Lumini în larg:
Franz Hodjak tradus în română

GABRIEL H. DECUBLE

Critica de specialitate din Germania operează de câteva decenii deja cu sintagma „literatura germană din România” și – în ciuda disputelor ideologic-terminologice mai mult sau mai puțin pertinente – realitatea circumscrisă prin sintagmă a suscitat deopotrivă interesul oficialităților, al periodicelor literare, precum și pe cel al publicului larg, nu neapărat literar. În schimb, cultura gazdă, cea românească, a manifestat o deschidere autentică – nedictată de politici culturale – față de această literatură abia după 2009, când Herta Müller primea Premiul Nobel. Până atunci, politica statului român comunist și postcomunist față de minorități prevăzuse cel mult o aplecare condescendentă asupra fenomenului, formulă care s-a regăsit netrunchiată și în discursul criticii (necesarmente oficială și aservită) din periodicele USR, a cărei funcție de omologare a valorii a produs, decenii la rând, distorsiuni profunde în percepția autorilor germanofoni de către consumatorul de literatură.

Din fericire, istoria și, mai ales, tehnologia catalizatoare pentru istorie nu stau pe loc, iar influența USR și a periodicelor sale (devenite între timp fițuici) s-a diluat considerabil. Inițiativa liberă s-a manifestat în principal în mediul online și a căpătat pondere, treptat, și în plan editorial. Concret, în cazul reconsiderării literaturii germanofone din România, s-au făcut pași semnificativi abia în ultimii 10 ani, dacă ar fi să amintim aici, într-o ordine aleatorie, numai câteva contribuții, strict axate pe recuperarea „vârfurilor” și mai puțin pe reconsiderarea fenomenului în amploarea sa, de ex.: antologia La început a fost dialogul. Grupul de Acțiune Banat și prietenii, ed. de Corina Bernic și Ernest Wichner, 2013; Scriitori germani din România de după 1945. O antologie de proză, ed. de Olivia Spiridon, 2012; monografiile Rolf Bossert – un mic killer al strașnicului cotidian, 2011 și Herta Müller – Metamorfozele terorii, 2007, semnate de Cosmin Dragoste; volumele de traduceri ale Norei Iuga din Oskar Pastior, Rolf Bossert sau Ernest Wichner, ori antologia din lirica lui Pastior întocmită de subsemnatul.
În această serie se înscrie și cea mai recentă încercare a lui Cosmin Dragoste de a prezenta publicului român evoluția liricii lui Franz Hodjak. Situată în afara sau în marginea încă recognoscibilă a marilor curente și mișcări ale poeziei contemporane, lirica lui Franz Hodjak a păstrat nesmintite fondul și formele esteticii moderniste, actualizând lejer doar registrul de motive. Afinitatea cu poetica Anei Blandiana – din care Hodjak a tradus el însuși în germană –, manifestată inclusiv în preocupările comune pentru literatura pentru copii, nu poate trece neobservată, ea putând fi verificată pe viu mai ales în discursul poetologic, în care „poemul” este învestit cu calitatea de instanță metafizică, procustiană în raport cu poeziile concrete, acestea fiind marcate definitiv de sentimentul insuficienței și al existenței-surogat.

Cu adevărat redutabilă a fost poetica lui Hodjak – la fel ca cea a lui Rolf Bossert sau Richard Wagner – în dimensiunea ei subversivă din primele volume*, însă problema subversivității în literatură a fost dintotdeauna că, atunci când cifrul dispare, el nemaifiind accesibil generațiilor din urmă, dispar și unele din resursele de expresivitate. A le reface presupune un nivel de ideație și un grad de empatie superioare, precum și curiozitatea genuină a cercetătorului în materie de istorie literară. Or, cititorul curent de literatură poate investi spontan în actul lecturii cel mult empatie.
Pentru a-i veni în ajutor cititorului, Cosmin Dragoste oferă încă din prefața volumului aflat aici în discuție o reconstrucție fugară a dimensiunii istorico-literare a operei lui Franz Hodjak. Zic fugară, întrucât, deși sursele acoperă mai bine de trei decenii de creație lirică – ceea ce ar putea sugera o evoluție tematică sau stilistică jalonată de fiecare poem în parte – cititorul trebuie să-și refuze, în cele din urmă, observațiile bio-bibliografice, întrucât antologatorul nu precizează din ce volum provin poemele selectate; iar a insista pe o arheologie sui-generis a textelor nu ține de prioritățile cititorului nespecializat.
Astfel stând lucrurile, rămân în picioare considerațiile vagi și generale. Ele postulează următoarele: la Franz Hodjak se cerne, peste decenii, o calitate incontestabilă a timbrului liric – nostalgic fără tentația dramoletei; meditativ fără răbufniri docte; existențialist fără isteria eșecului – dar, totodată, și o mărginire a ideilor poetice, venită poate și din lipsa preocupării pentru experiment – în condițiile în care cele mai multe poetici poststructuraliste au fost și sunt măcar parțial experimentale, hibride, antimimetice. Cu riscul de a simplifica brutal și de a omite nuanțele, voi puncta aici cele două mesaje fundamentale în jurul cărora gravitează lirica lui Hodjak: pe de o parte pierderea/ absența/imposibilitatea unei „patrii”, în orice definiție a termenului, pe de altă parte inexorabila trecere.
        

La o scurtă inventariere tematică, cititorul va observa recurența notațiilor simili-jurnaliere (cf. Poezia de la ora 8:37; Poezia de la ora 2:16; Poezia de la ora 21:39; Poezia de la 11:32; 17.02.86 etc.) sau a celor pe care Jonathan Culler le-ar aronda în mod reflex semioticii turismului sau a industriei gastronomice (Vama veche; Delta Dunării. Mila 23; Gară într-un orășel; La margini de București; Grădina de bere etc.). Contează mai puțin unde și când s-au născut aceste notații – în România sau în Germania. Peste tot aceeași dezamăgire, la tot pasul dezolare și suspin. Titlul, bine ales de antologator, este emblematic pentru întregul volum. Cu atât mai mult traducerea lui ar fi necesitat o grijă sporită. Însă varianta aleasă de Cosmin Dragoste ar putea deruta: ohne Beweis în limbajul juridic înseamnă „fără temei”, „neîntemeiat”, prin urmare titlul Land. Ohne Beweis ar fi în românește, redat corect, Ţară. [Discurs] fără temei – conotația fiind că „țara” mult râvnită, poate chiar una a făgăduinței, există doar la modul ficțional, în discursul performativ-politic, nu și ca o realitate istorică –, pe când varianta de traducere literală Ţară. Fără dovezi implică totuși existența reală a unei țări, a unei patrii, incapabilă însă de a produce dovezi (scrise sau, mai ales, afective) despre sine. Voi trece în revistă în cele ce urmează neajunsurile traducerii lui Cosmin Dragoste, pentru a putea încheia cu virtuțile ei.

În primul rând, trebuie menționat faptul că ediția este bilingvă, ceea ce dă posibilitatea verificării traducerii – în sine o dovadă de curaj și de responsabilitate. Atâta doar că, la verificare, multe din echivalări lasă de dorit. Iată câteva dintre ele: verbul sich abwickeln („a se desfășura”) este tradus prin „a se înveli” („viața se-nvelește-n ascunzișuri”, Delta Dunării. Mila 23, p. 13), și anume în lipsa oricărei preocupări pentru lipsa de sens a variantei găsite; wagentür („portieră”) prin „portăreasă”, Portret, p. 19; adverbul vielleicht („poate”) echivalat prin românescul „probabil”, în poemul Nebunul Jakschi, p. 55; termenul ausgangsverbot („consemn”) redat prin „granițe închise”, p. 127; sintagma vergangenheit der verwandten echivalată literal cu „trecutul rudelor”, când de fapt e vorba de ominoasa „origine sănătoasă” din dosarele de cadre întocmite de comuniști, ibidem; verbul schrubben („a spăla, a curăța prin frecare”) tradus prin „a înșuruba” (schrauben) în versul „în curțile interioare femeile-și înșurubează rufele pe suflet” (sic!), p. 143; substantivul kleingeld („mărunțiș”) redat prin „creițari”, ceea ce în contextul „seara ești un pașă,/ care-și numără creițarii” reprezintă o inadvertență istorică, cf. Portul Mangalia, p. 147; sintagma alles große worte („numai vorbe mari”) redată stângace prin „totul vorbe mari”, în Lume divizată, p. 159; compusul nervenzustand („stare psihică, dispoziție”) echivalat literal prin „stare a nervilor”, ibidem; expresia nicht bloß eine möglichkeit („nu doar o posibilitate”) devenită „nici măcar o posibilitate”, în Aproape o declarație de dragoste, p. 169; adverbul predicativ gut („bine”) tradus sistematic eronat prin adjectivul gut („bun”) în poezia Litanie matinală, p. 181; sintagma verfickte Kater („motani blestemați”) devenită „mâțe șirete”, La margini de București, p. 211; verbul hineinplatzen („a da buzna”) echivalat prin „a crăpa” în poezia Gara din Frankfurt, p. 245; substantivul Rüttelfrost („dârdâit”) prin „un ușor fior”, în Zile mai scurte, p. 253; expresia Bote (werden) festgemacht, „sunt stabilite adunări” devenită „corturi fixate de curieri” din cauza confuziei între Bot, Bote („adunare”) și Bote, Boten („curier”), ibidem; apoi confuzia deja intralingvistică între „drum” și „cale”, ceea ce duce la echivalarea interlingvistică deficitară a lui „der weg” prin românescul „calea”, chiar și în contextul formulării paradoxale „der weg, zu dem alle Roms führen” tradus aici prin „calea către care duc toate Romele”, când măcar binecunoscutul frazeologism ar fi putut atrage atenția că ar fi vorba mai curând de toate drumurile, nu de toate căile care duc la Roma, cf. poezia Moartea vine tiptil, tiptil, p. 187-188 etc. Ar mai fi multe exemple, însă nu mi-am propus aici un inventar exhaustiv, ci mai curând o tipologie a erorilor de traducere și cred a fi schițat-o deja mai sus.

        

Era evident că o traducere literală – mai ales în cazul unui poet care nu resemantizează cuvintele în sine, cum este Hodjak, ci lucrează îndeobște cu sememe tradiționale – are șanse mari să-și rateze ținta. Iată una din situațiile care ar fi dictat o traducere suprasegmentală (frazeologism pentru frazeologism, expresie verbală pentru expresie verbală etc.): [ein clown]/ der auch nur witze reißen darf,/ die nicht jeden hinhauen (traducerea mea: „un clovn/ care nu poate face decât glume/ ce nu impresionează mai pe nimeni”) devine în traducerea lui Cosmin Dragoste: „un clovn/ care nu poate sfâșia decât glume/ ce nu lovesc pe oricine”, din simplul motiv că reißen înseamnă, ca verb de sine stătător, „a sfâșia”, iar hauen „a lovi” (cf. poezia copacii, de exemplu, p. 199). Același tip de eroare se regăsește în exemplul Biergarten tradus prin „grădină de bere”, când în românește se spune, de fapt, „grădină de vară” sau „terasă” (p. 109).
Ar mai fi de amintit, în contextul neajunsurilor, agățarea prea fermă de topica originalului german – deși versul este liber, tendențial narativ, fără constrângeri formale –, ceea ce duce uneori la formulări derutante (cf. de ex.: „o doamnă/ drăguță, care nu te amenință de îndată/ cu pistolul zâmbind”, p. 233; sau „de ceea ce are nevoie și are din belșug este timpul”, p. 155).
Reușite sunt mai ales traducerile din poemele simple, de atmosferă, în care ductusul poetic imită îndeaproape „dietetica” lui Hölderlin din poemele semnate cu pseudonimul Scardanelli (cf. de exemplu Dor de rachiu de smochine, p. 97; Pisica, p. 91; Ciclonul Dora, p. 257 etc.), fiind vorba aici, ca și acolo, de un discurs paratactic, cu propoziții scurte sau chiar eliptice, sintaxă plană, morfologie cuminte, polisemantism zero. Voi cita aici integral unul din aceste poeme reușite, încercând astfel și o invitație la lectură:

Nr. 247**

o farfurie cu pești
nisipul din urechi
luminile vapoarelor ieșite-n larg
durata ploii
și goliciunea ta, care dă sens
modelului
din covor

Una peste alta, volumul editat de Cosmin Dragoste are meritul cvasi-pionieratului în recuperarea liricii lui Franz Hodjak pentru publicul român, ca și pe cel al întreprinderii oneste, iar în măsura în care el nu decurge din sesizarea unei oportunități, ci are la bază un demers programatic – cum putem deduce din preocuparea constantă a germanistului craiovean pentru autori germanofoni (până nu demult „din România”) –, el va contribui, cu siguranță, la revitalizarea dialogului dintre literaturile germană și română, ca și, îndrăznesc să sper, la întreținerea dialogului intercultural în genere.

Franz Hodjak, Land. Ohne Beweis – Ţară. Fără dovezi,
traducere din limba germană, antologie și prefață de Cosmin Dragoste,
(Editura Școala Ardeleană, 2015)

Note:

* Pentru o verificare sumară cf. volumul în limba română Franz Hodjak, Ţigări umede și dor de călătorie, Cluj, Dacia, 1980, conținând traduceri de Ion Mușlea, Petru Poantă ș.a.

** Hodjak: 2015, p. 101.

Gabriel H. Decuble (n. 1968) este profesor universitar, eseist și traducător, autor a trei volume de poezie: Epistole… și alte poeme (2001), Eclectica (2007) și the înd (2014) și un roman. A făcut parte, la Iași, din grupul „Club 8”, a coordonat volumul Cartea roz a comunismului (2004) și a fost co-inițiatorul celui mai rapid scris roman (colectiv), intrat în Cartea Recordurilor (2012).

Foto: Franz Hodjak, © Raul Ștef

limba română, autor: Gabriel H. Decuble, nr. 1 (17) / 2016, secţiunea: eseu