentul că fețele lor
Au fost extrase direct din
+++++++Straturi de cultură
Cel puțin miceniene.

Mai mult: trăiesc
Cu impresia că ele
Le rămîn întotdeauna
+++++++Pe jumătate îngropate.

Nimik

Păreau încremeniți.
El se mai
întorcea dncndncnd spre
cineva sau ceva.
În rest
nimik.

Întrun fel
părea ciudacca
bărbatussă stea p scaun iar femeia
lui în picioare
cu bagajelen
crcă.

Erau destule locuri
libere.
Încremenirea lor
t lăsa mut.

Vroia să spună
că fiecare dintre ei își ocupă
locu lui în imensitatea
lumii.

Și că
1 bărbat
+++++++dintro civilizație străveke,
atunci cînd stă – el
+++++++NU SE
odihnește.

Cugetări

Probabil soluția ar fi să
Rezolve fiecare problemele
Celuilalt. Vreau să spun
Că e exact genu d kestie

Pt care am avea nervi.
Am putea face treaba,
Coerenți, egali
Cu noi înșine, k niște

Profesioniști. Altfel, sigur,
Vulnerabil, băgatn
Viața lui pînăn gît, pînă
Peste, fiecare cedează, se lasă

Intimidat, i se
Frînge, i se fîlfîie, i sen
Moaie. Acolo unde altuar
Tăian carne vie.

(din Deadevă, 1998)

Odă liberei întreprinderi

„Tu n-ai idee ce fac eu toată ziua.
Nimic altceva decît să
semnez întruna contracte, facturi, devize,
să iau mereu de la capăt situații contabile și, să nu uit!,
să dau și iar să dau telefoane. Practic nu mă
mișc de pe scaun.

Libertate? Ești sclavul
absolut al clienților tăi, depinzi de ei
în orice mișcare, de toanele lor,
de arbitrariul pur din mințile și
sufletele lor. Trebuie să joci după cum
cîntă ei, chiar dac-această divină muzică nu e
de cele mai multe ori decît o totală
cacofonie. Libertate?
De unde pînă unde?”

Probabil ai dreptate, cred că știi
tu bine ce vorbești.Fiindcă-n timp
ce-ți miști buzele,-mi sugerezi tot mai
insistent un personaj hieratic, șters puțin
cîte puțin, dintr-o tapiserie.
Sau, mai degrab-, un portret,
întrepătruns pînă-aproape de indistincție
cu scena de natură din fundal,
de neguțător
florentin.

„Bine” te-ntreb „dar atunci
Înseamnă c-ai fi preferat să nu fi avut niciodată
experiența asta?
Ai vrea să te-ntorci la ce-a fost?
La coliba pașnică, din petece de
decrete, prinse la un loc cu grosul
clei al clemenței, pe care, cu toată familia, ți-o
ridicaseși în pulberea
de marmoră de la țărmul
marelui Ocean de păcură al Birocrației?
Te-ai mai urca din nou, în ceața zorilor,
pe-aceleași tăcute galere, revenind la crepuscul
cu puțin pește, sau, mai precis,
cu oase de pește?”

Odă liberei întreprinderi

Înțeleg. Te complexează și te
+++++++contaminează cu mașinuțele lor
+++++++teleghidate, mari cît niște
torturi de nuntă, cu frenezia
+++++++cu care-ar vrea să teleghideze și să
+++++++telecomande totul în jurul
lor. Ești mică și plîngi: de ce nu sîntem
+++++++și noi bogați? Te sperie poveștile
+++++++lor despre stațiunile italiene sau austriece-n
care-i duc părinții să skieze-n
+++++++costume strălucitoare, asemeni celor
+++++++în care-apărea, în spectacolele
de la curte, însuși Regele Soare. Ești
+++++++mînioasă că n-ai știut ce-nseamnă
+++++++jacuzzi și era să se rîdă de tine. Ești
speriată: de ce n-avem și noi
+++++++așa ceva? E vreo lege-a naturii
+++++++care funcționează-mpotriva noastră? Vreo
chestiune de rasă? Te-ntrebi dacă
+++++++noi avem cumva altfel de
+++++++molecule. Fiindc-, deși mică,
tu ai aflat deja de „molecule”.

Bun, să-ncerc să-ți explic. Nu există
+++++++Bogăție și Sărăcie. Pur și simplu
+++++++nu există. Așa cum nu
există Sus și Jos, Mic și Mare,
+++++++Aproape sau Departe. Totul depinde
+++++++de ce ți se pare ție.
Să ne gîndim: pentru părinții lor,
+++++++de exemplu, e Important să aibă-n
+++++++garaj automobile dintre cele mai
bune, de rasă, pe care să le-mperecheze, să-și
+++++++țină un pui și pe restul
+++++++să-i vîndă. Pe ei îi distrează
să-și vadă casa cum crește mereu,
+++++++ca o ciupercă magică, adică-i
+++++++cresc mereu noi camere și etaje. Asta-i
umple de bucurie. În timp ce noi…

Noi nu sîntem, de fapt, diferiți, și noi
+++++++vrem să ne distrăm, să ne
+++++++simțim bine, exact ca ei, doar că
folosim alte mijloace. Nu sîntem nici mai
+++++++buni, nici mai răi, nu ne dorim
+++++++lucruri mai nobile, o, nu. Doar că
alergăm, ca să spunem așa, pe culoare
+++++++diferite. Diferit
+++++++colorate. Nu există, deci, Bogăție
sau Sărăcie, ci doar forme diferite de Fantezie!

E ca și cum, dintr-o apă, unii-ar fi
+++++++interesați de homarii pe care i-ar
+++++++putea extrage de-acolo,-n timp ce
alții-ar studia numai jocul, aparent
+++++++fără sens, al undelor, purele
+++++++posibilități. Presupunerea mea este că
există un fel de Putere ce-ncearcă
+++++++să ne deschidă mințile-n evantai,
+++++++în cît mai mult spațiu.
De ce? Poate fiindcă
+++++++Diversitatea n-are sens decît dacă
+++++++se desfășoară pînă la capăt, dacă
tot ce e Distinct are loc să vibreze. Poate fiindcă

numai în această stare reușește ea, adică
+++++++Puterea de care vorbeam, să ne
+++++++conserve, pînă se dumirește
la ce folosim, ce poate face cu noi.

Odă liberei întreprinderi

O baterie, probabil
consumată, căzută-n
iarbă. Direct din
obsesia DVDurilor portabile, a MP3-
playerelor.

Alături de cuie de
cutii de bere, dar fără
cutiile propriu-zise.

Fărîme desprinse din Coiful
Tuturor Posibilităților, nelipsit
de pe capul acestor Tineri
Războinici.

(din Odă liberei întreprinderi, 2009)

selecție de Claudiu Komartin

Sursa foto: aici

limba română, autor: Caius Dobrescu, nr. 1 (17) / 2016, secţiunea: poezie, secţiunea: portret