Interviu cu Ion Barbu

Ion Barbu (n. 1953) – Face din Petrila o periferie culturală europeană, iar apoi o transformă într-o Planetă a rezistenței spirituale românești. Artist vizual, auditiv, olfactiv, gustativ & tactil. Participant la peste 400 de expoziții naționale și internaționale; câștigător a peste 50 de premii. În prezent, caricaturist editorialist la „Cațavencii”, Dilema Veche”, „Observator cultural”, „Suplimentul de Cultură”. Autor și coautor a peste 30 de cărți: Antologia poeziei românești la zid (2006), Frumosul din Petrila Adormită (2006), Colonia Râsa-Plânsa (2006), Joc fecund (2007), Imn hăituit de bărbați (2009), 69. O Kamasutra pentru intelectuali (2011), Sticle pentru minte, inimă și literatură (2016) ș.a. Creator a patru așezăminte de cultură și artă: Casa Memorială „Ion D. Sîrbu”, The Mother’s Museum, Centrul POMPAdou (Petrila), Muzeul Instalatorului Român (Petroșani). Expoziții personale recente: What a Wonderful World (Iași, Deva, Istanbul, 2015-2016), Planeta Petrila (MNAC București, 2016), Haute Couture & Haute Culture (Deva, Istanbul, Bistrița, 2016).

ION BARBU

„Poezia și Caricatura

se pot întâlni foarte sus.

În polul Plus!

Camelia Toma: După chipul și asemănarea Artistului ai făcut din ziduri părăsite, locuri de pomenire, într-o Vale a Plângerii în care (doar) cei din specia Homo ridens se pot salva. Există în Valea Jiului adevărați supraviețuitori, dornici să guste din Copacul Cunoașterii Domnului… Ion Barbu?

Ion Barbu: Îmi place să spun că diferența între mine și poetul Ion Barbu este că eu, încă, sunt viu. Așa că aici în Jalea Viului mă simt mort, bine-mersi, determinat atât geografic, cât și social & cultural. Nu știu câți degustători de viu sunt pe ici, pe colo, dar morții cu morții, viii cu viii, iar leșinații să se descurce.

C.T.: Poezia ocupă spațiu și timp în viața, casa și opera ta – ceva de genul Poezia ca voință și reprezentare. Unde și când s-a petrecut prima Întâlnire cu poezia?

I.B.: Nici Prima, nici Ultima, doar Una dintre întâlnirile mele cu Poezia a fost în casa lui Foarță. Lucram la colofonul care trebuia să încheie volumul nostru 69. O Kamasutra pentru intelectuali, și simțeam că dacă iau un ac și-l înțep pe Șerban, împroșc poezie pe toți pereții.

C.T.: Ai și „pipăit”, și „îmbuteliat” autori contemporani. Câteva chei (de lectură) din relația artistului Ion Barbu cu Poezia prezentului?

I.B.: E o axiomă, deja, că tot românul se naște poet. Atunci de ce, mama dracului!, ne străduim să-l creștem într-o proză de proastă calitate? Truda mea de a pune poezie peste tot, inclusiv pe clanțe, e un recurs la metoda copilăriei lucide. Cred că Poezia și Caricatura se pot întâlni foarte sus. În polul Plus!

C.T.: Sub ochiul ferestrei din acoperișul sub care Ion Barbu is loading, ai caligrafiat cuvintele lui Cristian Popescu: „Artistul e un mormânt de profanat pe dinăuntru.” Cine/Ce ți-a pângărit lăcașul spiritual de/pe veci? Cum rămâne cu previziunea aceluiași Popescu? „Într-o zi vei fi nume de stradă (…). Și nu cred c-o să-ți convină să te calce toți în picioare atunci.”

I.B.: Stau pe cea mai mică stradă din Petrila. Se numea pe vremuri 11 iunie, data la care, în vremuri revolute, se termina naționalizarea principalelor mijloace de producție. După, să-i zicem revoluție, primăria a tăiat un unu și a devenit 1 iunie. Mă tem că cel tăiat să fi fost eu, având în vedere ca sunt unic, n’est-ce pas? La capătul străzii este un deal. Golgota, carevasăzică. Așa că, în ipoteza de a deveni stradă pe buletin în viitorul apropiat, este puțin probabil să mă calce prea multă lume în picioare. Care-i prostul, în zilele noastre, să se mai răstignească de-a moaca?

C.T.: Dacă The Barbu decide într-o (bună) zi să facă – nu doar să gândească – un Muzeu al Figurilor Naționale și Internaționale, cine ar avea acolo un loc de „veci” sau de minte, inimă și… cultură? Cum/unde ar fi instalate?

I.B.: The Barbu (De ce nu The Special Two?) nu va decide/face un astfel de muzeu. Domnia Să mai are un sigur dor: Să facă un Poetry Museum! Unde?, Când?, Cum? numai cei de sus știu. Coborâți în jos, luceferi tâmpi!

C.T.: „Luată pe bucăți, nu era o femeie rea.” – asta scrie sub unul dintre exponatele din Muzeul Instalatorului. Din ce Femei ai alege secvențe ca să faci, demiurgic vorbind, UNA ideală?

I.B.: „Femei cu care aș putea muri de gât’” ar fi un titlu mișto de instalație! Care ar putea cuprinde niște layere cu chipurile unor femei cu care am râs mult: Lizica Sîrbu, Zoe Petre, Tia Șerbănescu, Ileana Vulpescu, Nora Iuga ș.a. Așa că, acum, vorba lui Caragiale către Zarifopol: Noi am râs destul, e timpul copiilor noștri să plângă.

C.T.: În Dead Poets Society, Profesorul îl citează pe Thoreau, “Most men lead lives of quiet desperation.”, apoi le poruncește adolescenților: “Don’t be resigned to that. Break out!” Ce legi ai promulga, ca un creator ce ești al Cercului Artiștilor Dispăruți? Ce confrerii ai (mai) înființa și pe care le-ai declara ilegale?

I.B.: O lege, două legi:
– „Toți poeții sunt egali în fața unei coli de hârtie goale. Doar unii sunt mai egali decât alții.”
– „În România nu se vine. Din România se fuge.” Cu norme de aplicare și baremuri de timp. Când mă va chema și Moses voi decreta și restul de 8. Mă tem de Curtea Constituțională ca de Miliție… Mă bate și mă sparie gândul să dau drumul, în anul ce vine, la o confrerie ori o consoeurie numită arhipelag. Pornesc de la faptul că la 100 de ani de la întemeierea României Mari, încă n-am reușit să fim o țară. Geografic vorbind, eu cred că suntem o adunătură de insule de normalitate, de spiritualitate, de spirit civic, care sunt pierdute într-o mare de ignoranță, de moravuri ușoare, de minciună și de jeg. Intenția mea este de a construi niște poduri peste aceste ape tulburi și de a prinde cât mai mulți atoli în păienjenișul țesut. Prilej cu care voi institui și Ordinul Bretelei, o distincție care să facă a păli orice stea a româniei cu toate gradele ei. Nu este treaba mea să fiu costituționalul României. Avem Parlament gras, moral și legal care poate decreta că în viață tot ce este bun e ori ilegal, ori imoral, ori îngrașă.

C.T.: Barbu și fiii? Fiii și Barbu? Ce titlu ar fi potrivit pentru un roman (fluviu, desigur) sau un film (de lung-metraj, evident) despre dincolo de opera dezlănțuită a lui Ion Barbu? Cui i‑ai da dreptul să intre, artistic vorbind, în viața Barbu(a)rienilor?

I.B.: Un vis: Întreprinderea Artistică Barbu, Barbu & Barbu. Aveam o editură HA, HA & HA, ceea ce e cam același lucru. Pentru cei duși (cu pluta) la biserică, pomelnicul ar suna: Ion, Ion Andrei, Mihai Alexandru. Aș prefera un roman-râu sau, împingând modestia mai în aval un roman-pârâu. Iar ca titlu pendulez între Maxima Moralia și Minima Amoralia. Privitor la on-ul sau off-ul artistic din viața mea, este ca la Școala de Literatură din anii ‘50: nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, nimic nu se transformă!

C.T.: În noiembrie, Planeta Petrila se „aliniază” cu Amsterdamul. Pelicula realizată de Andrei Dăscălescu este inclusă în competiția Festivalului Internațional de Film Documentar IDFA 2016. Ce drumuri a avut și mai are de (stră)bătut protagonistul?

I.B.: S-ar putea ca, după Amsterdam, protagonistul să constate că Planeta Petrila este locuită, dar nelocuibilă. Așa că s-ar putea să mă mut la Moinești, un loc în care poți să te pipăi și să urli: ești! Unde este loc pentru „moineșteanul universal”, este loc și pentru „petrileanul european”! Vorba sârbului & barbului: EU ÎMI MERIT ȚARA!

C.T.: Care sunt cele mai grave cuvinte zise la adresa ta? În varianta memorabilă, indiferent de gamă: profundă, solemnă… vătămătoare.

I.B.: Nu mai știu care om deștept a zis odată că nu există cuvinte rele, ci doar oameni răi care le rostesc. Îmi place, așadar, să mă înconjor doar de oameni buni. Dacă bunătatea lor include și inteligența, cu-atât mai bine țării și mie cu mult mai bine. Altfel, îmi place aprecierea românească cum că „e dat în pizda mă-sii!”. Mi se pare un suprem omagiu adus mamei în general, drept pentru care mă simt tare mândru că i-am făurit un muzeu. Mamei, să fim bine înțeleși…

C.T.: „Îi propun lui Ion Barbu următorul text, bun de tipărit pe cartoon-urile sale: «Să mă ierte Dumnezeu. E meseria lui». Balzac” Zis – Radu Cosașu – și făcut – Ion Barbu. Pe lângă pălăria cu „Capul Bunei Speranțe”, porți și cămașa fericitului? Ar avea (ceva) de lucru Doamne-Doamne în ceea ce te privește?

I.B.: Doamne-Doamne mă va ierta pentru că știe ce fac. În fond, lucrăm pe același material (omul), iar țelul nostru comun este să-l punem pe calea cea bună. Metodele diferă: El mai cu duhul blândeții, eu mai cu duhul din bici. Plus că aștept de la Domnia Să un spor de clemență pentru faptul că lucrez cel mai mult Duminica. Așa înțeleg eu Focul Continuu: Unul să stea în ziua a șaptea, altul în prima zi.

C.T.: „Il y a peu de chose qui sépare l’horrible du comique.” Sentința lui Eugen Ionesco poate fi aplicată și Petrilei. Cine, în afară de tine, încearcă să vindece semnele suferinței?

I.B.: Într-adevăr, de la oribil la comic nu este decât un sigur pas. Asta de fapt este și șansa Petrilei: nu trebuie să obosești prea tare. Nu cred că va mai exista un prost/naiv mai mare decât mine! Parafrazându-l pe Călinescu, dau dovada-dovadă: Jiul va seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a unui alt prost.

C.T.: În Cercul Mincinoșilor – antologia de povești filozofice publicată de Jean-Claude Carrière – apare figura unui pustnic care aleargă prin nisipul deșertului (bizar pentru un sihastru, nu?) și strigă spre toate zările: „Am un răspuns! Am un răspuns! Cine are o întrebare?” Ai cărți, muzee, expoziții, festivaluri… inclusiv în așteptare. Ai și răspunsuri?

I.B.: N-am nici un răspuns! Asta dacă te referi la autoritățile locale, regionale sau centrale. De fapt nici nu mai aștept unul. Poșta Română nu-mi mai poate aduce răspunsurile din cauza anilor lumină care mă despart de entitățile citate. Mă bucur, însă, că am din ce în ce mai multe întrebări. Asta într-un timp pe care și Ion D. Sîrbu îl acuză c-ar fi dus (ca-n cazul dinozaurilor) la dispariția cvasi-totală a întrebărilor. Care?, Cine?, Ce?, Unde?, Când? etc.

C.T.: Să punem în paranteză sau chiar să tăiem autoritățile locale – organe (de stat?!) bolnave de autosuficiență și insuficiență. Vorbesc de aceia care nu (re)vin din întâmplare pe Planeta Petrila și nu se mulțumesc, vorba lui Ion D. Sîrbu, cu „răspunsuri prefabricate și sunt curioși (în sensul dorinței de cunoaștere) să știe ce întrebări fundamentale (își) pune Ion Barbu.

I.B.: Din nefericire pentru el, doar bunul Dumnezeu are răspunsuri la toate aceste întrebări. Și cum nu pup moaște din toate pozițiile, nu pot a răspunde în nume propriu. În fapt, cred, că frumusețea vieții nu constă în aflarea răspunsurilor, cât în pusul întrebărilor. Ki az? Cui prodest? Încotro mă îndrept? Când, dracu’, mă opresc? Cât (vă) mai suport? De ce NU? Pentru cine combat clopotele? Dar… sunt pline cimitirele României de oameni îmbrăcați în răspunsuri și goi de răspunderi.

Camelia Toma (n. 1964) este absolventă a Facultății de Litere din Iași și a unui masterat în cadrul Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca. A montat mai multe piese de teatru cu trupele Corint și anOnimus și a publicat volumul de proză scurtă Cucuveaua din strană (2001).

Foto: © Andrei Dăscălescu

Numărul 2 (18) / 2016 poate fi comandat de pe site-ul Casei de Editură Max Blecher sau la adresa de e-mail a revistei (poesisinternational@yahoo.com) și achiziționat din Librăriile OPEN ART (București), Librarium (Cluj-Napoca, Timișoara, Iași), HABITUS (Sibiu), Okian (Brașov), La Două Bufnițe (Timișoara) și din librăriile Humanitas din țară.

limba română, autor: Camelia Toma, nr. 2 (18) / 2016, secţiunea: interviu

____________________