Poeme de Erika Martínez

Erika Martínez (n. 1979, Jaén) este una dintre cele mai active și prezente poete spaniole contemporane. A publicat volumele de poezie Color carne (2009) și El falso techo (2013), pentru care a obținut premii importante, cartea de aforisme Lenguaraz (2011), plachetele Marionetas (2009) și Diez intemperies bajo techo (2015), iar anul trecut i-a apărut antologia A secas. Absolventă de Teoria Literaturii la Universitatea din Granada și doctor în Filologie Hispanică, Erika Martínez scrie, publică articole în diferite reviste și editează volume de poezie chiliană, argentiniană și spaniolă.
Textele ei explorează realitatea imediată când cu acuitatea și răceala unei camere de luat vederi, când vorbind direct din centrii nervoși, cu o sensibilitate schizoidă ce face loc exercițiului confesiv. Trecerea subtilă de la observarea socialului și tonul de manifest, la scufundările în intimitatea populată de dragoste, drame familiale, propriile contradicții și de percepția feminității, devoalează o poetă lucidă, stăpână pe discursul ei, pentru care gravarea în memorie a anumitor experiențe prin actul scrierii este un mod de a opune prezentului pasager ceva durabil.

Anastasia Gavrilovici

ERIKA MARTÍNEZ

Încărcare și descărcare

Bagajiștii merg drepți, în reluare, cu fețele decolorate de căldura motoarelor. Poartă căști galbene ca să se izoleze de un zgomot care nici în avion nu se aude: film mut de ambele părți ale geamului.

Bagajiștii vin din Bolivia, Marruecos, Zambia. Încarcă, descarcă valize care au făcut la fel de mulți kilometri ca ei, doar că mult mai repede. Valizele nu au nevoie de pașapoarte, de vize, de un azil: au coduri de bare.

Bagajiștii își încing talia cu centura de siguranță precum un luptător de sumo înainte să intre în ring. Sunt frumoși așa cum erau frumoși proletarii lui Pasolini, pe care și-i imagina hedoniști, în felul lui de a discrimina clasele. Pasolini pe care l-au scuipat, violat, linșat, Pasolini care era și el frumos în felul lui.

Bagajiștii poartă salopete albastre, deși compania care i-a angajat cultivă respectul pentru diferență. Când ies, poartă toți aceiași blugi, aceiași adidași, aceleași tricouri imprimate. Capitalismul este o uniformă.

Bagajiștii sunt foarte urâți pentru că au pierdut totul și au călătorit ca să mănânce gunoaie, ca să încarce, să descarce valize până se urâțesc. Se uită la pasagerii care îi privesc prin geam și care se gândesc: ce frumoși, ce urâți sunt în timp ce ne mută valizele cu suveniruri din Bolivia, Marruecos, Zambia unde am fost ca să ne jucăm de-a supraviețuirea.

Bagajiștii știu că patru valize cântăresc exact cât corpul unui bagajist.

Mahalaua

Tată, astăzi dorm la bunica, ea stă într-o mahala infectă, unde orice crimă e arhivată drept caz paranormal. Bunica știe că are trei copii, dar nu își aduce aminte de ei. După-amiaza se închide în sine și brodează strigăte de rândunică.

Fratele tău cel nebun și-a rupt gâtul pe fundul culoarului, după o cursă aplaudată de la ușă de copiii cartierului. Membrele li se împletesc incert în jurul corpului ca ramurile de bonsai și nimeni nu vrea să-i scuture praful din palton.

La masă fratele tău cel orb are o gaură în burtă. Boabele de năut pe care le înghite se strecoară, cad rostogolindu-se și scriu în braille: Eu nu am făcut niciun rău. Bunica suspină.

Tu ești mort, tată, dar ești și viu, pentru că pot să te chem să-ți povestesc cum cele trei cadavre despre care vorbesc nu apar doar în poemul ăsta.

Mahalaua în care stă bunica, acum că pierd totul, se numește frica de clasă.

Cerul în cap

Atâtea secole amestecând pământul ăsta
care a fost traversat de turme
care a hrănit turmele și oamenii ce
au stropit acest pământ
prin cursul negru al sângelui lor
– sângele își schimbă culoarea
când iese din corp –.
Atâtea secole aliniind cărămizi
aici a fost un grajd
peste care s-a construit o biserică
peste care s-a construit o fabrică
peste care s-a construit un cimitir
peste care s-a construit o locuință
socială.
Atâtea femei frecând gresia lor
născând pe gresia lor
ascunzând rahatul sub gresie
pe care au călcat copiii lor beți
și soții treji
care au lucrat și s-au împreunat
pentru binele unei țări în care nu credeau.
Atâtea secole pentru ca eu
membră a unei generații inutile
să-mi pierd încrederea în emancipare,
să mă uit la tavanul dormitorului meu
și să-mi cadă cerul în cap.

Ca răzbunare

Marginale, apatride, sclave, străine,
hidoase, castrate, bârfitoare,
mute, rușinoase, masochiste, arogante,
vrăjitoare, trădătoare, sibiline, perfide,
nevrotice, geloase, virginale, frigide,
sceptice, bete, târfe, lesbiene,
cățele jidane, negrese de căcat, curve nenorocite,
toate și fiecare dintre ele
pregătește ca răzbunare
o îmbrățișare, o imensă îmbrățișare
pe care nimeni n-o așteaptă.

Femeie privind bărbat care spală mașină

Femeie în restaurant pe care nu și-l permite privește bărbat care spală mașină. Femeie cu ochi drept mai mare, ochi care fuge și spionează cu sfială prin geam. Trei amici la masă și unul dintre ei o trimite să verifice cât de făcută e carnea. Vagin este tunel de comunicare între bucătărie și bărbat. Haide, du-te tu că știi.

Bărbat care spală mașină spală mașină. E atât de scumpă încât nu îi aparține. Și se apleacă lângă apărătorul de noroi, se întinde pe vârfuri peste capotă și dispare până la brâu când scutură scaunele. Arată poziții consecutive și totodată suprapuse ca una dintre plăcile fotografice cu atleți primitivi și cai ale lui Muybridge.

Bunicul meu a fost vizitiu, iar apoi patron de restaurant, eu ce sunt? Bărbat care spală mașină privește femeie în restaurant pe care nu și-l permite și îi întoarce vitrina. O energie insolentă învie crustacee și moluște din farfurie.

Geam nu se sparge puțin câte puțin. Pe dinafara lui nu există spărtură, crăpătură, găurică prin care să băgăm cea din urmă unealtă. Geam trebuie spart deodată. Sau spart din nimic, precum acel pahar pe care cineva l-a izbit de masă gânditor-gânditor, de chiuvetă și, câteva minute mai târziu, s-a făcut bucăți pe masă.

Bomboane

Cui îi pasă dacă a fost sincer?
Se juca cu bile pe spatele meu
și îmi înghițea brățările
ca un fachir.
Eu îi suflam scamele din buric.
Noaptea îi spuneam majestatea sa
și când ne trezeam nemernic.

Ultima dată i-am lins pielea de jeleu
până nu a rămas nicio urmă.
Penisul lui vira la stânga
exact ca nasul.

Amerizare

Piscină tulbure,
mlaștină,
paranteză în pădure.

Ceea ce mi s-a întâmplat cândva
se lasă pe apa limpede
precum un avion mic fără motoare.

Vom trăi exact o oră,
poem, colac, memorie.

traducere din limba spaniolă
de Anastasia Gavrilovici și Elena Borrás García,
apărută cu sprijinul Ambasadei Spaniei în România

embajada_aeci_cervantes

Anastasia Gavrilovici (n. 1995) este studentă în anul II la Facultatea de Litere a Universităţii din București. A fost redactor al revistelor „Alecart” și „Zona nouă” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.

Elena Borrás García (n. 1985) este absolventă a Facultăţii de Traducere și Interpretare de la Universitatea din Salamanca și al Masteratului de Traducere la Universitatea din Alcalá (Madrid). Din 2010 locuiește la București. A transpus în limba spaniolă numeroși scriitori români, de la Caragiale și Gellu Naum la Teodor Dună. A tradus romanul Apropierea (Cercanías), de Marin Mălaicu-Hondrari, publicat de Ediciones Traspiés, în 2015.

Foto: © Lucía Martínez

limba română, autor: Erika Martínez, nr. 1 (17) / 2016, secţiunea: poezie, traduceri