Ionel Ciupureanu, un infrarealist

TEODORA COMAN

Pe Ionel Ciupureanu l-aș numi un caz pentru că la nimeni altcineva nu se simte atât de acut fobia de sine. În ultimul său volum, Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, 2014), el face un experiment poetic polifonic pe cât de interesant, pe atât de singular. Deși folosește persoana I, conceptul de eu se dezintegrează în subvoci aparținând unor identități generice: mama (mă-ta), prietenul sorei moarte, fratele (frate-meu), nemăritata, gravida, baba, copilul. Toate sunt captate din spații și timpuri diferite, imprimate undeva în zona subconștientului. Scrise într-un registru minimalist, poemele extrem de aerisite și de bine regizate sunt fidele unui antiindividualism de factură suprarealistă (fără supralicitare metaforică sau imagistică!), dublat de tentația nihilocentrică: „Mi-a fost teamă/ pentru a nu începe nimic am intrat/ în sinea mea”. Dacă în volumele precedente s-a putut constata tenta expresionistă sau eshatologică, semnalată de mai mulți critici, aici ea se topește în discreție, în surdina absurdului. Nimic nu sună strident în drama identității, angrenată în jocul dezamorsării mecanismelor logice ale gândirii. Glisarea moebiană, acel du-te vino asigură fluența textelor care, deși păstrează convenția dramatică a dialogului, juxtapun vocile într-un mod straniu, dispersând și mai mult sensul. Replicile configurează un câmp hibrid, de pseudointeracțiune, la limita graniței dintre scenariu și scenarită, ceea ce explică efectul paradoxal de nefiresc, dezgustător și formidabil. Însă detașarea spectaculară în fața disoluței este atuul care ține poemele la distanță de pericolul psihologizării, al căderii în patologie: „nici n-ar mai trebui să murim/ că doar nu suntem nebuni// unora le place poezia altora sarmalele/ chestia asta am văzut-o și la televizor.”; „eu pâș pâș pe aici/ că pe-acolo nu mai e nici dracu/ tu doar cu stilul și atât.”

În poemele lui Ionel Ciupureanu nu se întâmplă nimic. Abulic până în măduva oaselor, poetul preferă un spațiu asumat ca infrarealitate, cu toate incongruențele inevitabile, autentice: „În vis gesturile noastre se revărsară/pe dinăuntru// nu vorbea nimeni cu mine/ și aerul dintre noi se coagulase// nu vorbi singură spune-mi și mie/ undeva nu în vis am văzut o lumină// vântul curgea de parc-am murit/ mi-am abandonat senzațiile”. Nici vorbă de mult invocata regăsire de sine, din contră, eul se expune ca o realitate fragilă, divizibilă până la autoanihilare: „suntem prea mulți și nesperat de umili”; „vomit ce-am visat și-o iau de la capăt/ uitarea de sine n-are sfârșit”. Deși apare atât de frecvent, moartea, departe de a fi o componentă discursivă macabră, devine expresia radicală a ieșirii de sub tirania unei instanțe convenționale care pare să nu mai funcționeze: eul biografic, senzitiv, sentimental, mortul, cel care murisem. Acestuia îi ia locul eul subconștient, concentrat pe tumultul de sus lovind pe dinăuntru care precedă sintaxa și nu poate fi comunicat decât în categorii negative: nimicul, neștiutul sau nenumitul, ceva-ul obsedant și ambiguu sau acel și nu mai știu ce. Ori acel cineva se hrănește cu logica mea. Prin introspecția rece, limbajul parcurge calea inversă, de la articulare la faza prearticulării. În timp ce majoritatea autorilor se chinuie să erupă enunțiativ, uneori cu o emfază greu de suportat, Ciupureanu preferă defensiva precaută și disimularea din teama de impostură; el scrie prin segmentare și comprimare în urma confruntării cu o zonă interioară nebuloasă, care pune limbajul în dificultate: „ceva nu e-n regulă/ că îi vorbesc și cu ce nu am”. De fapt, ni se propune o formă de antiindividuație, de de-realizare de sine prin autoironie: „M-am visat în fustă roz/ și-n bluză roz// ți-am scuipat toți demonii/ și mi-am pătat bluza”; „M-am îngrășat privind o fereastră/ nu-s bun de nimic/ în limitele ridicolului ceva obișnuit/ mai târziu o toleranță/ o obsesie fără să murdărească/ o plictiseală în căutarea unei confuzii”; „mai aveam și-un rânjet neclar/ și nu era nici dracu în aer; „m-am născut din nimic și nu știu nimic/ coșmarul tău iar mă epuizează”; „ce porcărie pentru cine să mă închin/ înghit o pastilă// să-mi imaginez că exist/ și nu mai știu ce”. Visele, atât de recurente, nu au caracterul evazionist sau compensator obișnuit, ci se impun ca fragmente ratate de realitate discontinuă: „cândva mă bâlbâiam conform visului”. Așadar, omul se definește prin ceea ce îl depășește, îl suspendă sau îl neagă: „nu-mi văd nici visele în somn/ nici somnul”; „Veghe comă și vertij ceva îmi scapă/ frenezie și aglutinare”. Curgerea incontrolabilă imită dinamismul psihic haotic, în timp ce memoriei îi revine funcția de coagulare a unor frânturi din acest flux. În termeni psihanalitici, vocea masculină corespunde sinelui activ, vârfului de aisberg al conștienței, iar sinea, părții subconștiente dominante. Așadar, e posibil ca „dialogul” să propună (și) o tentativă niciodată reușită de relaționare a celor două principii.
Poemele propun un arsenal de autoreducție identitară divers, compus atât din agenți organici (microbi, germeni de descompunere), cât și din factori psihici inhibitorii sau perturbatori: nonsensul și paradoxul („nu vorbi spune-mi și mie”; „eu vreau acasă asta-i cam greu/ nu-ți mai spun ba-ți mai spun”), elipsa, aluzia, echivocul („ea-i nemăritată și n-are ce face/ n-are mamă n-are tată/ m-aude și pleacă dar iar face ce face// dacă mă-nțelegi”; „cumpără-mi spray se strică vremea/ așa și pe dincolo fii calmă// acum nu te mai doare/ și însoțire și chestii n-am cum să te uit”), disimularea sau amnezia trucată: „s-a sfârșit râsul meu n-aș fi vrut/ am și uitat ce-aș fi vrut/ ce-aș vrea.”; „Miercuri voi fi o doamnă/ mi-a spus și dumneavoastră și nu mai știu cum”. Se face recurs și la boală, la dedublarea schizoidă: „îmi construisem și o boală/ ca să-i pot auzi”; „astălaltă ar putea fi aceeași dar procurorul îi spuse/ ce-mi zici sunt doar stările tale”; „Din când în când mai făceam și-o psihoză/ că nu-s imbecilă”; „te supărași pe lătratul câinelui meu/ ascultă-l când urlă și taci/ până și eu am văzut că ești bolnav// te-am văzut nu te mai preface/ lasă-l mamă să latre/ dacă vrei și eu sunt bolnavă”.
Ionel Ciupureanu are marele merit de a explora o zonă a subiectivității greu accesibile, greu de definit, din care răzbat pulsiunile cele mai adânci. Exercițiul autoscopic nu se supune niciunui crez sau protest, iar atitudinea de neîncredere față de sine arată cât de conștient este poetul de adevărul că până și faptul psihic pur e o utopie.

Ionel Ciupureanu, Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, 2014)

Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și cronică literară, debutând cu placheta Cârtița de mansardă (2012), pentru care a primit mai multe premii și care a adus-o în atenția cititorilor ca pe una dintre cele mai originale voci din ultimii ani. În „Poesis internațional” a scris despre cărți semnate de Andra Rotaru, Dan Sociu, Ștefan Manasia, Răzvan Țupa, Gelu Diaconu, Florentin Popa.

limba română, autor: Teodora Coman, nr. 2 (14) / 2014, secţiunea: cronică