CLAUDIU KOMARTIN
Vestea dispariției lui Ioan Radin Peianov a fost la fel de neașteptată și de imparabilă ca o lovitură de secure în trunchiul unui copac pe care nu concepeai să-l vezi cândva doborât.
L-am cunoscut pe admirabilul scriitor și traducător de a cărui prietenie aveam să mă bucur în anii următori (cu toată distanța dintre Timișoara și București), în gara din Belgrad, după o corespondență de câteva luni ce mi-l făcuse deja extrem de simpatic, iar de acolo am ajuns împreună la Festivalul de poezie de la Novi Sad, unde fusesem invitat împreună cu Dan Coman. Deși după vârstă ne-ar fi putut fi tată, Ioan Radin s-a purtat ca un frate mai mare pus pe șotii, camaradul de nădejde al aventurilor noastre sârbești. Un om de o noblețe și de o generozitate ieșite din comun, cu o dedicare pentru scris și pentru schimbul continuu dintre literatura sârbă și cea română cum nu am mai întâlnit decât foarte, foarte rar. Devotamentul său pentru „Echinox“, din care făcuse parte în studenția clujeană, pentru revista „Vatra“ și, mai nou, pentru „Poesis Internațional“ (cum pentru fiecare dintre cele aproape 20 de cărți pe care le-a tradus) rămâne, nu am nici o îndoială, exemplar.
Colaborările noastre, mai dese în ultima vreme, ca urmare a dorinței comune ca revista să cuprindă număr de număr poeți importanți din literatura sârbă contemporană, în traducerea sa mereu inspirată și mereu făcută cu drag, au fost, datorită exigenței sale, ireproșabile. Comunicarea dintre noi – chiar și când ne lipseau cafeaua sau țigările (iar acestea erau niște adjuvanți ce îi puneau în ordine gândurile pentru munca dură și disciplinată pe care o depunea în continuu) – a fost întotdeauna clară, caldă și de o mare sinceritate. Vocea cu care mă întâmpina mereu la telefon era cea a unui om pe care l-am simțit până la sfârșit mai tânăr și mai energic decât mine (poate și de aceea îmi spunea, spre amuzamentul meu secret, „bătrâne“), un om a cărui mărinimie intelectuală te cucerea și cu care, de îndată ce te întâlneai pentru prima oară, aveai impresia că te știi de-o viață întreagă.
Anunțul că Ioan Radin s-a stins din viață mi se pare încă, după câteva săptămâni, o știre fără legătură cu noi, un răvaș care ne-a fost cumva strecurat dintr-un univers paralel. Brusc, în mintea mea s-au învălmășit amintirile din Serbia, versurile poeților pe care i-a dăruit limbii române, o absență anume care mă face, cu trecerea timpului, să îngheț, liniștea străbătută de foșnete dureroase.
Lui Ioan Radin îi dedicăm numărul 2 al revistei „Poesis Internațional“, în semn de mulțumire și de neîntreruptă prietenie.