Katja Perat (n. 1988) a absolvit în 2012 Filozofia și Literatura Comparată la Universitatea din Ljubljana, unde în prezent este doctorand. Scrie poezie, critică și publicistică: este co-fondatoare și membră în boardul editorial al revistei „IDIOT”, este editor al revistei „Literatura” și coordonează apariția revistei online „AirBelletrina”, iar în paralel scrie articole de critică literară, de artă și socială în bilunarul Pogledi. Volumul ei de debut, Cei mai buni au căzut (Najboljši so padli, 2011), a primit în anul apariției Premiul pentru Debut la Târgul de Carte al Sloveniei. Volumul a câștigat în anul următor premiul Cartea Anului, decernat de Asociația Criticilor Literari din Slovenia, și a fost foarte bine primit și de public, care a epuizat tirajul. Al doilea volum al Katjei Perat, Taxa pe valoare adăugată (Davek na dodano vrednost, 2014), a fost nominalizat la alte două distincții literare slovene.
KATJA PERAT
Și fac artă
Se spune că oamenii se îndreaptă în liniște
către moarte fiindcă tot ce este organic
tinde să devină anorganic din nou
și fiecare mișcare tinde
spre nemișcare.
Lucrurile se strică deoarece doresc
să fie lăsate în pace.
Oamenii triști se predau
cum se predau cetățile medievale.
După asedii îndelungate. Cu greu.
Numai în condițiile impuse de ei.
Nu pot suporta povara. Vinovăția și tristețea
se împart în mod egal
între toți cei prezenți.
Să refuzi nu ajută,
să fii fără inimă e folositor,
chiar dacă psihanaliștii spun că
cel care a renunțat la dorință e deja mort. Abia suport
să mă văd în oglinzi, care mă obligă la o confruntare cu chipul meu
și la o ură neîndurătoare pentru el.
Asta mă diferențiază de oamenii frumoși, care își permit
aroganța și furia, fără ca prin asta
să piardă nimic; dinainte protejați și iubiți.
Sunt oameni sinceri, capabili de claritate,
fără să fie nevoiți să-și reamintească mereu
că nici un lucru ireal nu a fost frumos.
Nu se feresc de tristețe și, când se confruntă
cu propriile înfrângeri, spun cu un anume calm:
Îmi dau seama că am fost abandonat. Ești în afara razei mele de
influență. Nici măcar persuasiunea nu mai are
vreun sens. Nimeni nu iubește atunci când
i se cere.
Dar acești oameni au învățat lucruri
de care eu nu sunt în stare. De ei mă diferențiază
o slăbiciune, deghizată în simț al onoarei,
care transformă în teorie tot ceea ce atinge.
Și, când lucrurile devin cu adevărat insuportabile, tot ce pot face
este să aștept, într-o manieră exagerat de sensibilă,
ploaia care să potrivească starea vremii cu starea mea de spirit.
Există o anume grație în a te refugia
în artă. Grație, atunci când vorbești
scăpată de constrângerile punctului de vedere unic,
care-ți sugrumă vorbirea și-ți semnalează incompetența
pe care nu reușești s-o eviți cu adevărat,
nepregătită să supraviețuiești expunerii
aduse de chiar faptul că ești om.
Grația și afecțiunea cer eforturi
și – asta e adevărat – niciodată nu mi-au venit în mod natural.
Nu e important,
mi-a spus cineva cunoscut.
Poeziile tale nu sunt importante.
Arta are nevoie de altfel de lucruri.
Arta nu are nevoie de nimic.
În privința asta aș vrea să fiu și eu la fel.
Nimic în afară de singular
În spatele cuvintelor nu se află nimic.
Nimic
În afară de mine, care sunt de partea cealaltă a computerului.
Am dincolo de fereastră nori frumoși,
Cărora nu trebuie să le fac nimic
Și nici ei nu-mi fac mie nimic,
Și mai am un simț al dreptății sociale,
Care nu folosește la nimic.
Oamenii sunt critici
La adresa poeților triști
Și mai ales la adresa poeților triști
Care nu știu nimic
Și totuși scriu cu plăcere despre ei înșiși
Cu liniștea și concentrarea oamenilor
Care fac o faptă bună.
Poeții triști
Care nu știu nimic
Sunt convinși că
Nimic nu rezistă
În confruntarea cu realitatea – în afară de singular.
Dacă vă este mai ușor
Imaginați-vă un cowboy cu picioare de lemn,
Ultimul,
Care a participat la un schimb de focuri neimportant
Despre care povestește de fiecare dată
Când este cineva de față,
Cineva care este prea stânjenit ca să plece fără nici un motiv
Și să lase pe masă o jumătate de bere nebăută.
Pe nimeni nu interesează,
Toți dau din cap și așteaptă să treacă.
Imaginați-vă un asemenea om,
Cum stă pe verandă
Separând casa de preeria bătută de vânturi,
Privind frumusețea nefolositoare a norilor,
Și se autocompătimește
Fără ca asta să tulbure pe cineva.
Cu cine se culcă poeții
Se spune că
Ne iubim
Ca să umplem
Locurile goale dintre corpuri
Cu o cultură înaltă.
Poeții se culcă întotdeauna cu literați.
Poeții care,
Îmbracă oamenii goi în verbe la infinitiv,
Poeții care,
A doua zi dimineața, își beau cafeaua în tăcere
Înainte de a pleca
Și știi că nu se vor mai întoarce.
Impresionează
– așa cum impresionează autostrăzile americane –
Frumusețea
Care rămâne
Atunci când nu ne încărcăm cu prezentul.
Altminteri, una peste alta,
Nimic deosebit.
Ca la casiere și șoferi de taxi,
Acea materialitate inflexibilă
Și teama de spațiile goale.
Lucrurile
Pe care le facem
Cu corpurile altor oameni.
Dragoste.
Moartea oamenilor fără iubire
Aceia care au timp și spirit de observație
Pot, în seri romantice de februarie, să vadă
Cum trupuri goale cad pe piatra cubică,
Cum sufletul slav,
Cu proverbiala lui fermitate de partid,
Dă deoparte tot ceea ce n-are de-a face cu iubirea,
Până și corpurile complet folositoare și sănătoase,
Pe care cineva ar putea să le adune, după ce și-au îndeplinit scopul,
Și să le pună în pivniță unul peste altul
Pentru orice eventualitate.
N-o să vă vină să credeți cât de repede cad oamenii
Când nu știu pe ce ar trebui să se întemeieze.
Minerii
Binecuvântați sunt minerii.
Lor nu le trebuie să scrie poezii.
traducere din limba slovenă de Marius Constantin
Marius Constantin (n. 1968) a absolvit Facultatea de Litere la București (limbile română și sârbo-croată). Ziarist și traducător din engleză, germană și slovenă.