| 2 iulie 2016 |
Nichita Stănescu (1933-1983) este, la aproape 33 de ani de la moarte, nu doar cel mai cunoscut, mai comentat și mai elogiat poet de după cvartetul clasic al modernismului românesc (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu), dar și obiect de cult pentru mulți cititori rămași cu referințele în perioada „de aur” a anilor ‘60-‘70, în care Stănescu s-a impus ca lider indiscutabil al generației sale, a intrat rapid în manuale și a devenit, în România comunistă, o vedetă cu un mare prestigiu chiar și la publicul larg.
Nichita Stănescu este o figură esențială a neomodernismului, adică a acelei mișcări de resurecție a lirismului, a metafizicului și a inovației lingvistice de după deșertul proletcultist din „obsedantul deceniu”.
Debutând în 1960 cu Sensul iubirii, și deschizând astfel colecția „Luceafărul” a E.S.P.L.A., Stănescu devine în scurt timp, deși colegii și rivalii săi sunt autori cu personalități puternice și tot mai clar conturate, principalul star al unei extraordinare deschideri literare, care înseamnă impetuozitate, înnoire și reformulare a unei întregi doctrine literare, dominate pentru mai bine de un deceniu de realism socialist și diferite formule propagandistice sterile din punct de vedere estetic.
Deși inițial complexat, după propria-i mărturisire, de Nicolae Labiș, precocele absolut al generației sale, dispărut în 1956, la doar 21 de ani, Stănescu „sare din rând” pe la mijlocul deceniului șapte, cu O viziune a sentimentelor (1964), volum urmat de titluri premiate, celebrate și primite aproape fără excepție cu un entuziasm neegalat de poezia vreunui poet român postbelic: Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966), Roșu vertical (1967), Alfa (1967), Oul și sfera (1967), Laus Ptolemaei (1968), Necuvintele (1969), Un pământ numit România (1969), În dulcele stil clasic (1970), Poezii (1970), Belgradul în cinci prieteni (volum colectiv, 1972), Cartea de recitire (1972), Măreția frigului. Romanul unui sentiment (1972), Clar de inimă (1973), Starea poeziei (1975), Epica Magna (1978), Opere imperfecte (1979), Carte de citire, carte de iubire (1980), Noduri și semne (1982), Oase plângând (1982), Respirări (1982), Strigarea numelui (1983), Antimetafizica (1985, împreună cu Aurelian Titu Dumitrescu).
Deosebit de prolific, inegal și genialoid, trăindu-și propriul cult într-o vreme în care se exprimă tot mai crud și mai răspicat un totalitarism bazat pe disprețul față de valorile fundamentale ale demnității umane, Stănescu este, până la moartea sa prematură, principalul protagonist al poeziei scrise în România. Influențele sale sunt sterile, iar astăzi nu putem numi un singur poet contemporan de primă linie care să fie un continuator al poeticii stănesciene. Figură hiperbolizată în spiritul unui romantism desuet, Nichita Stănescu ne apare, în cele din urmă, ca un personaj tragic, în care se regăsesc toate slăbiciunile, dar și momentele de strălucire intensă ale artei românești (cu anvergură publică majoră) în comunism. Niciun alt poet al perioadei, poate cu excepția lui Adrian Păunescu – net inferior din toate punctele de vedere –, nu a avut parte de o asemenea atenție, dar nici nu a fost supus unei asemenea presiuni covârșitoare, căreia Nichita Stănescu a sfârșit prin a-i cădea victimă.
Poet strălucit, doborât de propria faimă și de lipsa de reacție la socialul și politicul mizer în care a devenit faimos și care până la urmă l-au îngropat, N. Stănescu rămâne, deși lipsit de urmași, o figură imposibil de ocolit a literaturii române de după 1960.
Claudiu Komartin
NICHITA STĂNESCU
Mâncătorul de libelule
Mănânc libelule pentru că sunt verzi
și au ochii negri,
pentru că au două rânduri de aripi
transparente
pentru că zboară fără să facă zgomot
pentru că nu știu cine le-a făcut și de ce
le-a făcut
pentru că sunt frumoase și suave,
pentru că nu știu de ce sunt frumoase și suave;
pentru că nu vorbesc și pentru că
nu sunt convins că nu vorbesc.
Mănânc libelulele pentru că nu-mi place
gustul lor,
pentru că sunt otrăvitoare și
pentru că nu-mi fac bine.
Mănânc libelulele pentru că nu le înțeleg,
le mănânc pentru că sunt contemporan cu ele
le mănânc pentru că am încercat să-mi mănânc
mai întâi chiar propriile-mi mâini
și erau infinit mai grețoase,
le mănânc pentru că am încercat
să-mi mănânc limba,
propria limbă de carne
și înspăimântat am văzut
că ea-și lepădase cuvintele
verzui, cu ochi negri,
departe de mine, în foame.
din Necuvintele (1969)
rubrică semnată de Claudiu Komartin
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.
Sursa foto: aici