Poeme de Srđan Gagić

Srđan Gagić (1988), născut în Bosnia, locuiește și scrie în Belgrad. Absolvent de literatură sârbă și literatură comparată. Este autorul panoramei Meko tkivo (Ţesutul moale), publicată în Zagreb în 2015, pentru care a ales cele mai bune noi voci poetice din Serbia, Croația, Muntenegru și Bosnia și Herțegovina. În 2014 a fost premiat la festivalul poetic muntenegrean „Ratkovićeve večeri” pentru manuscrisul volumului de poezii Deca u izlogu (Copii în vitrină), publicat anul trecut. Selecția de față include poezii din acest volum, precum și două texte inedite.

SRĐAN GAGIĆ

început

în timpul acela
tații ne iubeau mai puțin.

timpul avea forma
unei picături de apă alungite,
culoarea geamului ud în toamnă.

despre asta într-o zi
se va tăcea cu glas tare.

ținem minte
gustul sării de pe
tâmplele lor, guernicile noastre
stricate. tremurul
țâțelor mamei,
dealurile care peste noi
se surpă trăsnind.

limitele
înțelegerii noastre
și timpul fără
viitor.

râdeam,
ne băgam fețele în pântecele mic al palmelor,
creșteam pripit.

dar am putut fi și noi
oameni.

ca niște umbre
ale marilor monștri
în ochii noștri,
plecau liniștit

acolo unde nu știau cum
și nici de ce.

genealogie

știm din cine am fost făcuți
deja de la primul supt,
prin trădare.
nici sângele nici carnea nu sunt discutabile.

este cu totul neimportant cum
am fost copii.
asta nu dovedește nimic,
nu ne calmează timpul.

întrebarea e doar unde ne
vom opri. spre cine va merge
corpul nostru.

totul, mai mult sau mai puțin, e la o treaptă
de cei care ne nasc încontinuu,
ne transmit învățături și boli ereditare.

ești la o scuipătură distanță de oala lor:
creștere sau recunoaștere a făinii rumenite.
întotdeauna o bucată de carne întotdeauna flori uscate
muște pe masă.

întotdeauna suficient de departe
de tot ce ne-am dori
pentru noi și pentru ceilalți.

sorbim noțiuni din farfurii ciobite
atât de inocenți încât am putea să ne reciclăm
pe noi în noi și înapoi.

oraș

când ești musafir în orașul unde te-ai născut
scrutezi vizuinele și străzile retrase
cauți cum să te aperi de vânt.
lumina de stradă întunecă rațiunea,
pe râu moare gândul.

pe vremuri, se spune, aici
a fost o mare cetate. fiecare oraș
e o cetate, rădăcinile stejarilor atrofiați,
cimitirul țevilor de apă în care trăiește
un neam după legile șoarecilor.

lumina de stradă e moartă. pe râu se răsfiră
glasuri.

în orașele care ne-au născut
se proclamă trecutul mai degrabă decât viitorul
acolo e cel mai mult ger și mânie,
străzile sunt șanțuri mari fără consolare,
lucrurile cenușii așteaptă pe cine știe cine.

Curțile

tot ceea ce erau curțile noastre e întuneric și pământ.

lângă locul unde odată era casa
dudul uscat și mort ca o spânzurătoare ruginită
leagănă gerul și golul.

prin spațiu fulgeră pisici negre încinse
precum prin geamul bucătăriei spre drum

pustietatea se bucură de ecoul său
pe albia surdă
care a adăpat vitele și lumea.

/palma mea avea ferestre care dădeau spre pârâu
și spre mușcatele sădite prea dens din fața casei/

/cu fruntea mă separam de ceață
și mă scufundam adânc în elementele înnoirilor anunțate/

e întuneric, iar pământul nici nu-l mai simți.
curțile poate nici nu erau ale noastre,
spune bunicul, care a plecat primul.

acolo tatăl mergea la pescuit
și apoi – pârâul nu s-a mai întors

timpul e ceva cu totul trivial când luna mai nu aduce
fructul și mirosul. florile s-au retras singure
pădurile ne sunt dușmane.

aici n-am lăsat decât îndatorări
și totuși
în golul curții nu este nimic ce ne-ar întrista
sau care ar putea măcar să ne facă melancolici.

Neptun

acum suntem departe de soare – așa cum ar putea gândi
++++++++++++un astronaut-amator
cine a navigat vreodată știe: universul e accesibil online.
++++++++++++îi atribuim caracteristicile
și mofturile mării: enervarea tectonică a pământului o împachetăm
++++++++++++în spațiul cucerit prin text.

înghiți un copac și zici:
hai să mergem înăuntru, afară nu-i nimic important
părăsind câmpuri suburbane ne înfășurăm burțile în vegetație
ultima amintire va fi: luna februarie mult așteptată
++++++++++++dizolvă melisa în apa
tocmai clocotită; deasupra ceștii condensează atmosfera.
++++++++++++deja primăvara urzicile
tinere și comestibile părăsesc tiptil curtea și cu ele noi
++++++++++++și ogoarele noastre
fecundate ne retragem în siguranța camerei.

iar apoi: nava noastră somnoroasă se izbește de lună.
++++++++++++spatele nostru somnoros se îndoaie sub
plafonul jos. muzica de pe planeta tăcută se cuibărește
++++++++++++în șold și-n colț și-n tălpi
și cu umeri sașíi noaptea dansăm îndelung sub molecule
++++++++++++de apă sărate.
pe ritm, ne scufundăm ireparabil spre fund,
++++++++++++comprimăm dorința și sunetul,
căutând analogii verticale cu nările și cu pielea moartă
într-o constatare posibilă a libertății.

traducere de Goran Čolakhodžić,
revăzută de Adrian Oproiu

Goran Čolakhodžić (n. 1990) a studiat limbile engleză și română la Universitatea din Zagreb și a câștigat prestigiosul premiu croat „Goran za mlade pjesnike”, constând în publicarea volumului de debut Na kraju taj vrt.

Sursa foto: aici

limba română, autor: Srđan Gagić, nr. 1 (17) / 2016, secţiunea: poezie, traduceri