Poeme de Paul Vinicius

Paul Vinicius (n. 1953) a debutat editorial în 1998, cu volumul de versuri Drumul până la ospiciu și reîntoarcerea pe jumătate, urmat de Eclipsa (1999), Studiu de bărbat (2002), Liniștea de dinaintea liniștei (2011), kemada (2012), Nopți la maximum, dimineți voalate (2014). A mai publicat două volume de teatru.

PAUL VINICIUS

saudade

mă trezesc
îmi învârt un ness în cană
ca și cum aș vrea să pornesc un motor
care iată
nici gând să pornească.

lumina vine dinspre ferestre ca o femeie palidă și slabă
împleticindu-se
ondulându-se pe covor
ceea ce îmi amintește de sticlele înghesuite-n frigider
însă ezit
amânând imponderabilul.

ies pe balcon și privesc ploaia
cu ochii obosiți
nisipii
ai unui deșert care n-a mai văzut niciodată un oraș lucios
ca o piele de reptilă
dansând lasciv sub cerul leneș

și nimic nu mă tulbură mai tare decât gândul că tu
la ora asta
dormi

dormi atât de frumos
încât mi se face tare – tare somn de tine
și de portugalia
acelui atlantic în care
nu ne-am vârât picioarele decât o singură dată
de frică să nu ne dizolve dragostea
de patrie.

așa încât îmi mai aprind o țigară și
vâslesc cu sete către frigider
ca înspre o țară în care tristețea nu mă va mai găsi
niciodată

poveste pentru copiii răi
care n-au adormit încă

cum mai stau ele cu gurile larg deschise
tot așteptând

ca niște prostituate încă mocnind
sub ploaia perpendiculară
măruntă
(japonezărie)
de început de toamnă
în noaptea unui balonzaid ud și prea timid
când parcă toți acei bărbați neajutorați și-ar fi cumpărat
câte o gonflabilă
vreo muzicuță
vreun roman ca un oraș dopat cu aspirină
sau numai surâsul violent-roșiatic al vreunei vânzătoare
pe a cărei gleznă i-au zărit
tatuat
(minuscul)
numărul de telefon.

cum mai stau ele
așteptând
fără să le pese de greve
decese sau despărțiri
cu gurile larg deschise către cer –
cutiile poștale.

în timp ce eu nu-mi mai găsesc emisfera stângă
cerebrală
și nici amintirile faptelor mele cele drepte
care ar fi putut produce o oarecare agitație browniană
în orice mică tipografie
de provincie
încărunțită într-o suburbie amenințată de castani

linia moartă

în halta aceea
profund neimportantă
de peste douăzeci de ani nu mai oprise nici un tren.
nici măcar rugina vreunui marfar.

treceau doar
precum niște năluci
ca niște lumi paralele
aglomerate
adulmecând-o numai.

fiindcă lumea se dezvoltase în alte părți
și uitaseră de ei.

de fapt nici nu mai era ceea ce am putea numi
propriu-zis
o haltă
ci doar o bălărie în formă de cocoașă
năpădită de tufe și buruieni
unde
în fiecare zi
cu puțin înaintea orei 6 p.m.
își făcea apariția și bătrâna.

numai ea
urmată îndeaproape
de un bătrân dulău sârmos și șchiop –
singurii locuitori adică
din ultimii șapte ani
ai acelei așezări din care se evaporase dumnezeu
(dacă totuși
de vreo așezare umană mai putea fi vorba).

fiindcă atunci când treceau acele trenuri luminate
doldora de călători –
deși nu mai treceau de mult
însă bătrânei așa i se părea –
trupul ei împuținat
împăienjenit de uitare și golit de amintiri
prindea brusc viață
de parcă toate capitalele lumii i-ar fi plutit prin sânge
și i s-ar fi adunat în inimă
precum o boală boierească străveche
de o mare putere alchimică.

însă asta se întâmpla numai vara
fix între 6 și 6.30 după-amiaza
după care clinchetul paharelor
vocile muzicale
cuvintele pline de expresivitate și tremur lăuntric
foșnetul rochiilor și freamătul acela profund omenesc
+++++++++se tot îndepărtau
apoi se stingeau cu totul

sub marea albastră
vibrândă
aproape turcoaz
a milioanelor de greieri

sub frigul pâlpâitor al palidelor stele

într-o zi pe care aproape o uitasem

carnea mea îngândurată iar tu
pregătind cafeaua de dimineață
șoptindu-mi
printre rotiri argintii și învăluitoare
de linguriță
că va fi bine

fără a băga de seamă câtă otravă supura în mine
și cât de mult mi-aș fi dorit să fi murit
atunci
în chiar acea clipă.

fiindcă
orice s-ar spune
nu mă ajutai deloc
în gândurile mele de sinucigaș
plătit de un oraș întreg
ca să fac asta
pentru liniștea populației.

iar când s-a lăsat și seara
(trupul tău de vâlvătaie albastră
distorsionând
până și viitorul)
cu atât mai puțin
deși în creier a continuat să mi se tot zbată acel fluture negru
pe care-l închisesem acolo
numai ca să aflu:
cap sau pajură?

chiar dacă mă aflam cu totul într-o vertiginoasă descompunere
în acidul sulfuric
care deveneai
atunci când făceam dragoste

Foto: Mihai A. Barbu & Ion Barbu, din cadrul proiectului Sticle pentru minte, inimă și literatură

limba română, autor: Paul Vinicius, nr. 2 (16) / 2015, secţiunea: poezie