între poetica recitirii și cea a traducerii
MARIUS CONKAN
Ezra Pound, Opere I. Poezii (1908-1920),
traduceri de Mircea Ivănescu și Radu Vancu (Editura Humanitas, 2014)
După un secol de la nașterea modernismului literar, iată că poeții și cititorii de poezie au posibilitatea (în sfârșit împlinită) de a testa potențialul limbii române la contactul cu opera inovatoare a lui Ezra Pound (1885-1972). Firește, mulți dintre noi am citit deja poemele majore ale acestuia fie în original (pe internet sau în ediții comandate din străinătate), fie în cele câteva traduceri iscusite care au fost disponibile până la apariția volumului Ezra Pound. Opere I. Poezii (1908-1920), publicat în 2014 la editura Humanitas. Profesionalismul cu care a fost gândit și alcătuit acest prim volum al seriei Ezra Pound se datorează unor autori de primă linie în literatura română recentă: Horia-Roman Patapievici și Radu Vancu. Aceștia au reușit, prin eforturi considerabile, să construiască la modul arhitectural un volum care îndeplinește, chiar și în cele mai mici detalii, criteriile excelenței.
Dar înainte de a vedea cum arată poezia de început a lui Ezra Pound, scrisă chiar în zorii modernismului, se cuvin câteva precizări legate de contextul literar românesc în care a fost publicată această carte remarcabilă, care este doar piatra de temelie a unei viitoare Opere Complete. Au fost anunțate deja încă trei volume de eseuri și poezii, iar ultimele două vor conține mult așteptata serie integrală a Cantos-urilor, unde Radu Vancu va trebui să-și dovedească, fără îndoială, virtuozitatea de traducător, altfel întreaga splendoare a Cantos-urilor ar putea fi năruită sub greutatea unei limbi române insuficient articulate stilistic.
Întâi de toate, nu-mi explic lentoarea cu care sunt publicate asemenea cărți fundamentale pentru evoluția României postcomuniste și, mai ales, pentru maturizarea culturală a tinerilor scriitori (și nu numai). Poezia lui Pound a influențat, în mai mică sau mai mare măsură, modul de a scrie al unor autori români din generații diferite (anul acesta, de pildă, Radu Vancu însuși a publicat la Casa de Editură Max Blecher un foarte bun volum cu vagi rădăcini poundiene, intitulat 4 A.M. Cantosuri domestice), dar, chiar și așa, a fost necesar să treacă „doar” 25 de ani de la revoluție ca opera de început a lui Pound să apară într-o ediție bio-bibliografică exemplar structurată, care satisface exigențele oricărui cititor avizat.
Nu-mi propun aici să fac o critică a sistemului editorial care, odată cu publicarea la Polirom, în 2015, a volumului Paul Celan. Opera poetică (I), în traducerea lui George State, dă semne că începe să funcționeze în parametrii unei normalități europene, dar nici nu putem trece cu vederea faptul că asemenea inițiative demne de toți laurii sunt doar o picătură în oceanul de poezie universală care încă nu a fost tradusă în limba română. Iar exemplele pot continua. Cât mai trebuie să așteptăm o ediție cu opera completă a Sylviei Plath sau a lui Anne Sexton, două poete esențiale pentru literatura din cea de-a doua jumătate a secolului XX? De pildă, câteva poeme scrise de Anne Sexton au fost traduse și publicate abia în ultimii ani, în reviste precum „Poesis internațional”, „Zona nouă” sau „Steaua”, deși autoarea americană constituie, fără îndoială, un reper pentru mulți dintre poeții și poetele de astăzi.
Pe de altă parte, chiar și atunci când văd lumina tiparului, în ani sporadici de grație, traduceri de o asemenea importanță culturală (deopotrivă pentru cititorii și scriitorii români), criticii literari uită, intenționat sau nu, să le consemneze sau, pur și simplu, sunt luate adesea la bani mărunți, fără o minimă apreciere față de munca asiduă a editorilor și traducătorilor. De exemplu, foarte puține articole au fost scrise până acum despre ediția Ezra Pound, dintre care le amintesc pe cele semnate de Cezar Gheorghe în „Observator cultural” (autor care deplânge, la rândul său, „amnezia” specifică mediului literar, atunci când sunt publicate asemenea ediții fără de care bibliotecile noastre ar fi mai sărace), de Teodor Baconschi în revista „22” sau de Rodica Grigore în revista „Cultura”. Nici măcar un traducător din limba engleză nu s-a încumetat (din câte cunosc) să scrie câteva rânduri despre modul în care Radu Vancu și Mircea Ivănescu au izbutit să transpună în limba română vocile, ritmul și stilistica hipersofisticată pe care Pound le orchestrează briliant în poezia sa. Firesc ar fi fost ca tocmai acești traducători să-și fi exprimat opinia cu privire la calitatea „versiunii Pound” pe care Radu Vancu ne-o livrează, deoarece oricât de cunoscători într-ale poeziei am fi noi, ceilalți, nu putem observa decât amatoristic finețea sau cusurul unor transpuneri lingvistice. La fel s-a întâmplat cu ediția integrală a Florilor răului de Baudelaire, în traducerea lui Octavian Soviany (Casa de Editură Max Blecher, 2014), care a fost întâmpinată cu o tăcere inexplicabilă, chiar și de criticii care predau în universități simbolismul francez.
Într-un astfel de mediu amnezic și lipsit de deschidere ideatică față de scriitorii universali cu impact în literatura română recentă (edițiile T.S. Eliot, Allen Ginsberg și Fernando Pessoa au avut parte de același tratament), și-a făcut apariția primul volum al seriei Ezra Pound. Trebuie precizat, din capul locului, faptul că avem de-a face cu o ediție exhaustivă, care evită cu orice preț rigiditatea, monotonia sau imprecizia argumentelor, cu care ne-au obișnuit numeroase studii academice. Din contră, ceea ce traversează fiecare pagină a acestei ediții este efectul unui demers filo-poundian, al iubirii și pasiunii raționalizate față de filosofia și poezia lui Pound. Doar astfel putem înțelege felul în care cele patru părți ale volumului, începând cu Introducere în viața lui Ezra Pound și sfârșind cu minuțioasele Comentarii la poemele traduse, comunică aproape simfonic și sunt construite ca un sistem de oglinzi care își reflectă unele altora conținutul (de la cel biografic și teoretic la cel poetic și viceversa), fără ca ansamblul să fie vreodată fisurat de incongruențe, ipoteze nedemonstrate în planul poeziei sau de suprainterpretări.
Partea cea mai consistentă teoretic este Introducerea în modernismul lui Ezra Pound: modernismul ca renaștere, în care Horia-Roman Patapievici identifică și definește filosofia lui Pound ca sursă și simptom al modernismului literar, ca forță în jurul căreia își desfășoară „mișcarea de revoluție” poezia modernă. Iată punctul de pornire al acestui studiu introductiv care reconstituie detectivistic genealogia modernismului (nu doar al celui poundian), fără să-i altereze adevărata natură cu speculații nesusținute bibliografic (iar bibliografia consultată de Patapievici este, fără îndoială, cea mai reprezentativă în domeniu): „De regulă, modernismul lui Pound este explicat prin textele sale de luptător modernist. Eu voi încerca să-l explic prin filosofia lui, pe care îmi propun să o reconstruiesc din textele și contextele disponibile, oferind astfel o teorie a modernismului. Am convingerea că filosofia lui Pound explică mai bine textele sale programatice decât textele sale programatice propria poezie; căci poezia sa respiră și trăiește în interiorul acestei filosofii” (p. 146).
Dincolo de stilul uneori emfatic al acestei Introduceri, care, probabil, își trage sevele din atitudinea filo-poundiană despre care vorbeam, Patapievici ne oferă un studiu erudit despre modernismul lui Pound, definit ca o nouă Renaștere (așa cum și romantismul a reprezentat, într-o logică similară, o Renaștere a Renașterii), în care încearcă să deconstruiască ideile clișeice sau eronate, care s-au încetățenit ca modele de interpretare a modernismului literar. N-am să reiau sau să rezum argumentele Introducerii, întrucât ele sunt de găsit în volum, dezvoltate cu acribie savantă de către Patapievici, dar am, în schimb, trei sugestii legate de o posibilă continuare a acestui studiu introductiv.
Prima sugestie vizează chiar metoda adoptată de cercetător și specificată, clar și distinct, în citatul anterior: explicarea modernismului lui Pound prin lentila filosofiei acestuia. Or, cred că ar fi ilustrativ pentru orice cititor un studiu-addendă în care Patapievici să definească modernismul poundian pornind mai ales de la poemele traduse de Mircea Ivănescu și, în special, de Radu Vancu, chiar dacă unele comentarii de la sfârșitul volumului (nu foarte multe, ce-i drept) pun în lumină inovația stilistică produsă de Pound. Doar așa cititorul poate observa cu lux de amănunte modul în care imagismul și vorticismul, de pildă, depășesc nivelul teoretic și sunt, pur și simplu, puse în practică.
A doua sugestie pornește atât de la filosofia lui Pound, cât și de la poemele acestuia și o formulez, mai ales, ca o curiozitate personală. Chiar dacă în Introducerea în viața lui Ezra Pound este clarificată, în tușe groase, problema delicată privind adeziunea fascistă a lui Pound, ar fi binevenită, de asemenea, o abordare mai limpede, mai tranșantă și mai detaliată a ceea ce a însemnat, de fapt, „fascismul” pe care poetul și l-a asumat, deoarece nu putem nicidecum secționa în totalitate legătura dintre filosofia/poezia lui Pound și biografia acestuia. De aceea, întrebarea concisă pe care o ridică un demers teoretic de o asemenea amploare (precum cel realizat de Patapievici) este următoarea: filosofia și poezia lui Pound, din primele volume și, mai ales, din Cantos-urile de început, conțin germenii ideilor sale fasciste, manifestate ulterior? Nu doar pentru satisfacția personală, un răspuns lămuritor în acest sens, poate chiar într-un studiu separat, ar putea lărgi orizontul de înțelegere a operei lui Pound, întrucât mi se pare tot mai evident faptul că viziunile estetice ale unui scriitor sunt inseparabile de viziunile lui politice.
A treia sugestie este mai generală și se referă, în ansamblu, la modul de alcătuire a unei ediții critice, așa încât aceasta să reverbereze pe mai multe planuri ale receptării. Pe lângă o introducere concludentă și fortificată bibliografic la opera scriitorului în cauză, ar putea fi măsurat și impactul pe care o asemenea operă îl are asupra literaturii recente (și nu numai), dincolo de contextul cultural în care a apărut și pe care l-a modificat genetic. Altfel spus, în paralel cu efortul de a descifra puzzle-ul poeticii unui scriitor de anvergură internațională (dinspre trecut spre prezentul operei, cum impecabil izbutește să o facă Patapievici), provocator este, de asemenea, și demersul invers, de a investiga această poetică pornind de la influențele culturale pe care le-a produs, nu doar în perioada în care opera a fost scrisă. Un asemenea demers sfârșește inevitabil cu racordarea, incitantă teoretic, a unor poetici deja clasicizate la literatura contemporană. Cum este procesată, din acest punct de vedere, moștenirea Pound de către autorii de limbă engleză și, în cazul de față, de către poeții români care au citit și au avut acces la poezia acestuia? Ce mai este valabil estetic, tehnic și compozițional din opera lui Pound, așa încât „acel ceva” să poată fi prelucrat, la modul inovator, în poezia de astăzi? E timpul acum să ne aplecăm și asupra poemelor traduse de Mircea Ivănescu și Radu Vancu (poeme în care se resimte că potențialul limbii române este stors de întreaga sa energie), fiindcă doar în literatura lui Pound, iar nu neapărat în filosofia acestuia sau în teoriile care îi rescriu filosofia, putem găsi resursele interioare (mină de aur, cum altfel), în stare să producă mișcări tectonice în poezia actuală.
Deși ciclul Cantos, cea din urmă epopee majoră a literaturii universale (pe care o vom putea citi în limba română doar în ultimele două volume ale acestei ediții), constituie un model poetic care a prins rădăcini și în literatura română contemporană, poemele premergătoare acestui ciclu pregătesc deja terenul unei explozii vizionare de tip homeric sau dantesc. Mă refer aici în special la volumele Canzoni (1911), Ripostes (1912), Lustra (1916; 1917), Kitai (1915) și la amplele poeme Hugh Selwyn Mauberley (viața și contactele) și Omagiu lui Sextus Properțiu (1917). Comentariile critice care însoțesc fiecare poem în parte sunt deja premisele unei interpretări viabile a poeziei lui Pound, așa încât voi puncta aici doar elementele pe care le consider definitorii pentru stilul complex al acestei poezii, inclusiv în versiunea lui românească.
Poezia lui Pound este, cum putem deduce din volumele traduse până acum, poezia celui de-al treilea spațiu sau chiar cel de-a treilea spațiu pe care poetul și-l construiește ca soluție alternativă. Nu poate fi ignorată defel condiția și identitatea de autoexilat a autorului care nu și-a găsit locul în nicio limbă și în niciun teritoriu, decât în propria limbă poetică. Iar această condiție de autoexilat este, de fapt, una insulară, pe care textele lui Pound o reflectă și o interiorizează stilistic. Argumentul poate fi formulat în felul următor, pornind de la conceptul de thirdspace al lui E. W. Soja, care a nuanțat principiile heterotopice definite de Foucault. Dacă înțelegem prin spațiul primar (real) fondul anglo-saxon al poeziei lui Pound, iar prin spațiul secundar (imaginat) fondul provensal, grecesc și chinez al aceleiași poezii, atunci de bună seamă poezia lui Pound alcătuiește cel de-al treilea spațiu, în care spațiul primar (real) și cel secundar (imaginat) se întrepătrund, generând o revoluție stilistică.
În sprijinul ideii că poezia lui Pound este al treilea spațiu ca loc al intersecțiilor culturale și lingvistice, în interiorul căruia autorul își consumă autoexilul și creează un limbaj poetic inexistent până la el, pot fi evocate câteva observații lămuritoare din Introducere în viața lui Ezra Pound și din Comentarii: „Pound aude și greaca lui Homer, și latina lui Vergiliu, și latina lui Andreas Divus traducând greaca lui Homer, și anglo-saxona care aduce o tradiție epică non-clasică (dar care intră, în posteritate, în aceeași tradiție epică), și ideogramele chineze, care aduc un mod de a reda realitatea care nu o simbolizează arbitrar și abstract, ci realist și concret.” (p. 115); „pentru imaginația lui Pound, utopia culturală a Chinei începe să funcționeze împreună cu mitul Greciei, ca utopie culturală majoră a Europei de până la el” (p. 573). Cel de-al treilea spațiu pe care poezia lui Pound îl conține este un spațiu-palimpsest, în care limbajele culturale sunt auzite, șterse și rescrise permanent, în care spațiile reale și cele imaginate (utopic sau nu) se amestecă și alcătuiesc spațiul ontologic (vizionar) al poetului, iar toate acestea conduc la limba insulară care este numai și numai a lui Pound.
Cum „aude” însă și cum transpune limba română limba inimitabilă a lui Pound? Traducerile lui Mircea Ivănescu și ale lui Radu Vancu izbutesc să surprindă, în primul rând, amplitudinea și cadența poemelor care atinge uneori registre incantatorii. Sonoritatea poundiană este reconstituită într-o limbă română defel seacă sau inadecvată, chiar dacă pe alocuri structurile arhaice, pe care poetul încerca să le resusciteze lingvistic, în limba română își pierd caracterul novator, probabil din cauză că ele sunt de fapt intraductibile. Fie că vorbim despre ironia stilului epigramatic, despre finețea poemelor care rescriu ideograme chineze, despre retorica subversivă la adresa establishment-ului literar din epoca (post)victoriană sau despre atmosfera mitologizată a poemelor ample – toate acestea primesc un contur care, deși este imposibil să atingă pregnanța originalului, nu se îndepărtează totuși de esența poeziei lui Pound. Dacă ar fi să sintetizez, în câteva cuvinte, motivul pentru care poetica poundiană atât de complexă poate constitui oricând un model pentru scriitorii de astăzi, acesta ar porni inevitabil de la palimpsestul stilistic pe care o asemenea poetică îl reprezintă. Pound a scris o poezie stratificată, care operează cu numeroase niveluri semantice (culturale, afective) și muzicale, în așa fel încât tehnica și imaginarul acestei poezii ating o rezonanță simfonică.
Am speranța ca atunci când vor fi traduse și publicate Cantos-urile lui Pound să asistăm nu doar la un eveniment literar fără precedent, ci și la reacții critice pe măsura lui. Până una-alta, citind poemele din Kitai, traduse remarcabil de Radu Vancu, mi-am zis că și aceasta este, de fapt, poezia pe care am căutat-o dintotdeauna.
Marius Conkan (n. 1988) este absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”. A publicat poezie, studii și cronici literare, debutând cu volumul de poezie Soporia (2009), căruia i-au urmat Ținutul Celălalt (2011, împreună cu Ruxandra Cesereanu) și Extazul Sfântului Markon (2012).