Poetique Concrète

ALEX CIOROGAR

Puțini sunt intelectualii care să se fi înșelat la fel de mult ca Norman Mailer. Având sarcina de a-l introduce pe Robert Lowell, autorul Armatelor nopții declară, într-un episod memorabil și-n stilu-i sacadat-caracteristic, următoarele platonisme: „Poets come rarely from the middle class. They come, they come from the top or the bottom”. Că a greșit sau nu nici nu mai contează, însă, chiar dacă contextul socio-economic e, desigur, altul, Andrei Bodiu pare să confirme și să constituie o asemenea excepție. Într-adevăr, așa cum bine observa Soviany, umanitatea din poezia lui Bodiu se identifică „cu o «clasă de mijloc» ternă și prozaică, ai cărei reprezentanți au adeseori fizionomia «manipulatorului de hârtii» strivit de povara dosarelor uriașe care proliferează parcă la nesfârșit, cu o societate de «birocrați» din care poezia a fost exclusă pentru totdeauna”. Atunci când nu trece drept cea mai pură stofă de autobiografie, poezia lui Andrei Bodiu se desfășoară, așadar, întocmai transcrierii unui nesfârșit dialog cu prietenii lui (imaginari sau nu – „Virgil, Ciprian, Dudu și cu mine”, „Eu cu Mihai Ignat discutând despre Thomas Wolfe în anticiariat”, „Devoratorul și Fumătorul”). Evenimentele și obiectele din jurul lui par a fi „textele” pe marginea cărora se simte mereu obligat să gloseze („De aici înțeleg lucrurile:/ pasajul pavajul oamenii/ copacii banca ridurile/ precise.// De aici înțeleg lucrurile;/ trec mașini galbene”), iar personajele – nimic altceva decât simpli oameni de hârtie: „Aici nu trăiesc singur/ Aici trăiesc Kuki/ cancerul femeilor/ Moca/ marele băutor și/ poeți/ Harry Dasinger și/ chiar lenjereasa doamna Blasie”. O formă, dacă vreți, de a institui, ad hoc, cenacluri oricând și oriunde s-ar afla: „Aș fi auzit glasul sonor al lui Sandu suprapus/ pe tonalitățile dure ale/ lui Oprea peste tonul înalt al lui Caius/ peste glasul molcom al lui Virgil cu/ Contrapuncturile lui Adrian”.

Avem de-a face, cum ziceam, cu o poezie prin excelență socială. Niciunul dintre poeții ultimilor 30 de ani nu a folosit atât de des citatul, însă, atenție, nu cu funcție cultural-intertextuală, ci ca tactică de articulare poetică a vorbirii ordinare – o renunțare, adică, la modelul consacrat (la polul opus, să zicem, de poezia unui Cărtărescu). O poezie socială produsă însă – de aici și nota sa specifică – nu prin mijloacele plurivocalității ci, dimpotrivă, printr-o scriitură a tăcerii, a sărăciei beckettiene. Tocmai din acest motiv versurile pierd din pregnanță atunci când sunt (doar) audiate. Fiind un adevărat meșteșugar de cuvinte, Bodiu e autorul unor versuri compuse pentru a fi citite (a se citi privite). Pe măsură însă ce înaintezi spre centrul acestui proiect textualist fără pretenții teoretice (și asta doar în aparență, exercițiile tel-quel-iste nefiind la fel de extravagante ca la Ghiu ori la Iova, de pildă), realizezi că anti-oralitatea îl reclamă, în fapt, drept cel mai mare caligraf al paginii albe! Nu fără temei ajunge astfel Komartin să recunoască valoarea acestor texte, atent fiind la „construcție, la tăieturi, la ritm și făcând observații care, sunt sigur, îmi vor folosi cândva în propriile mele căutări”.
Pe măsură ce „evoluează”, poezia lui capătă accente sarcastic-militantiste („Domnule președinte,/ domnule președinte/ ce facem cu alcoolismul”) pe de o parte, și cvasi-etice („În tren mi-am amintit că e/ Ziua lui Crăciun m-am uitat/ Dacă mai am numărul lui în/ Agenda telefonului”), pe de alta. Cu toate astea, nimic din ce va scrie după „pauza de respirație” nu se va ridica la înălțimea metodei schițate în „319”: „Aici stau eu. În căminul/ 16 sigur e greu e chinuitor să/ crești un copil și soră-mea/ are unul mama ne-a crescut pe toți patru și/ iată-mă întins în pat la 21 de ani sau/ stând la masă cu o carte în mână. Aici/ și acum./ În camera 319/ printre pânze subțiri albe sau roșii”. În viziunea acestui pasiv fenomenolog, lumina – și alte fenomene la fel de „imateriale” ori intangibile: „Dimineața miroase a mentă înghețată”, „O tăietură adâncă pe cerul de gresie” sau „Resturi de lună care pătează geamul”, „Cerul era o sticlă pisată” – capătă densități fulminante, autorul locuind taman „În capătul razei”: „cât de puternică e acum lumina ea atinge/ covorul plin de păr și de/ fire de praf”. Wittgenstein ajungea să recunoască, în Tratat, faptul că „limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele”. Nu foarte diferite sunt constatările poetului băimărean atunci când scrie „Aici stabilesc eu începtul și sfârșitul/ după-amiezii mă prinde aici/ De aici înainte e/ un alt cămin de aici până aici/ când și cum/ unde și cât și de ce/ și mai ales/ cine”, tehnica sa scripturală putând fi facil etichetată drept divizionistă: „Și umbra se desface în sute de bucăți”.
Încă de acum se întrevede atenția remarcabilă pe care Bodiu o acordă acestui regim al vizualului, poemul ori, la modul general, literatura fiind gândită ca un adevărat tabloul tipărit: „Din privirea ta se nasc două străzi”. Din aceeași doi ochi se nasc și cele două strofe (o punere în abis) dispuse simetric, pe coloane stânga-dreapta: „«Am să privesc mai bine tabloul/ când lumina bate direct când/ apune soarele voi scrie despre/ el și despre/ poezia pe care am scris-o/ ieri despre el»” și „«Dar poate pictorul a modificat/ o fotografie poate poetul era/ mincinos sau grafoman/ și tu nu ești decât/ unul dintr-o mulțime aliniată”». Să nu mai zic de modul absolut genial în care niște simple aserțiuni precum „Aici stau eu” sau „Sunt aici aici aici” reușesc să construiască, concomitent, nu doar o anumită poziționare ontologică a subiectului în lume (un hermeneut, în fond), ci o alegorie formală privind linearitatea esențială a discursului literar, fiecare cuvânt oferind senzația – greu totuși de instrumentat – că ar fi oarecum plantat în rândul ocupat. Iată, spre exemplu, cum reușește să suprapună, în următoarea secvență, câteva straturi lingvistice (unitatea fonematică, morfematică, sintagmatică și semantică e una și aceeași) în vederea proiectării unei imagini de o concretețe rar întâlnită: „caut ceva mai apropiat/ o/ felie de pâine”. Semnificantul (litera „o”) e identic aici cu forma ovală a designatului: acea amărâtă felie de pâine.
S-a tot vorbit de anti-poezie în cazul lui Bodiu. Denominația nu e totuși dintre cele mai fericite. Mai potrivită ar fi cea a post-lirismului (sau post-expresionismului) în opoziție, oarecum, cu neo-expresionismul lui Ioan Es. Pop (și aici mă distanțez de părerea lui Caius Dobrescu care vorbește, și în cazul lui Bodiu, tot de expresionism). Iată de ce. Poezia nu-i mai oferă autorului simple ocazii de exhibare a subiectivității ultragiate („Dimineața nu este pentru poezie. Cum nu este nici pentru dragoste”), ci, dimpotrivă, poezia se produce singură printr-o obiectivă înregistrare a exteriorității: „Ies în oraș,/ Citesc pe tabla neagră./ HERTA STEINER 67 de ani. A murit azi”. Or, o astfel de rostire nu se îndreaptă împotriva mijloacelor poetice (anti-poezia, deci), ci, din contră, în direcția rafinării ori reinventării procedeelor de producție literară. Cuvântul, ne arată Bodiu, nu aparține numai celui inspirat, ci lumii înconjurătoare: pereților de sticlă vopsiți, zidurilor scrise cu cretă. Obiectele și oamenii din jurul lui devin, în consecință, simpli purtători de cuvinte: „se citesc firișoare aurii/ pe haina abia murdărită”. Pe scurt, meritul cel mai mare al unui asemenea proiect e cel al lărgirii sferei literare: literatura, ne demonstrează herderian scriitorul, se poate face din simple întrebări („«Părul ți-e cărunt?»”), din mersul la o bere („Vorbim. Despre prietenele/ noastre. Despre literatură”), dintr-o-nmormântare sau, mai simplu, din ce găsești prin buzunare: „Am scos/ un ghem de sfoară/ un briceag/ două unghii tăiate/ bani mărunți”. OK, nu e nici primul care o face, nici ultimul. Practic, de la sfârșitul sec. XIX încoace, poezia se află într-un proces continuu de democratizare. Ce e, așadar, diferit la „noul poem” sau la „marele meu poem de dragoste”?
Nu doar modul în care se face și desface lumea în jurul iubitei („Cu fiecare clipă care trece/ se cască sărbătoare în jurul tău. Încep/ să stea ploile. Un câine de nisip/ alunecă pe iarba de pe deal. Se/ desface în bucăți în fața mea”), ca într-un film hollywoodian: „«Poate se va răsuci trupul/ de crengi poate va răsări trupul/ din mare.»”, e memorabil, ci și imaginea insolită a acesteia, devenind un portal al amintirilor, într-o aventură picarescă ce-l poartă din adolescență până la primele riduri – de la acel „chef suedez” până la „Prima atingere./ Într-o stație de troleu”. O strofă construiește în cele 23 de versuri ale sale o sfâșietoare imagine a iubirii pierdute, instaurând – în registre melancolice – ceea ce aș numi un excepțional caz de panpsihism liric: „Când am cunoscut-o avea părul/ scurt și era pistruiată./ Afară./ O femeie care-mi vorbește./ Orașul în care am stat un an./ Patiseria goală din care ne-am luat țigări./ Ea – o parte din patiseria acestui oraș”, „Am sărutat-o. I-am pus mâna pe față./ Frunză căzută prin capacul unei/ mașini de praf. Un picnic înghețat. Pe o/ bancă. Pe marginea unei șosele”. Totul, pe același ton glacial. Se spune despre melancolici că tind să transforme intenția contemplativă în dorință de îmbrățișare, cum scrie într-un loc Agamben, și că n-ar conta atât reacția la pierderea obiectului amoros, ci, mai degrabă, capacitatea fantasmatică de a construi iluzia pierderii unui obiect care oricum nu poate fi însușit. Iată cum, în alte locuri, iubirea e doar vag sugerată. Actul erotic e mereu camuflat („Eu eram încă tânăr și așteptam”), iar ritualul abia insinuat prin intermediul unor subtile frânturi și decupaje cronotopice: „ea în fiecare după-amiază”, „în exteriorul de seră”, „în interiorul vag luminat”.
Se știe că începuturile ori noile întreprinderi vor sta mereu sub semnul clivajului, al partajului. Dacă nu putem vorbi de o renaștere literară, credibilă e, în schimb, atmosfera inedită a tranziției post-revoluționare. De aici imboldul de a miza pe voracitatea realului și nu pe vechile locuri comune, pe întâmplările imediate și nu pe retorica clasică. Revenind, așadar, la specificitatea acestui proiect, observăm cum noul spațiu poetic e minuțios clădit pe măsura proiectării unei noi realități sociale. În mijlocul civilizației Debord, a emisiunilor „de la televizor”, dar și a maidanezilor („rictusul câinelui trubat/ nu mai sperie pe nimeni/ sunt prea mulți sau/ am îmbătrânit”), poetul imaginează nimic mai mult (dar nici mai puțin) decât „o nouă planetă”. Vocea poporului, apropo de democratizare, devine vocea poeziei noi și, cu toate că pe parcursul anilor ‘90, decupajele cotidiene încep a fi re-politizate, schemele stilistice – indiferent de tematica propusă – pot fi ușor extrapolate. Sau așa am crede. Chiar dacă minimală, formula nu e ușor descifrabilă (așa cum se spune îndeobște despre această poezie), fiindcă, uneori, Bodiu semnează versuri de un eclectism prozaizant, „Până seara târziu îți cauți/ dușmanul. El devine reflectarea/ imaginii în râu. El devine umbra/ pe care ai pus cortul ciorapul tău/ descusut”, pe când, alteori, simplele descrieri ale vieții de navetist („Bună dimineața”) glisează în teribile parabole privind riscurile serializării – suprimarea, adică, a oricăror forme ori manifestații ale interiorității, individul fiind redus la învelișul său senzorial: „Și capul nostru și mâinile noastre sunt/ închise sunt legate/ nu se vede nimic.// nimic”, „simțim căldura și frigul și ploaia și ninsoarea/ și ploaia și căldura și ninsoarea și frigul// atât// atât”. Cursa de 24 de ore se transformă într-un tur de forță semiotic, „atâtea semne mi-am spus atâtea semne/ prea multe locuri din care ieși”, tonalitățile monotone izbutind, paradoxal, să transforme anumite subiecte benigne (precum lumina neonului ori metroul din București) în adevărate focare problematizante: „Ea stă mare și crăcănată și chiar/ dedesubtul ei profesorul pune punct după punct/ pe un imens borderou”. Poeziile patriotice deschid, așadar, seria aforismelor sarcastice („Privești în școală o icoană./ Stă perfect pe locul lui nea niță de odinioară”) îmbinate cu: poezia de notație („Afară e doar o mașină”), pseudo-pastelurile („E toamnă spre iarnă”) și, în sfârșit, portretele morale („Al patrulea e șef la un partid/ Și are o gagică-n pat”).
Extrem de analitic („Există mai multe feluri de a-ți/ arăta indiferența”) și, totodată, autoironic („De exemplu să te strâmbi în mijlocul unei/ ședințe să fii întrebat dacă ți-e rău. «Nu»”), autorul se dovedește a fi un fin geometru al spațiilor insecabile: „Dar nu ai făcut avere. Nu. În aerul galben/ ți-ai lipit pantofii de marginea vagonului gri/ de murdărie ți-ai privit degetele prin care/ s-au scurs calcare prafuri lucioase”. Cinismul, lehamitea, renunțarea, micile epifanii, enumerațiile, interogațiile, alienarea, degradarea, aventurile, amintirile, literatura, ura, iubirea, politica, rockerii, tăcerea – toate sunt satirizate fără strop de teatralitate: „Iar el n-a mai scris/ De mult. De pe el totul/ stă să cadă. Dacă/ pui mâna pe el te/ vei prăbuși”. Influențele devin acum mult mai evidente: mă refer, în special, la narativitatea suspendată à la Ion Mureșan, dar și la elementele fantastic-onirice împrumutate de la Mazilescu: „Calci sănătos ca după un somn/ Transpirat în tricoul albastru s-au/ Adunat visele ca-ntr-o lună de miere”, „te-ai trezit/ transpirată visai că/ te doare piciorul și-n el/ ai împuns lacrimi până-n zori”.

Nu e de neglijat nici autoironia cumpătată ce păstrează vie frumusețea lumii înconjurătoare, Bodiu reușind să-și transforme propriul „atelier” de lucru (interioritatea, familia, anturajul, facultatea, orașul, clasa socială, țara, cultura, europenitatea și așa mai departe) într-unul dintre elementele de bază ale textelor sale, „hardughia” și „m & k limited” fiind exemple reprezentative în acest sens. De reținut modul în care aproape fiecare poem lansează o investigație privind felurile în care literatura poate și trebuie să ne formeze relația cu lumea exterioară (în asta constă, între altele, nouăzecismul său, așa cum se întâmplă și la Ioan Es. Pop). Discursul esopic nu dispare întru totul în fața criticii sociale. Iată cum e regândită enclavizarea în poemul „a.b. a.b. a.b.” (inițialele sunt, de cele mai multe ori, semne ale codificării discursive), prin această comparație extinsă: „Camera mea era tot mai închisă […] aș fi plecat departe/ spre colțul străzii/ sau mai la sud/ spre balconul proaspăt vospit/ și închis cu cheia”. Deși studiile pe viață și pe moarte sunt din ce în ce mai bacoviene, ele par a prefigura, de pildă, poetica antologatorului („Îmi amintesc cum Harry-și/ Întindea o folie de plastic peste cearșaf/ Înainte să-și taie venele să nu murdărească cearșaful/ De sânge pe întuneric”), dar și pe cea a unui Marius Ianuș („Fața lui de maior SS”). În sfârșit, secvențele dark se apropie, trebuie notat, de ritmurile lui Aurel Pantea („Întoarcerea acasă”).
Dacă aparența e cea a poemelor ocazionale („Dispariția unui poet”, „28 mai ‘99”, „8 iulie ‘98”), puseurile intransingente se transformă în autentice mantre incantatorii: „S-ar părea că acum nu pot gândi/ decât lucruri simple:// gât inimă inimă/ inimă azvârlită împinsă// înainte înapoi/ ca o nebunie scurtă, asurzitoare” sau „Morocănoasa stă cu ochii-n/ Ecran ea privește și-apasă/ Butoanele roșii verzi galbene o/ Țesătură caldă scaunu-i cald/ Fața-i întinsă perfect pe ecran”. Simplitatea joacă uneori partitura acordurilor disonante, „Tinerețea ca moartea” aducând aminte de forța bulversantă a unui poem ca „This Is Just To Say” al versificatorului american: „Să stai într-un apartament// Suspendat/ Între două blocuri […] «Nu vrei o căpșună înghețată?»/ m-a întrebat”.
Oameni obosiți debutează cu o serie de bijuterii autoconfesive completate de mici epopei (precum „Mado” sau „Locuitorii Europei Unite”), arte poetice („Orășelul poeziei”) și pseudo-eseuri privind falsa celebritate a scriitorilor: „Nu prea au ce să-ți zică dincolo/ De scrisul lor […] Dacă-i vei întâlni/ Eventual ducându-și gunoiul/ N-ai să recunoști”. Per ansamblu, atmosfera e ceva mai relaxată, tonalitățile se diversifică („ca și/ cum în spatele ei s-ar întruchipa/ Dante din/ fum și steluțe într-un fancy show-room”), ironia postmodernă funcționând la nivel optimal: „Pe plajă l-am văzut pe poetul/ Grigore Vieru de fapt Adriana l-a/ Văzut purta un slip gri/ Și o cască sub care-i erau/ înghesuite pletele sure”. Ce-i drept, n-ai cum să rămâi nemișcat în fața acestei elegante elegii: „Mi-am amintit azi de/ rochiile tale de/ mijlocul tău de acum/ zece ani de palma mea lipită/ de pielea ta albă/ foarte albă/ neverosimil de albă// De tine întinsă în pat/ Așteptând să plecăm la mare”. Rimele interioare, elementele ludic-anecdotice, evocările (un gen predilect, de altfel) sentimentale și asumarea unei noi identități auctorial/parentale – iată notele specifice ale volumului din 2008.
Dominată de figura lui Alexandru Mușina, ultima publicație (Firul alb) revine, în schimb, la tehnica pulp (vezi mai jos) combinată cu aforismele poeziilor patriotice. Prelungite sunt, de asemenea, jurnalul de vise și scriitura telegrafică. Apar, mult mai pregnant, referințele și aluziile interculturale: „Taxi Driver/ Azi un șofer care semăna cu Seymour Hoffman/ M-a întrebat dacă știu încotro/ Se îndreaptă lumea” sau „Gheața s-a topit punga albă joacă în vânt ca/ În American Beauty”. Nostalgia constituie bemolul acestor ultime versuri („Sunt doar două vârste pe Republicii/ În iarna asta fără sfârșit:/ Studenții și pensionarii”, „Poeții tineri privesc din/ Poză/ Sunt tineri și melancolici tineri”), unde viața e trăită în parametrii estetici: „a apărut o căprioară/ speriată mi-am spus// ce convenție cumplită/ ce clișeu ordinar”. Ceea ce se modifică acum, în mod radical, e raportarea anti-eroului față de mediul înconjurător – habitusul, pe scurt. Mișcările subiectului poetic trasează acum un cerc de referință al cărui centru de greutate nu e altul decât jovialitatea celor mici: „Viena copiilor (VI)/ Dragă Madi orașul ăsta/ Nu e deloc de murit e chiar/ De trăit”, „«Unde ești tati?» mă întreabă/ «În întunericul de la Augustin, Tudor,/ Aproape, în întunericul de la Augustin»”, „Suntem captivii casnici: un bărbat/ O femeie un copil într-un bloc vechi/ Dup-o ușă de lemn”.
Inconfundabilă, economia secvențelor narative a dat naștere reportajelor taciturne în care opacitatea orbitoare („O perdea albă o plasă/ de păianjeni plină de/ țânțari”) face casă bună cu paloarea igienică („Am doar un atenuat/ simț al morții// în timp ce fetele cântă/ într-un autocar prăfuit// într-un autocar cu perdele roșii// fără geamuri fără uși”). Tehnic vorbind, poemul „21 ianuarie ‘89” conține, in nuce, ceea ce numeam mai sus pulp-poetry: desfășurarea unui non-eveniment (o convorbire telefonică acompaniată de contemplarea unui peisaj), redat printr-un proces de întretăiere a mai multor unghiuri și cadre diferite, hașurând, în fundal, un soi de teorie a conspirației: „Două tuburi foarte lungi prin care/ dacă privește ochiul ți se dilată […] până când la capătul celălalt/ îți răspunde o voce «Daaa»// Ai ridicat telefonul./ Ai băgat fisa.// Și dintr-o dată a început să bată vântul […] Formezi numărul.// «Ce caută tuburile astea pe câmp?» te întrebi […] Atunci/ te lași pe banchetă ca pe un sac/ de polietilenă și începi să vorbești”, o tehnică ce va fi apoi preluată de alți tineri (Dan Sociu) și foarte tineri (Andrei Dósa) autori. Bodiu avea, de la bun început, flerul și maturitatea emoțională de a transforma materiale umile („the minutiae of lived experience”) în forme ale expresiei revelatoare: „Degeaba îmi bag mâinile în buzunare/ bate vântul./ Vântul rece vântul din nord. Și chiar dacă încerc/ să scriu e îngrozitor de frig”.
Ca la Cristian Popescu, moartea rămâne una dintre temele sale „preferate”, însă histrionismul ditirambic prezent la Popescu e înlocuit aici cu un discurs de-un calm neegalat: „Instalațiile tale vorbesc sacadat despre moarte”. Cum scria el însuși, poeziile sale par a fi „oaze de normalitate într-o lume care o luase complet razna”, „o lume românească prăfuită, dar și isterizată de agonicul” regim: o cetate literară, adică, în care scriitori vor rămâne întotdeauna vulnerabili, scrisul dovedindu-se, în final, un fragil instrument al memoriei în sânul unei societăți bolnave. Reușita cea mai însemnată a acestor texte inteligente, nu o dată scrise în vederea subminării cititorului, texte atent șlefuite, cu tonalități și registre uneori grave alteori banale (ambele însă la fel de impozante), proiectând imagini de-a dreptul bulversante este aceea de a instaura o capodoperă a moderației în mijlocul schemelor, ritmurile și formulelor postmodernismului.
O poezie care nu trebuie citită, ci, mai curând, locuită.

Andrei Bodiu, Oameni obosiți, poeme alese de Claudiu Komartin (Editura Cartier, 2016)

Alex Ciorogar (n. 1989) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai”, a coordonat două volume de eseuri și a publicat recenzii și articole în „Cultura”, „Vatra”, „Steaua” și „Apostrof”. În prezent este doctorand al Literelor clujene.

Foto: © Ana Toma

Numărul 2 (18) / 2016 poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher sau la adresa de e-mail a revistei (poesisinternational@yahoo.com) și achiziționat din Librăriile OPEN ART (București), Librarium (Cluj-Napoca, Timișoara, Iași), HABITUS (Sibiu), Okian (Brașov), La Două Bufnițe (Timișoara) și din librăriile Humanitas din țară.

autor: Alex Ciorogar, nr. 2 (18) / 2016, secţiunea: cronică

____________________