Imposibila întoarcere

DAN-LIVIU BOERIU

Mai deranjantă decât discuția largă care a cuprins lumea literară românească de după decernarea premiului „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, mi s-a părut tăcerea care a însoțit anunțarea câștigătorilor de la Opus Primum. Era firesc, de altfel, ca după acea desfășurare de forțe (care s-au derulat respectând principiul bulgărelui de zăpadă) ceilalți laureați din 2015 să intre într-un con de umbră. Nu e corect, dar e explicabil. Am privit de pe margine tot spectacolul uimitor al reacției și al contra-reacției, fără să pot pricepe, până la stingerea lui previzibilă, dacă tot acest „scandal” (nu găsesc alt cuvânt și regret că trebuie să recurg la terminologia tabloidă) a mișcat ceva în conștiințele membrilor celui mai important juriu de poezie de la noi. Vom afla la anul.

Deocamdată avem o certitudine. Ștefan Ivas, cu al său mila schimbă gustul cărnii, deși premiat, a avut parte de numai o mână de cronici de întâmpinare. Se pare că recenzenții au o reținere în a se pronunța asupra volumelor gata „omologate” de către un juriu de calibrul celui de la Botoșani, considerând, într-un fel, că girul primit printr-o astfel de distincție e în sine un examen critic suficient de solid încât să nu mai merite completări. Asta ar fi explicația cea mai facilă. O alta ar fi aceea că volumul lui Ivas, deși dă senzația unei construcții simple, inteligibile și epic-coerente, e destul de dificil de examinat. Motivul acestei dificultăți e acela că, nedeosebindu-se fundamental, ca temă, de încercările lirice ale altor debutanți de acum câțiva ani (primul nume care îmi vine în minte fiind al lui Anatol Grosu), cartea lui Ivas se construiește în marginea unei detașări voluntare, căreia e foarte greu să-i găsești temeiul: dorința de uitare? anihilarea originii? ironia condescendentă a „supraviețuitorului”? Încerc să creionez un diagnostic în cele ce urmează.

Încă de la primul calup, intitulat 3D, poetul trasează limitele unui teritoriu mitic (Leorda, un sat românesc), pe care nu-l simte al lui decât printr-o fatalitate a destinului propriu, exprimată îngroșat: „pe valea unui pârâu cu apa îngălbenită/ de sedimentele solului argilos/ între două dealuri/ ca două fese/ m-am născut eu” (p. 9). În această lume uitată de timp, fiecare gest mărunt capătă valoarea unei treziri la realitate. Somnolența ritualică a satului e întreruptă de câte un impuls electric, minor, trăit subiectiv: „mâinile se afundă în pământul proaspăt/ scos din când în când de sub unghii pentru/ a spori eficiența […]/ din bucătăria de vară vin voci/ tresar brusc când în expediția mea tactilă dau/ peste un ciob de sticlă.” (p. 12). Relațiile stângace care se nasc între membrii aceleiași colectivități sunt și ele mărci ale unei imposibilități de demisie de la datumul primordial. Empatia e doar mimată, ea nu poate să pervertească „rânduiala” și s-o transforme în altceva: „la un moment dat te-ai oprit/ iar mâinile tale/ m-au mângâiat aspru și apăsat/ (bătăturile uscate/ lăsându-mi dâre roșii pe obraz)// mâinile tale/ cu care trăgeai vițeii din uter la moșitul vacilor/ mâinile/ cu care îndepărtai maxilarele cailor/ ca să le aproximezi vârsta” (p. 20). Mirajul ieșirii din iadul temporar e perfect descris în poemul VCR – unchiul din america –, unde visatul cu ochii deschiși e, din nou, curmat brutal de chemarea la datorie. Poetul are un sadism aproape copilăresc în brutalitatea cu care spulberă himera pentru a reveni la lentoarea și rutina vieții rurale: „în după-amiezele de vară/ când arșița ne alunga de la cules fasole/ când nu era nimic interesant pe tvr/ puneam o casetă de la unchiu’/ the ten commandements cu charlton heston de exemplu/ […]/ și tocmai când urma să despartă cu toiagul/ apele mării roșii/ ne striga mama să venim să despărțim/ fasolea culeasă de păstăi” (p. 27-28). În această primă parte, care dă tonul întregului volum, nu se găsesc fisuri stilistice decât, poate, aceea a unor supra-„tehnicizări” retorice. Nu sunt prea des întâlnite, însă, acolo unde apar, sunt ușor deranjante și au neajunsul de a diminua intensitatea imaginilor: „cu restul ne umplem sisific timpul/ folosindu-ne de ambele mâini să-i dăm gata/ evitând tăieturile marginilor încă tari/ din exercițiul de rezistență treptat/ în mecanica încăpățânării” (p. 16).

În al doilea grupaj de poeme, tonul se schimbă. Timp liber e construit din crochiuri independente, legate între ele doar prin concluzia subterană. Micile scenete familiale au darul de a reliefa un anumit mod de relaționare: rudele din poemele lui Ivas par niște autiști benigni, aruncați de providență în același loc și forțați să închege conversații. Socrul mic povestește „bancuri la care râd silit/ fără să-mi bat capul cu poanta”, soacra mică știe că „omul tre să-și termine/ studiile, să-și facă un rost înainte să se/ gândească la însurătoare”, soacra mare, indiscretă, vorbește despre „cum a tras viitorul mire/ un pârț în cristelniță la botez”, iar socrul mare „tace, bea vin și/ aprobă ironic” (p. 35). Frivolitatea, pragmatismul, bășcălia și nepăsarea par a fi trăsăturile de bază ale acestei familii superficiale, reprezentări în mic ale unor defecte colective, pe care Ivas le inventariază succint și discret. Chiar dacă nici de aici nu lipsește sugestia nepotrivirii maturului în decorul copilăriei lui („îmi mai spuneai că patul în care dormi/ încă din copilărie cu frate-tu/ a ajuns să nu te mai încapă” – p. 36), noutatea abordării vine din poemele „scenelor domestice”. Se simte aici apropierea de Dan Sociu (din perioada cântecelor eXcesive) prin acea infuzie de cotidian mărunt, sec și prozaic, care diluează lirismul până la anulare. Tablourile au coerență scenografică, au ritm și culoare, crescând unele dintr-altele și formând o altă panoramă a dezorientării și a abuliei, mutată, de data asta, într-un urban nesigur și acaparator. Versurile au eleganță discursivă și suflu epic. Cu toate acestea, tendința recurentă a poetului de dramatizare exagerată conduce la nașterea unor bucăți de text care, prin metaforizare excesivă, devin simple artificii stilistice, ineficiente estetic: „măștile cotidiene ale depresiei/ resemnarea aruncată/ în straturi peste/ fața de clovn/ pictată pe bobul de orez/ al orgoliului”. (p. 41) E aici o dinamitare atât de puternică a coerenței de stil, încât numai recurgerea la satira mușcătoare (M. se hotărăște să moară – versuri pentru o melodie folk) reușește, paradoxal, să restabilească echilibrul.
În fine, cea mai echilibrată parte a cărții, erau cu spatele și se îndepărtau, este o emoționantă punere în ecuație a premiselor creionate în primele două calupuri de poeme: găsim aici atât radiografia rece a câte unui episod rural, cât și reziduurile contemporane ale acestui loc ieșit din timp. Ștefan Ivas are dexteritatea unui tăietor în sticlă, știind să decupeze perfect în temporalitatea poveștii și să formeze imagini sugestive, de o plasticitate splendidă. Iată, de pildă cum ne apare descrisă dorința de răzbunare, ipostază cathartică a ruperii de trecut: „am dărâmat un dulap din care au ieșit furnici/ și urechelnițe, am smuls întrerupătoarele/ din perete, am aruncat pe fereastră/ rolele de plită, am lovit pereții cu/ picioarele până a căzut tencuiala/ urlam ca descreierații de parcă am fi vrut/ să ne audă de acolo de unde era/ din răzbunare pentru pietrele pe care/ le aruncase după noi pe drum când o/ făceam nebună am început să ne facem/ nevoile pe jos prin camerele pe care,/ deși umbrite și întunecoase,/ buruieni verzi-gălbui începuseră deja/ să le ia în stăpânire” (p. 59). La fel, amnezia e percepută ca un dar nesperat, întrucât îl face pe cel de azi să evalueze flash-urile de peste vreme ca pe niște fotograme nerecognoscibile, topite într-o salvatoare obnubilare: „uite! uite! ai început să bați cu degetul în monitor/ enervat că nu-mi dau seama/ am continuat să ridic din umeri și până la urmă ai derulat/ fișierul mai departe// abia acum cred că am înțeles/ important era că erau cu spatele și că se îndepărtau” (p. 64).

Ironic în doze mici, consecvent tematic și admirabil creator de atmosferă, Ștefan Ivas are toate datele unei evoluții îmbucurătoare. mila schimbă gustul cărnii este un volum compact, echilibrat, cu o forță estetică de necontestat și, în ciuda câtorva excese, o promisiune poetică demnă de semnalat. O carte despre imposibila întoarcere, scrisă cu verva și cu virulența unui om a cărui unică armă în lupta retroactivă cu precaritatea e, în fond, o sensibilitate camuflată în hainele revoltei.

Ștefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii (Casa de Editură Max Blecher, 2014)

– volum câștigător al Premiului Național „Mihai Eminescu” pentru debut pe 2014 –

Dan-Liviu Boeriu (n. 1981) este absolvent de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara, cronicar literar și moderator, din 2014, al seriei de întâlniri publice intitulate „Cercul literar”, unde i-a avut ca invitați pe Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici sau Dan C. Mihăilescu.

limba română, autor: Dan-Liviu Boeriu, nr. 1 (15) / 2015, secţiunea: cronică

____________________