Poemul săptămânii:
„Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn”
de Ion Gheorghe

| 4 noiembrie 2016 |

Ion Gheorghe (n. 1935) este unul dintre acei autori de primă mână pe care scriitorimea i-a ejectat și pe care îi neglijează cu bună știință, sperând că uitarea se va așterne peste cărțile lor și că vor fi astfel ignorați în perpetuitate. Însă, oricât de inconfortabil ca personaj, și oricât de tare ai fi în dezacord cu alegerile sau cu atașamentele lui Ion Gheorghe, cel puțin câteva dintre cărțile sale de versuri îl recomandă ca pe unul dintre cei mai puternici și mai memorabili poeți români din ultima jumătate de secol. Aproape că ai putea crede că există o conspirație împotriva lui, dacă nu ar fi evident că establishmentul cultural românesc este oricum haotic, imun la valoare sau devotament față de literatură și necinstit din născare.
E drept, unii ar putea spune că I.G. și-a făcut-o cu mâna lui: nu doar că a părut mereu (în contextul unei „lumi bune” politicoase și ipocrite) un sălbatic, un ins aspru, virulent și neconcesiv, însă și poziționarea sa ideologică (despre care știm de acum cât de mult cântărește în receptarea și recunoașterea unui scriitor în epoci succesive) a fost una „pierzătoare”. Țăran mândru din părțile Buzăului, ajuns în anii ‘50 comunist înflăcărat – chiar reprezentant al protocronismului, care e clar că a pierdut orice bătălie canonică –, Ion Gheorghe s-a declarat maoist în anii ‘90, când toți scotoceau prin biografii după câte o mică dâră de disidență anticomunistă, rămânând astfel devotat unui crez politic pe care societatea românească l-a ostracizat fără prea mari mustrări de conștiință.
Autor a câteva zeci de volume, de la romanul în versuri proletcultist, deloc lăudabil, cu care debutează, Pâine și sare (1957), trecând prin Căile pământului (1960), Cariatida (1964, 1967), Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic (1966), Vine iarba (1968), Megalitice (1972), Elegii politice (1980, 2002), Condica în versuri (1987) și până la Sutrele țăranului Iancu Arsene (2010), Concluziile senectuții (2010) și Epopeea Tapae (2011), obsedat de redescoperirea și atestarea unei misterioase civilizații străvechi, Ion Gheorghe e un scriitor complex, care îi depășește în amplitudine, aplomb și vitalitate pe aproape toți colegii săi de generație.
Gheorghe rămâne ultimul poet al țărănimii – mai exact, cel care a scris cea mai puternică poezie a pierderii identității țăranului român și a transformării definitive a satului. Poemele sale pe această temă, citite acum cu luciditate, vorbesc despre colectivizare, despre dezrădăcinare, despre o formă de prefacere brutală a ruralului și, într-un sens mai larg, despre coruperea stării naturale a omului.
O altă parte, deloc de neglijat, a poeziei lui I.G. (deși poate nu cea mai actuală fațetă a personalității sale) indică un meșteșugar și un excelent cunoscător al poeziei populare, cu sonoritățile, temele și motivele ei „ancestrale”. Poetul a fost în stare, după cursurile Școlii de Literatură, să creeze parcă la nesfârșit variante care să păstreze coloratura și specificul autohtoniste, fiind astfel unul dintre cei mai buni poeți postbelici care au mers pe o linie cu rădăcini în mitopoetică și arhetip.
Se trece prea ușor cu vederea volumul insidios și problematizant din 1980, Elegii politice, reeditat după 22 de ani fără intervențiile Cenzurii, o etapă separată în opera lui I.G., în care nu se mai poate vorbi despre el ca despre un poet premodern, așadar o carte care ar merita recitită și comentată în sfârșit din unghiul corect.
Dar cea mai mare reușită a acestui poet neglijat și pus prea devreme la index rămâne volumul scris cât a fost pe un pescador oceanic, în 1965, și apărut un an mai târziu. Whitmanian, modern, cu o forță neegalată de vreun poet român al perioadei, Ion Gheorghe dă prin Nopți cu lună pe Oceanul Alantic. Scrisorile esențiale (1966) una dintre capodoperele generației 60 și un volum care poate fi citit azi, în mod paradoxal (căci trăim într-o lume care și-a schimbat drastic coordonatele), cu sentimentul unei nealterate prospețimi și al actualității.
La 81 de ani, Ion Gheorghe este unul dintre cei mai captivanți poeți români în viață (și chiar în activitate).

Claudiu Komartin

ION GHEORGHE

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn.
Acum dorm pe-o uzină fară-ncetare,
Somnul meu este-o luptă nedreaptă cu motoarele.
Noaptea intră peste mine fară-ngăduință,
ca vântul se strecoară, pe lângă cheie,
prin pereți, ca frigul ca apa, ca focul mă cuprinde,
își apleacă pe ferestrele rotunde capetele,
își pun măștile monstruoase, să mă sperie,
îmi trag pernele de sub cap și perdelele patului…

Se ridică pe masă și joacă cărți pân-la ziuă,
Răstoarnă țigările, și-mi strică bețele de chibrit,
se-nfășoară pe după ața nasturilor și-mi descos cămășile
dar mai cu seamă își suflecă hainele de lucru
scufundându-și mâinile în urechile mele.

Dintr-o dată totuși viața mea le-a fost dată-n păstrare
față de cine vor răspunde și cine le-o răsplăti?

Cineva aude zarvă de strune-ndelung cercetate,
oamenii se-ntreabă, tăindu-și pâinea sau portocalele,
cine și unde se umblă cu mâinile într-un pian?
Nu răspund și trec cu degetele pe corzile-albastre-ale nervilor
struna mi a vederii trăiește bine întinsă și cumpănită,
struna tăcerii se tânguie bine și trainic
struna memoriei vibrează stăpână pentru pâinea
+++++ce trebuie s-o câștig:

Pot să vă-nvăț să dormiți cu nevestele voastre:
desfășurați-le părul pe umărul stâng, peste inimă,
adormiți cu fața-n rădăcinile părului nevestelor voastre,
veți visa totdeauna și sigur că trăiți într-un lan de secară,
prindeți cu bărbiile încheieturile brațelor lor
și veți visa cum trece un izvor pe lângă piatra de râu
+++++a pieptului vostru
și-ndeosebi duceți-le-n brațe prin tot somnul,
să visați catarge de care vă țineți pe vreme de hulă.

O apă mult părtinitoare se pune-ntre noi pentru toate;
motoarele vor aștepta pe malul celălalt –
barca de liniște le răpește prada și mulțumirea.

Ce-i somnul meu acum, decât o luptă nedreaptă;
dorm pe-o uzină fără oprire, pe obârșia motoarelor însăși;
cu un singur cuvânt de la tine mi-acopăr fereastra;
ca niște cuie de argint îmi sprijină cărțile,
pe cuvintele tale mi se zvântă spălată de mine…

Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-acasă –
grele, ca sacii de pământ, scrisorile tale spre mine;
nevămuite le voi vărsa pe masa de muncă, pe pernă,
le voi lua dimineața cu apă, le voi mușca pe pâine,
cuvintele tale, scrisorile tale de dorul de mine
de sprijin al meu, de păstrare, de faimă frumoasă.

Scrie-mi mult; până te vor durea oasele brațelor
până vei scăpa cărțile și pâinea din mână la masă;
spune celor ce te-ntreabă pentru ce te temi astfel,
spune-le c-ai dus prea mult copila-n brațe
c-ai spălat, ai cărat lemne, și cărți, spune orice,
dar nimănui nu aminti că ai purtat scrisori către mine –
lasă mie lauda și faima aceasta să le răspundă;
scrie-mi mult, cazi și te scoală și scrie din nou –

Scrie-mi, inventează tu ziceri noi despre lucruri,
sări de pe rugul de noapte al somnului singură,
pierde-te printre cărți, smulge-le limbile de iubire,
pune-le să te-nvețe, fură-le rostul și lucrul.
Scrie-mi cu lacrimi de-acasă, întoarce-te din vârstă,
de la cele mai importante plecări, de pe pod, de prin ceasuri,
așteaptă pe bancă, unde crezi c-ai pierdut un cuvânt
ia tramvaiul, nu-ți face grijă de bani
cheltuiește, și cumpără cuvintele vândute de alții,
plângi peste ele până le găsești fata mea și trimite-le;

Scrie-mi, adună, dă veste-n orașe și-n glasurile celor ce se apără
răpește, când alții adorm sau nu se mai știu,
când nu se mai recunosc de-aproape ce-și sunt zi de zi –
răpește cuvintele lor și le suferă de la-nceput
plânge-le până le dai fața mea de bărbat curajos,
și scrie-mi, trimite-mi saci grei de pământ părintesc.

Scrie-mi până la moarte, scrie-mi și eu voi da sau nu-ți voi da semn.

Copenhaga, 19. VII.1965

din Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic. Scrisorile esențiale (1966)

rubrică semnată de Claudiu Komartin

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internațional”.

Foto: © Mihai A. Barbu

citește și:

„Ultimul de la 1200” de Constant Tonegaru


„O ieșire la mare” de Florin Iaru

Print

secțiunea: poemul săptămânii