„micrograme” de Robert Walser

cu o introducere de Andrei Anastasescu

Născut în 1878 în orașul elvețian Biel, Robert Walser a lucrat ca funcționar la o bancă, majordom într-un castel și asistent pe lângă un inventator, în timp ce se pregătea pentru o carieră literară prodigioasă. A publicat trei romane (Geschwister Tanner [Frații Tanner], 1907; Der Gehülfe [Asistentul], 1908; Jakob von Gunten, 1909) și numeroase volume de povestiri, versuri și piese de teatru. Deși admirat de autori ca Franz Kafka, Robert Musil, Walter Benjamin și Elias Canetti, Walser nu s-a bucurat de prea mult succes în timpul vieții. Ultimii douăzeci și șapte de ani și i-a petrecut în clinicile psihiatrice de la Waldau și Herisau, iar în 1933 a încetat definitiv să scrie. Moare pe 25 decembrie 1956, în timpul unei plimbări pe zăpadă.

*

După moartea lui Robert Walser, sora scriitorului i-a încredințat lui Carl Seelig – prietenul, editorul și executorul său testamentar – o veche cutie de pantofi conținând nu mai puțin de 526 de foi de mici dimensiuni (multe dintre ele cât un pachet de țigări), acoperite cu șiruri de litere microscopice. O scriere indescifrabilă, inventată de Walser, încă una dintre excentricitățile sale – așa au crezut o vreme biografii scriitorului. Abia în anii ‘70, editorul Jochen Greven și-a dat seama că Walser nu folosise un cod secret, ci doar își micșorase la extrem scrisul. Laboriosul proces de descifrare și transcriere a așa-numitelor micrograme (datorat lui Greven și, mai târziu, cercetătorilor Bernhard Echte și Werner Morlang) s-a întins pe o perioadă de aproape treizeci de ani (până în 2000) și a produs o serie de șase volume însumând aproape trei mii de pagini. Această serie, intitulată (după o formulare a lui Walser) Aus dem Bleistiftgebiet [Din regiunea creionului], conține proză scurtă, poezii, scene dramatice și chiar un roman întreg. Știm astăzi că, recurgând încă din 1917 la ceea ce el însuși a denumit „sistemul creionului”, Walser a încercat să depășească un blocaj psihomotor care-l împiedica să scrie. „O neputință, o crampă, o asfixie sunt întotdeauna stări atât fizice, cât și mentale, explica el într-o scrisoare din 1927. Am trecut deci printr-o perioadă de zguduire ce s-a reflectat întrucâtva și în scrisul meu de mână, în disoluția acestuia, și doar copiind ceea ce scrisesem cu creionul am reînvățat să scriu, ca un copil.” Microgramele îndeplineau funcția unor ciorne în creion, pe care autorul urma să le „traducă” apoi într-o scriere lizibilă, cu penița, pentru a le publica; nu a trecut însă pe curat decât jumătate dintre ele, iar ceea ce trebuia să fie inițial un laborator literar a sfârșit prin a se autonomiza vertiginos. Acest scris proliferant, de o acribie maniacală, aproape mecanizat, sugerând, prin modul uniform de aranjare a blocurilor de text, coloanele unui ziar acoperea și recicla de-a valma foi de calendar, bilete, formulare, plicuri, telegrame, bonuri de casă. Dacă în 1924 literele măsurau încă 6 milimetri în înălțime, în 1933, înainte ca Walser să renunțe definitiv la scris, ele apar reduse la dimensiunea incredibilă de 1 milimetru; de fapt, nici nu mai era vorba de litere distincte, ci de conglomerate grafice înglobând cuvinte sau chiar rânduri întregi. Editorii microgramelor au combătut ideea că „sistemul creionului” ar fi fost exclusiv un simptom al crizei psihice prin care trecuse Walser la sfârșitul anilor ‘20 (culminând cu prima sa internare într-un spital de boli mintale), că ar trăda o atitudine defetistă sau chiar dorința autorului de a fugi de realitate. Mai curând, microgramele incarnează și exacerbează un mod de viață propriu dintotdeauna lui Walser, o formă de umilință subversivă, în care micșorarea, deghizarea și mascarada ludică merg mână în mână. În același timp, actul de a scrie îl angajează fizic pe scriitor, iar acrobațiile corpului încovoiat ore în șir, în posturi adesea dureroase, asupra filigranelor pe care le produce reflectă principiul digresiunii continue (un vagabondaj, în fond) după care funcționează aceste texte. „Niciodată nu m-a impresionat ideea sentimentală că aș putea trece drept un acrobat rătăcit. Mărturisesc fără înconjur că n-am fost în stare a-mi interzice să vagabondez până la anumite limite”, citim într-un pasaj din Regiunea creionului. Din 1929, când a fost internat împotriva voinței lui în clinica psihiatrică de la Waldau (aici a primit diagnosticul de schizofrenie), Walser și-a redus treptat activitatea literară, pentru ca, odată transferat (în 1933) la azilul din Herisau, să renunțe definitiv la scris, dispărând pentru următorii douăzeci și trei de ani în anonimitatea vieții de pacient. O decizie luată în deplină cunoștință de cauză și un dramatic gest de insubordonare, am spune. Întrebat de Carl Seelig, la jumătatea anilor ‘30, de ce a încetat să scrie, Walser i-ar fi răspuns: „Nu sunt aici ca să scriu, ci ca să fiu nebun.”

Andrei Anastasescu

„Ele [personajele lui Walser] vin din noaptea cea mai neagră, o noapte venețiană, dacă vreți, luminată slab de lampioanele speranței; vin cu o licărire sărbătorească în ochi, dar sunt tulburate și gata să verse lacrimi de tristețe. Căci hohotul de plâns este melodia propozițiilor lui Walser. Hohotul ne dezvăluie din ce zonă vin personajele lui iubite: de nicăieri altundeva decât din nebunie. Sunt personaje care au depășit nebunia și care, de aceea, rămân de o superficialitate atât de sfâșietoare, de inumană, de imperturbabilă. Dacă vrem să desemnăm cu un cuvânt ceea ce este îmbucurător și neliniștitor la ele, atunci putem spune: sunt vindecate. […] Oricine își dă seama că aceste povestiri sunt neobișnuit de delicate. Dar nu oricine își dă seama că în ele nu domnește tensiunea nervoasă a decadenței, ci atmosfera pură și însuflețită a unei vieți care a depășit boala. […] Oamenii lui Walser împărtășesc această noblețe cu personajele de basm, care și ele coboară din noapte și din nebunia mitului.”*

Walter Benjamin

„Această nesiguranță care continuă să planeze asupra existenței lui Walser chiar și după moartea sa, vidul ce suflă de-a lungul și de-a latul ei îi sperie, poate, pe interpreții profesioniști nu mai puțin decât caracterul nedefinit al textelor sale. […] Cum ar trebui înțeles un autor care, deși încolțit de umbre, răspândea pe fiecare pagină cea mai prietenoasă lumină, care compunea humorești din pură deznădejde, care scria aproape mereu același lucru fără să se repete niciodată, căruia propriile gânduri – cu atât mai rafinate cu cât se îndeletniceau cu mărunțișuri – îi erau inteligibile, care se afla întru totul pe pământ și se pierdea, lipsit de orice sprijin, în atmosferă, a cărui proză are proprietatea de a se dizolva în timpul lecturii astfel că, la doar câteva ore după ce ai terminat de citit un text al lui, nu-ți mai aduci aminte personajele, întâmplările și lucrurile efemere despre care era vorba în acel text? […]
Walser trebuie […] să fi sperat că, scriind, transformând ceva foarte greu în ceva aproape imponderabil, avea să se elibereze de umbrele care-i dominaseră viața de la bun început și a căror prelungire necontenită el o prevede încă de timpuriu. Idealul său era depășirea gravitației. […]
Nu e un vizionar expresionist care prevestește sfârșitul lumii, ci […] un clarvăzător al celor mărunte.”**

W. G. Sebald

Note:

* „Robert Walser”, în Walter Benjamin, Iluminări, traducere de Catrinel Pleșu, Idea Design & Print, 2002, p. 274 și p. 275 (traducere modificată)

** W.G. Sebald, Logis in einem Landhaus, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt/Main, 2003, pp. 132-133 și pp. 141-142 (traducere de Andrei Anastasescu)

ROBERT WALSER

Un fel de Cleopatră

Fără să fi învățat prea multe despre sine de-a lungul vieții ei nu tocmai bogate în peripeții, intră, mulțumită unor venituri ce se acumulau mai mult în joacă sau mai mult în glumă, în posesia unei căsnicii zornăind de furculițe, cuțite și linguri de supă din argint sau din aur și din care nu lipseau nici plantele ornamentale și o grămadă de perne pentru canapea, decor unde imaginația ei, care dormise ori se odihnise poate zile, dacă nu chiar săptămâni de-a rândul, se deșteptă brusc sau începu să lucreze de zor, procurându-i cu mare ușurință iluzia (ce flutura din pene de păun și luneca la vale ca pe un fluviu, într-o luntre împodobită cu ghirlande) că era un fel de Cleopatră care tânjea după mușcături de aspidă.
Înfășurată în lungi ore de inactivitate, i se năzărea uneori, destul de nelămurit ce-i drept, că era de fapt un băiețandru căruia nu i-ar fi displăcut să se vadă preschimbat într-o frumoasă fetișcană cu membre delicate și că, pe de altă parte, nu era cu nimic mai prejos ori mai presus decât o fată care creștea într-un pension împănat cu principii – fiind, așadar, prinsă prin forța lucrurilor într-o împletitură de zburdălnicii și altele asemenea – și care privea de acolo la viață, cu toate feluritele ei necunoscuturi și nepătrunsuri.
În condițiile date, nici o altă încredințare nu putea trece drept unic fapt real afară de aceea care o îndemna din când în când pe Cleopatra noastră modernă să apese, cu mâna ei lungă, suplă și mlădioasă, butonul unei sonerii, la care un domn într-o ținută perfect gravă, adică nespus de solemnă, aflat în așa-numita floare a vârstei și recomandându-se, cum era de la sine înțeles, drept soț al doamnei, trecea pragul budoarului în chestiune, budoar ce se distingea printr-un anume lux al mobilamentului, pentru a-i îngădui jumătății sale apatice, care se lăsa poate purtată în asemenea clipe de un gând sau de altul, să-i adreseze următoarea rugăminte: „Fii bun și du-te învârtindu-te, căci îmi doresc să văd în fața ochilor un ipochimen convenabil, convingător, iar tu nu ești acela, după cum îți vei fi dat seama de mult.”
Într-o bună zi, pictorul Hans Makart din München a luat asupra-și, cu o repeziciune mai mult sau mai puțin moleșită ori, altfel spus, cu o fulgerătoare lipsă de sprinteneală, sarcina de a picta un tablou (acoperit mai târziu de numeroase crăpături) a cărui reprezentare plastică se baza pe un fascinant motiv care mă face să tremur aici de grija și de teama că nu voi fi capabil să mi-l apropriez, motiv ce a subjugat odinioară, legându-l cu farmece irezistibile – dacă mi-e îngăduit a mă sluji de un limbaj poate prea muzical –, un poet englez relativ popular.
Sclavi care să fie scurtați de cap într-o clipită la porunca ei sau care, cu aceeași iuțeală, să se achite onorabil de o sarcină sau de alta, cum se întâmpla în preajma originalului – ei bine, imitatoarea n-avea parte, spre dezavantajul nu mai puțin decât spre avantajul ei, de asemenea sclavi, ea care-și frământa întruna mintea neștiind dacă era sau nu prea valoroasă și prea nobilă pentru a trăi ceea ce se cheamă dragoste.
Nici un Cezar și nici un Antoniu nu se îndurau să-și dovedească mărinimia și bunătatea înfățișându-se dinaintea obrazului ei de stăpână – acest obraz fără îndoială fabulos.
În cele mai multe împrejurări și situații, ceea ce trecea drept bărbat i se părea insuportabil de insignifiant.
Nici unul dintre săruturile consumate în prezentul imediat nu poseda, pentru ea, o ardere îndeajuns de năprasnică și o vâlvătaie cu adevărat arzătoare.
Nu-i era îngăduit acestei femei să piară sub greutatea nevătămătoare a unui sărut din prezentul imediat.
Splendida ei piele, mușchii și arterele ei – pe scurt, întregul ei organism – păreau incapabile să afle vreodată ce gândea cu adevărat posesoarea tuturor celor enumerate mai sus.
Adesea, singura ei dorință era să nu mai dorească nimic.
Nu părea în stare să iubească nici altceva în afară de sine însăși, dar nici exclusiv propria-i persoană, iar șerpii acelei Cleopatre de demult nu șerpuiau niciodată în apropierea urmașei sale din prezent.
La ce bun să-ți iei drept exemplu un ideal cu neputință de atins?

[Micrograma 107/I, septembrie-noiembrie 1928, în Robert Walser,
Das Gesamtwerk, ed. de Jochen Greven, vol. XII, Suhrkamp, Frankfurt/Main, 1978, pp. 258-260]

Porc

Cineva poate fi porc în chestiuni amoroase, și nu-i exclus să-și găsească și o justificare mai mult sau mai puțin plauzibilă pentru comportamentul său. Din câte cred eu, par să existe anumite posibilități cu referire la faptele comise de un porc etc. E posibil ca o anumită persoană să semene cu cineva care aduce a porc, chiar dacă acela sau aceea este, în realitate, o persoană destul de onorabilă. Îmi pare, și o spun cu destulă certitudine, că bărbații dețin mai multe înzestrări și talente în materie de porcozitate decât femeile, care pot și ele, firește, să se distingă pe alocuri la acest capitol. Există, fără îndoială, o formidabilă doză de porcoșie în relațiile amoroase dintre, să zicem, un bărbat și alt bărbat. Mă număr printre cei hotărâți să îmbrățișeze convingerea că bărbații sunt mai ahtiați după ceea ce se cheamă dragoste decât femeile, care adeseori știu prea bine că nu au, în dragoste, nici urmă de noroc porcesc. Nu ne-am putea permite, oare, obrăznicia de a fi încântați să aflăm că un fustangiu fără căpătâi are o prietenă sau, așa-zicând, o zeiță pe care o adoră și că într-o bună zi acest ins cunoaște un băiat care-i cade cu tronc pentru că trăsăturile și conformația fizică a băiatului cu pricina îi aduc aminte de firea, de înfățișarea și de purtările iubitei sale? În treacăt fie spus, consider că uneori asceza în chestiuni amoroase poate fi nu doar binefăcătoare, ci și minunată de-a dreptul, ceea ce nu mă împiedică să cred că mulți oameni sunt lipsiți de poftă sau nu posedă suficientă forță sufletească ori de altă natură spre a fi de aceeași părere cu mine în privința celor afirmate mai sus. Se întâmplă câteodată ca femeile să se îndrăgostească, într-un fel sau altul, de femei. Dacă asemenea femei sunt porcine fine sau unele nu pe de-a-ntregul fine și gingașe – această întrebare nu prea necesită răspuns, după părerea mea. La drept vorbind, zburdălniciile sunt totdeauna oarecum frumoase, dar și, în același timp, eventual porcoase, căci ceea ce este omenește frumos e întrucâtva prea frumos pentru oameni, motiv pentru care ei se și bucură să așeze frumusețea în vecinătatea cocinilor, așa cum am fi ispitiți să spunem. Mie și altor câtorva ne e clar că deprinderea ușuratică de a confunda frumosul cu porcosul ne face plăcere într-o oarecare măsură. Ei bine, există o necesitate incontestabilă în aspirația de a ridiculiza ceea ce e frumos, drag, dulce – pe scurt, binevenit –, căci dacă bucuria nu e propriu-zis morală (motiv de îngrijorare, vezi bine), ea provoacă un fel de satisfacție atunci când i se contrapun, fie direct, fie indirect, aspecte moralizatoare. Se poate presupune cu anumită îndreptățire că faptul-de-a-nu-fi-decât-vesel-și-zglobiu e de natură să dăuneze civilizației. Nu ne trage în jos ceea ce e exclusiv fermecător? Dacă morala însăși poate avea ceva în comun cu un porc, nu i-ar trece nimănui prin cap să conteste că e vorba de un porc util, vasăzică favorabil culturii; dacă însă imoralitatea se înfățișează numai și numai în straiele grației și ale frumuseții, am fi înclinați să bănuim că ea inspiră neîncredere și că atrage nevoia unor măsuri de precauție și preîntâmpinare din partea societății. Fidel atât principiilor, cât și capriciilor mele, încredințez hârtiei această recomandare: trebuie să avem grijă, pe de o parte, ca fericiții și frumoșii să nu exagereze în fericirea și în frumusețea lor, iar pe de altă parte, și cu același zel, ca nesatisfăcuții să nu îndure nici ei prea multe lipsuri.
Nimeni nu poate să afirme despre sine că nu e porc.

[Micrograma 200, toamna lui 1928, în Robert Walser, op. cit.,
vol. XI, pp. 225–227]

traducere din limba germană de Andrei Anastasescu

Andrei Anastasescu (n. 1981) a urmat studii de germanistică, neerlandeză și traducerea textului literar la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București. A tradus în limba română cărți de Walter Benjamin, Peter Sloterdijk, P.F. Thomése, Ulrich Plenzdorf, Christian Kracht, Arthur Japin.

surse foto: 1, 2, 3, 4

limba română, autor: Robert Walser, nr. 1 (15) / 2015, secţiunea: proză

____________________