MARIUS CONKAN
Dumitru Crudu, Strigătele de sub apă (Editura Vinea, 2015); La revedere, tată (Editura Tracus Arte, 2015)
Anul trecut a fost destul de consistent la capitolul poezie, chiar dacă, citind cu minimă exigență volumele considerate bune și foarte bune, lista cărților de efect, care au produs, într-un fel sau altul, mutații în peisajul literar de astăzi, s-ar îngusta considerabil. Dintre autorii consacrați sau aflați în pragul consacrării (deși însăși noțiunea de consacrare și-a pierdut greutatea canonică, la confluența cu noi mijloace de expresie precum Facebook), au publicat volume importante Ștefan Manasia, Radu Vancu, Robert Șerban, Svetlana Cârstean, Mariana Codruț, Moni Stănilă, Medeea Iancu și Marius Aldea (poete și poeți despre care eu însumi am scris în diverse reviste literare). De cealaltă parte, în zona debuturilor, s-au remarcat, pe bună dreptate, Ana Donțu, Răzvan Pricop, Alexandra Turcu, Victor Țvetov și Octavian Perpelea, autori care, prin stilurile lor mature și variate, sunt în măsură să fortifice ceea ce îndeobște este numit „noul val” al poeziei. Firește, numele invocate de mine au o ordine strict aleatorie, mai ales că sunt și alte volume apreciate de cititori (avizați sau nu), pe care nu am apucat să le parcurg sau despre care, din varii motive, nu am reușit încă să scriu (cum sunt cele ale lui Teodor Dună, T.S. Khasis, Ionelia Cristea sau Robert Gabriel Elekes).
Autor aflat în prim-planul literaturii ultimelor decenii, Dumitru Crudu a publicat în 2015 două cărți de poezie care ar trebui să-și găsească un loc binemeritat printre volumele de calibru apărute recent. Mă refer la Strigătele de sub apă și La revedere, tată, cărți despre care, în comparație cu cele scrise de poeții amintiți anterior, a curs puțină cerneală, fapt explicabil în mică măsură doar dacă invocăm același motiv: mulți cronicari cu talent au părăsit scena, câțiva dintre ei alegând calea, poate temporară, a cercetării academice; iar puținii rămași nu pot fi la curent cu tot ce se publică.
Strigătele de sub apă (volum datat în 1998) și La revedere, tată surprind evoluția unui stil poetic care își are originea într-o radicală schimbare la față a literaturii române și ilustrează, la o distanță de aproape două decenii între scrierea lor, felul în care poetica lui Dumitru Crudu și-a reconfigurat mecanismele și imaginarul. Întâi de toate, numele autorului nu poate fi nicidecum despărțit de Manifestul fracturist, redactat împreună cu Marius Ianuș în 1998 și apărut în „Monitorul de Brașov”. Teribilist până la naivitate și scris într-un spirit de frondă adâncit de convulsiile socio-politice din perioada postdecembristă, manifestul semnat de cei doi poeți (cu un destin literar total diferit) desfide „poezia optzecistă a realului, derivată din cultură” și refuză „generalitatea limbajului comun”, „tautologia existențială”, „convenționalismul și conformismul”, „tipizarea, colectivizarea și socializarea intimității și a individualului” (am selectat aici câteva idei-cheie dintre cele formulate uneori fără o argumentație dusă la bun sfârșit). De fapt, ce propune acest manifest, adesea sibilinic în entuziasmul său deloc fals, este o suprapunere sau chiar o osmoză, la modul afectiv și senzorial, între poet și realitate, între poezie și stări/reacții/contexte ontologice. Mai precis spus, poetul fracturist își vede scrisul identic cu lumea trăită de el, dincolo de generalizări și conceptualizări ivite pe filieră culturală.
De fapt, putem observa cu ușurință că acest manifest nu este atât de revoluționar și de original pe cât pare. Dacă îl analizăm dintr-o perspectivă istorică amplă, el anunță principii care au fost conținute deja de poetica beatnică, nu mai spun de poeticile avangardei, clar formulate și delimitate teoretic, și unele și altele având în subsidiar o virulentă atitudine socio-politică (în Avangarda artistică a secolului XX, studiul său de referință, Mario de Micheli prezintă în detaliu, cum bine cunoaștem, aceste aspecte). Deși a fost necesar într-o perioadă de convulsii identitare (la nivel individual și cultural) și a stimulat poeticile ulterioare ale așa-numitului „douămiism” (nici până astăzi nu cred că este stabilit numitorul comun al acestei mișcări generaționiste), Manifestul fracturist este el însuși un compozit de atitudini reacționare deja clasicizate. Ideile lui Marius Ianuș și ale lui Dumitru Crudu nu sunt doar un ecou tardiv al avangardei istorice sau al revoluției beat, ci își au, de pildă, vagi rădăcini (asimilate inconștient) chiar și în viziunea romantică a lui Wordsworth asupra limbajului poetic. Cum ne amintește Lubomír Doležel în Poetica occidentală, Wordsworth a construit o teorie opusă practicii poetice tradiționale, în care sugerează să fie evitate clișeele și stereotipiile stilistice, dar și repetiția unor repertorii retorice. Pentru Wordsworth, inovația este o condiție esențială pentru existența poeziei, iar limbajul poetic ar trebui să fie „o selecție din limbajul folosit realmente de oameni” și să aibă ca sursă „limba reală a oamenilor în calitate de senzație vie”. De fapt, nu greșesc spunând că fracturismul propune, pentru ieșirea din criză a literaturii, soluții care aveau deja un influent trecut cultural (periferic sau din mainstream), deoarece, dincolo de aspectele lui neoavangardiste, resimțite mai ales la nivel de atitudine, fracturismul militează în fond pentru un nou mimesis al poeziei.
Din întregul manifest, esențială este, pentru discuția de față, Prima anexă a lui Dumitru Crudu, care indică și descrie câteva modalități de construcție a unei poezii fracturiste. Le amintesc pe cele mai importante: „deconceptualizarea obiectului reacțiilor noastre”, „insolitarea” situațiilor preexistente, „estomparea granițelor dintre obiectul care ne provoacă anumite reacții și reacțiile pe care le avem”, „unitatea senzorială și psihică”. Dintre toate acestea, insolitarea stărilor/situațiilor, la nivel imaginar și discursiv, mi se pare un element-cheie, cu origini vizibile în faimosul concept de „ostranenie” (înstrăinare, defamiliarizare) al lui Victor Șklovski, pe care, însă, Dumitru Crudu nu-l pomenește în addenda sa, deși putem deduce că îi era cunoscut.
Scris în același an cu Manifestul fracturist (nu știu, însă, dacă au o legătură directă), volumul Strigătele de sub apă prezintă, în plan structural, câteva dintre tehnicile pe care autorul le atribuia noii poezii. Fiind, de fapt, un singur poem amplu, volumul este creat dintr-o succesiune de stări, situații și planuri difuze, fragmentare, care își au sursa într-un soi de amnezie a vocii poetice, iterată ca temă și procedeu. Astfel își construiește Dumitru Crudu limbajul sacadat, cu treceri bruște și tăieturi fine în imaginar, punând în lumină cadre de viață firești sau angoasante care, prin insolitare, ating o altă valoare ontologică. Putem citi în Strigătele de sub apă un canto erotic, în care povestea de dragoste este reconstituită fotografic, din reacții și amănunte concrete, dar filtrate de o memorie care funcționează fragmentar, aluziv, revenind mereu asupra unor stări și imagini obsedante („pe atunci tu făceai baie de opt ori pe zi.// ne-am cunoscut între două băi. și/ între două bătăi de inimă. între/ două băi ai făcut avort.// între două băi ne-am despărțit.// între două băi am fost foarte/ nefericiți./ între două băi am simțit că/ nu e un om mai nefericit/ ca mine.// între două băi am fugit la/ marginea orașului și am vrut/ să mă spânzur”). Antimetaforic și fără să folosească procedee complexe, în afara unei simplități de cristal (chiar dacă întregul volum este o metaforă a căderii în memoria abisal-afectivă, în erotismul evanescent), poemul este alcătuit dintr-o avalanșă de imagini care adaugă obiectelor și situațiilor concrete tot atâtea reacții și stări psihice în scurtcuircuit („ce frumos mai era acel maiou. ce/ tare îmi mai plăcea. eram/ îndrăgostit de maioul ăla al tău pe/ care tu între timp l-ai pierdut.// definitiv, așa cum ai/ pierdut atâtea lucruri în/ viața asta.// și pe care l-am pierdut între timp și eu/ așa cum pierd eu totul în viața asta,/ nu doar ceea ce îmi aparține/ pe drept”). Pe alocuri însă, discursul când frust și natural, când condus de teatralitate, atinge acorduri sentimental-patetice, deși acestea pot avea rostul lor în nuanțarea autentică a fragmentelor și contextelor existențiale.
Fiind un poem ce acumulează tensiune în mod alert, datorită imaginilor care ocupă simultan diferite straturi semantice, cu un puternic fundament real/mnezic, Strigătele de sub apă ajunge, în unele părți, să ruleze în gol, din prea multă explicitare sau insistență pe anumite ticuri retorice, care de la un punct sunt disfuncționale. Poate, însă, că aceasta este chiar natura poeziei care „imită”, la modul simbolic, viața, care transcrie mișcarea și ritmul afectiv, existențial, cu blocajele și intensitățile lor de necontrolat. Oricum ar sta lucrurile, volumul scris de Dumitru Crudu în 1998 testează câteva principii din Manifestul fracturist și emană, chiar și astăzi, o forță elementară poeziei gândite ca mod „autentic” de a fi, ca dublu și vehicul identitar, în lupta cu artificiul și clișeele de orice fel.
Cu un discurs atent calibrat stilistic, dar fără să pluseze ineficient pe registrul expresiv al imaginii, volumul La revedere, tată, mai valoros decât Strigătele de sub apă, tratează o temă majoră, cu valoare de pattern (și anume moartea tatălui), într-o manieră care nu este parazitată de locuri comune. Dacă insolitarea afectelor și a realității constituie un procedeu folosit de numeroși poeți din generații diferite, cu scopul de a-și transfera obsesiile și angoasele în cadre nefamiliare, menite să scoată la iveală dimensiunea necunoscută și încă neexplorată a acestora, Dumitru Crudu recurge, în recentul său volum, la alt gen de insolitare sau defamiliarizare. Succint spus, pentru acest poet atașat de mișcările firești, netrucate ale realității, moartea tatălui este, paradoxal, un mit. Într-o atare logică a imaginarului poetic, mitificarea, ca să folosesc un termen propus de Toma Pavel, poate fi considerată gradul ultim al insolitării, deoarece presupune trecerea unor situații comune sau traumatice dintr-un domeniu cotidian într-unul sacru, granița dintre cele două domenii fiind estompată gradual. Iată, de pildă, cum mitifică Dumitru Crudu figura paternă, într-un poem care se desparte de mimesisul conotat în sens fracturist: „tatăl meu era singurul om din mahala care/ putea să curețe fântâni.// pe când avea douăzeci de ani a curățit/ cea mai adâncă fântână din flutura, cea/ de la răscrucea de la cașu aia e cea mai/ adâncă fântână din sat.// să tot aibă vreo jumate de kilometru și nimeni/ din sat nu avea curajul să coboare în/ măruntaiele ei/…/ s-a apucat/ de lanțul căldării și s-a aruncat în fântână, cu/ un hârleț într-o mână doar să ajungă până jos/ i-a trebuit zece minute// peste două ore a fost scos înapoi, la lumină,/ și a mai trăit șaizeci și unu de ani”.
Ca efect al acestei mitificări, în volum predomină dialogul cu spectrul patern, spațiile familiare sunt suprapuse peste cele sacre, iar natura acompaniază, ca într-un recviem, ritul funerar. S-ar putea să nu exagerez spunând că, în La revedere, tată, Dumitru Crudu redescoperă caracterul religios al poeziei, pe care îl îmbină cu stilul său frust, tăios și dedicat, până atunci, realității și abisurilor ei (sociale și psihologice). Chiar dacă anul trecut a fost publicat la Casa de Editură Max Blecher un volum cu o temă similară (mă refer la Universul Mama, în care Vasile George Dâncu recreează mitic figura maternă, scriind la rândul său un recviem pe mai multe registre de stil), La revedere, tată nu este doar un (alt) poem amplu despre moarte, ci este chiar semnul unui important prag poetic. De fapt, Dumitru Crudu se află deja dincolo de fracturism.
Marius Conkan (n. 1988) este absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” și doctor în Literatură comparată. A publicat poezie, studii și cronici literare, debutând cu volumul de poezie Soporia (2009), căruia i-au urmat Ținutul Celălalt (2011, împreună cu Ruxandra Cesereanu) și Extazul Sfântului Markon (2012).