Poeme de T.S. Khasis

T.S. KHASIS

un bărbat care nu duce o treabă pînă la capăt
e un bărbat care nu merită ținut prin preajmă. zîmbea
+++++++++++++++++++++++++++și fraza a străbătut camera
ca un avion de hîrtie. m-am ridicat din pat, diformitățile s-au
++++++++++++++++++++++++++++reflectat în monitorul stins.
mi-am dus mîna la ceafă, privirea-n mochetă.

mda, nu-i singurul loc în care nu am dus o treabă pînă la capăt,
trecutul mi-e pavat cu eșecuri, ca să zic așa. calibru standard.
unii cîștigă, alții pierd, e o chestiune de
noroc, tata ar zice că-i o chestiune de onoare.

e-un bun moment pentru a-mi reface viața,
măcar pentru a mă confirma dacă nu pentru a ridica brațele
++++++++++++++++++++++++++++++++++++în semn de
victorie, deși sună a justificare atunci cînd o spui,
de parcă am fi aici de-o veșnicie.

cîndva eram her profile picture & her beauty,
își lipea urechea de pieptul meu și asculta așa cum
++++++++++++++++++++++++procedează-n filme indienii sioux.
cu noi nu era un film,
după atîția ani a devenit unul,

un serial de rahat
în care sînt cînd un șofer extenuat la masa din bucătărie,
cînd un predicator ajuns la sfîrșitul liturghiei. îmi cerea să-i spun
+++++++++++++++++++++++++++++++cuvinte magice, o vreme
am fost convins că există cuvinte magice care-ți explodează-n cap
+++++++++++++++++++++++++++++++++într-un roi de artificii.

ai uitat cum mă cheamă și-un nume-i cel mai ușor de uitat.
am fumat și după ce am terminat de fumat
am aruncat chiștocul de la etajul 7.
a durat cam 4 secunde pînă jos cu tot ceea ce știam în legătură
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++cu tine.

pendulez între un om de zăpadă construit ca la carte
și gustul cireșelor în timp ce un avion lasă urme pe cer.
probabil e tot ce-a mai
rămas din film.

×

ne țineam de mînă ca doi îndrăgostiți și chiar credeam că-i așa,
dormeam unul pe umărul celuilalt în compartimente
care erau doar ale noastre, în ritmul lent și amplu al personalului
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++de petroșani.
ea avea 17 ani, speranțe mari și stil, eu 18, deja alcoolic. după ce
+++++++++++++++++++++++++++++++ne-am luat lumea-n cap

lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna. cîteodată mă gîndesc la
ochii ei albaștri și nu-i pot compara cu nimic, la holul unui hotel
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++cu covor roșu
în care am împărțit ultimul sandvici cu șuncă, la avortonul pe care
pretindeam că-l iubim mai mult decît pe noi înșine.

– am și eu o viață, te rog nu mă mai suna, e suficient.
++++++++++++++++++++++++++++++++++++da, era suficient.
au fost ultimele ei cuvinte și de-atunci i-am uitat
++++++++++++++++++++++++++++++++++numărul de telefon.
nu știu nimic despre dragoste, nu știu nimic despre moarte, nimic
+++++++++++++++++++++++++++++++++despre extratereștri,
uneori urc sau cobor cu liftul și-mi spun:
++++++++++++++++++++++++++++las-o baltă, omule, las-o baltă

și asta-i tot ce se întîmplă cu-adevărat.

depinde numai de tine, omule, mi-am zis.
eram în grădină în plină noapte de vară
sub stele, planete și toate alea, ascultam greierii
și-mi priveam fiica adormită în brațele mele cu

corpul atît de ușor încît nu-mi venea să cred.
îi preluam respirația și suflam așa cum se suflă
într-o păpădie. aproape în fiecare zi mă întreb ce caut
++++++++++++++++++++++++++++++în piața muncii la etajul 7.
rămîn cu-ntrebarea, dar bănuiesc că există o femeie-n aruba care

se ocupă cu descîntece, globuri de sticlă în care îți urmărești
peștișorul de aur pe linia orizontului sau într-un sistem
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++de canalizare,
o femeie-n aruba care mi-ar da un răspuns acceptabil
despre luptă, supraviețuire, despre defectele unei existențe ce pare
++++++++++++++++++++++++++++++să se consume în altă parte.

§

tribuna 0 la dinamo vs tg. mureș:
am înjurat și-am aplicat huiduieli încercînd să mă descarc,
dar tot trist și futut am ieșit din stadion. săptămîna trecută
am avut noroc: am cîștigat o brichetă l&m.

încă nu mi-am ridicat premiul
și cred că nici nu-l voi ridica vreodată, dar am avut noroc.
fredy e sigur că viața e premiul cel mare:
– acceptă și totul va deveni suportabil, a conchis.

am ajuns acasă: pe facebook pare-n regulă să iubești
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++pînă la moarte,
pe facebook e imposibil să-ți pierzi cîinele sau mințile,
dispari și apari cînd ai chef, îți schimbi datele personale cînd ai chef
și-ți poți șterge moaca dacă nu-ți mai place.

nu-i cazul să renunți, adu-ți aminte că deja ai renunțat.

¤

ești doar un pic trist, depresiv. instabilitatea socială
++++++++++++++++++++++++++++++++++a afectat cele mai
strălucite minți, ce să mai zic de tine… trebuie să-ți cauți un job,
vei vedea lucrurile altfel, într-o nouă lumină,
trebuie să te adaptezi.

înțepenit în fața casei de marcat cu berile în brațe
gata să-i spun că am pierdut totul în cîteva ore
și că nu am nici un chef să mă adaptez –
caii verzi erau acolo unde-i lăsasem, pe pereți.

m-am bîlbîit și m-am gîndit că soțul ei
o urăște. era o blondă bună,
plasai instantaneu o vilă singuratică din cărămidă roșie pe
malul mării egee sau în vîrful unei insule (fenicieni

înspre malurile britaniei, comerț cu cositor) alături
de ea, blonda asta pe alocuri perfectă
pe care ai fi ajuns s-o urăști. am ieșit din cap,
am plătit, am luat mărunții și

m-am crezut un samurai celebru și generos
stăpînit de o dulce însingurare, ceva mai durabil
decît plasticul, ceva mai exact,
mai echilibrat decît o katana în mîinile lui toshiro mifune.

T.S. Khasis (n. 1975) a debutat editorial cu placheta Farmacia cuvintelor (2003), dar s-a impus cu volumul Arta scalpării (2005), reluat șase ani mai târziu cu câteva poeme inedite în pe datorie (2011).

limba română, autor: T.S. Khasis, nr. 2 (14) / 2014, secţiunea: poezie