BAUDELAIRE / SOVIANY

Note la o traducere a

FLORILOR RĂULUI

O. NIMIGEAN

Traducătorii români, între care poeți de prim rang, l-au frecventat, ocazional sau cu o anumită insistență, pe Baudelaire, încă de la Vasile Pogor. Lista e lungă, dau aici cîteva nume: Const. Z. Buzdugan, Constantin Stelian, Al. Westfried, Lazăr Iliescu, Al. Hodoș, N. Țimiras, Tudor Bogdan, Neculai Roșea, N. Argintescu-Amza, Nicolae Iorga (da, chiar el, antimodernul, persecutorul „literaturii noi”), Tudor Arghezi, Lucian Rădan, Ion Barbu, Ion Pillat, Perpessicius, Mihai Codreanu, Virgil Teodorescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion, Alexandru Andrițoiu, Romulus Vulpescu, Vladimir Colin, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Gheorghe Tomozei. Șerban Bascovici și Al. Philippide au fost, pînă în anii nouăzeci, cel mai aproape de o ediție integrală a Florilor răului. Geo Dumitrescu a alcătuit, în 1968, o celebră ediție bilingvă, cu traduceri disparate. Anul 1991 aduce, în sfîrșit, nu una, ci două „traduceri de autor”, datorate lui C.D. Zeletin (Ed. Univers) și Radu Cârneci (Ed. Hyperion).

Recent, în 2014, la Casa de Editură Max Blecher, Octavian Soviany (figură singulară, care, sub aparențele marginalității și boemei, excelează în toate domeniile în care își exercită ingeniul literar: poezie, roman, teatru, critică literară, memorialistică) concretizează prima etapă a proiectului său baudelairian, oferind, la rîndu-i, o ediție integrală a Florilor răului (Mici poeme în proză sînt sub tipar la data la care scriu aceste rînduri).

A traduce – cu atît mai mult, poezie – înseamnă a te angaja de la bun început într-o luptă din care nu poți ieși decît învins. Ba, pe deasupra, și „trădător”. Nu există echivalențe absolute, ci doar aproximări, mereu rămîne ceva pe dinafară, mereu trebuie sacrificată o nuanță în favoarea alteia. Traducerea este asimptotică, tinde la infinit spre atingerea originalului. Însă, din chiar aceste considerente, cu atît mai mult îi va atrage pe eroii cauzelor pierdute, întotdeauna se vor găsi temerari care să accepte provocarea imposibilului. Pentru că, în balanța dintre ce se pierde și ce se cîștigă prin traducere, ceea ce se cîștigă înseamnă mai mult decît simplul text rezultat: înseamnă deschiderea unei căi de acces. Traducătorul bun nu clonează un text într-o altă limbă, ci pune în dialog geniul celor două limbi.
Diferențele, distanțele, incompatibilitățile, idiomatismele intră împreună cu „corespondențele” (ca să folosesc un termen marcat baudelairian) în reconstruirea sensului poetic, dincolo de cel literal propriu-zis.
Poetul Soviany simte instinctiv lucrurile acestea, magistrul Soviany le stăpînește în latura lor teoretică, traducătorul Soviany le pune în act, convocîndu-i pe poet și pe magistru într-o întreprindere în care „pierderile colaterale” inevitabile lucrează uneori ele însele în favoarea autenticității traducerii. O traducere agonică și hedonistă totodată, trădînd plăcerea „luptei” cu textul, chiar o anumită perversitate decadentă, în ton cu atmosfera cărții. Dacă un Al. Philippide, bunăoară, prindea le côté racinien al lui Baudelaire, tăietura sa clasică, Soviany are un plus de sensibilitate la „dandysmul satanic” al poetului și la ceea ce Sainte-Beuve surprindea prin formula „pétrarquiser sur l’horrible”.

Preocupat în primul rînd de contactul direct cu textul, Octavian Soviany a lăsat într-un plan secund strategia filologică a editării. Cred că aici trebuie căutat motivul pentru care a lucrat pe o ediție istorică, cea din 1861, ultima antumă, complinită cu Epavele (1866), Noile flori ale răului din „Le Parnasse contemporain” (1866) și Alte poeme, din prima ediție postumă (1868), de la care a luat, de asemenea, prefața lui Téophile Gautier. Pentru traducerea propriu-zisă, preferința pentru o ediție istorică în pofida uneia critice are consecințe insignifiante. Pentru arhitectura finală a traducerii, ar fi fost mai potrivită, în opinia mea, o ediție critică, ghidată de „etalonul” lui Claude Pichois din „Pléiade”, cu simplificările cerute de o ediție populară, dar riguroasă, eventual pe modelul lui John E. Jackson. S-ar fi cîștigat astfel secțiunea de Bribes, fragmente poetice transcrise de Baudelaire, dar neincluse în volum, o anexă mai consistentă de Poèmes diverses, adică zece texte – din care O.S. n-a preluat decît À Théodore de Banville, la Alte poeme, după ediția postumă din 1868 (unde a fost introdus la insistențele lui… Banville!) – Projets d’un épilogue și cele patru Projets de préfaces.
Cum se știe, Les fleurs du mal a fost o carte mutilată prin sentință judecătorească, Baudelaire văzîndu-se obligat să scoată din sumar șase piese considerate scandaloase. Dispariția „poemelor osîndite” a stricat echilibrul volumului, pe care poetul nu-l gîndise ca pe o simplă culegere de poezii („… il n’est pas un pur album…”), ci îi conferise o dinamică interioară, cu linii de forță, joc de intensități, teme în contrapunct, ecouri (Walter Benjamin doar la prima vedere pare a susține contrariul: „Structura Florilor răului nu este consecința unui aranjament ingenios al poeziilor, nici, și mai strict, a unei chei secrete: ea ține de excluderea nemiloasă a oricărei teme lirice care nu are, în cazul lui Baudelaire, legătura intimă cu durerea.”). Cenzura l-a determinat să găsească o soluție, și a găsit-o pe cea mai fertilă, transformînd Florile răului într-un work în progress, mai adăugînd astfel treizeci și cinci de poezii la următoarea ediție. Fără însă a acoperi trauma produsă de mutilarea ediției princeps din 1857. Misiunea editorilor s-a complicat. De obicei se pornește de la ediția din 1861, la care bucățile expulzate se adaugă într-o secțiune separată. Astfel procedează și ediția Soviany. Opțiunea mea merge spre soluția lui Féli Gautier, care, în ediția din 1918 de la „NRF” (curajoasă: abia în 1949, după 92 de ani, sentința din 1857 a maestrului Pinard va fi casată și anulată!), reașează textele cenzurate la locul lor, făcînd o dreptate istorică și, mai ales, una estetică.
La „chichițele” de organizare a ediției aș mai adăuga – dacă tot am amintit modelul John E. Jackson – utilitatea unor note de subsol succinte și a unei secțiuni de comentarii de final, text cu text, precum și a unui tablou de concordanțe pentru edițiile din 1857, 1861 și 1868. Nu ar da rău deloc dacă excelentei În loc de prefață (în versuri, în care Octavian Soviany trece în revistă, cu empatie lirică, temele baudelairiene), i s-ar adăuga o prefață critică (pe lîngă cea a lui Théophile Gautier), cu date privitoare la istoria traducerii și receptării lui Baudelaire în România.
Și, fiindcă tot am început să visez ediții cum visa castele homeless-ul din Dodeskaden, mai avansez o sugestie. O fi ea, traducerea, sortită eșecului din start, însă de ce să nu încercăm să scoatem cît mai mult din original? Să-l înconjurăm, să-l hărțuim, să-l supunem la o descompunere și recompunere spectrală, să-l reconstruim pe cît mai multe dimensiuni. În cazul de față, după varianta prozodică, cea mai failibilă, cu cele mai multe pierderi de seme poetice (punctînd însă la ritm și eufonie), Octavian Soviany, deja exersat cu Le spleen de Paris, ne-ar putea oferi varianta lineară a Florilor răului. Voltaire afirma că testul pentru o poezie în versuri este trecerea ei în proză. Baudelaire însuși a verificat această „teză”, mutînd – cu marile libertăți pe care și le poate permite doar autorul – cîteva „flori ale răului” din vers în proză poetică. Justificarea unei asemenea încercări de traducere, dincolo de dorința de complinire semantică a variantei prozodice, își găsește așadar rădăcinile în însuși proiectul baudelairian. Iar precedente există, unele notorii, de n-ar fi să amintesc însăși traducerea Corbului, poemul lui Poe, de către Baudelaire sau a Sonetelor lui Shakespeare de către François-Victor Hugo. (Despre complinirile explicative – note, comentarii – am pomenit mai sus, trimițînd la ediția lui Jackson.). Desigur, ideal ar fi să păstrăm și oglinda textului originar. Și, în cazul în care Octavian Soviany nu s-ar simți excedat, l-aș ruga să se gîndească la un al treilea pas, după Florile răului despre care vorbim aici și Micile poeme în proză plecate la tipar: să adune între două coperte Conseils aux jeunes littérateurs, Fusées, Hygiène și Mon coeur mis à nu.
„Baudelaire prezintă acest avantaj: el poate să scrie prost, dar nu e niciodată banal.” afirma Théophile Gautier în prefața primei ediții postume a Florilor răului. Parafrazîndu-l, aș spune că Octavian Soviany prezintă, la rîndul său, un avantaj: el poate traduce extravagant din cînd în cînd, sub presiunea propriilor pulsiuni poetice, dar nu e niciodată în afara spiritului baudelairian, chiar dacă, exagerînd latura dandysmului satanic de care vorbeam, se lasă cuprins de o anumită frenezie și în textele în care poetul francez rămîne auster. Pe parcursul traducerii sale, Soviany diseminează, „hipsterește”, elemente de limbaj poetic istoricizat, din perioada în care limba literară tocmai se fixa, dar și mai noi, din modernitatea antebelică românească. Vom găsi, cum grano salis, rime comune (substantiv cu substantiv, adjectiv cu adjectiv – multe dintre ele existente și în original), forme lexicale cu patină, forme gramaticale revolute, ecouri latiniste, cîteva arhaisme și regionalisme de efect, conotații forțate la limită, ocurențe sintactice contorsionate, asonanțe extreme.

Dau, în continuare, o listă, lăsînd cititorul să aprecieze singur temeritatea traducătorului:

Au lecteur: rimele din ultimele două strofe: nemișcat/ căscat/ detașat/ delicat; în original, una dintre rime e exotică, „houka”. Binecuvîntare: „al silei ei belșug” pentru „l’écume de sa haine”; ferocitate/ maiestate; cîntînd/ crîng; nectar limpid; suferință/ pocăință. Înălțare: „spațiile limpide”; cețoase/ viguroase; V: „blajinele călduri” pentru „douces chaleurs”. Farurile: „torțe vii” pentru „vol flamboyant”. „Delacroix, o baltă de sînge” pentru „lac de sang”. Muza bolnavă: „chipul tău insan”; „lupinul roșcovan” pentru „le rose lutin” (în română, „lupin – plantă erbacee din familia leguminoaselor”; în franceză, „lutin – spiriduș, drăcușor”. Muza venală: „brațele brumate”/ „bolțile-azurate”; „rîsul… în lacrimi umectat”. Dușmanul: „Voilà que j’ai touché l’automne des idées.” tradus cu „În mintea mea e toamnă, la fel ca în livadă.” Idealul: „brodechine”, preluare inspirată din francezul „brodechine”: bocanc, gheată, încălțăminte a actorilor de comedie. XXV: „patașca ta trufașă” pentru „ruelle”; „patașcă”: năsălie, targă, dric, roabă, tașcă, tașcă, corlată, prichici (ultimul sens, cel vizat de traducător); „ruelle”: iatac, salon; „tisele aprinse într-un spectacol public” pentru „les ifs” – piesă triunghiulară a șarpantei pe care sînt așezate lampioanele la iluminații. XXXII: „veștedă juivă” pentru „affreuse Juive”. Duellum: „ca dragostea de-aoare”. Tenebrele: „un socaci” pentru „cuisinier”. Parfumul: „Să umple biserica ușor…”, cu o silabă în minus. XLII: „La cea ce-i mult frumoasă, la cea ce-i mult iubită; Fie-ntr-ale nopții singurătăți depline / Fie într-ale nopții…”. Reversibilitate: „Cînd, fiind pe firea noastră stăpîn autoritar” – o forțare a ritmului. Laudă Franciscăi mele – în original sînt în latină atît titlul, cît și poemul; Octavian Soviany oferă numai traducerea; în opinia mea trebuia păstrat originalul și trecută traducerea la subsol. Gravura fantastică: „domeniile feudale”, diftongare obligatorie. Heautontimoroumenos: „vampir e…/ nu mai pot zîmbire”, infinitiv lung, arhaic, pentru „et qui ne peuvent plus sourire”. Ceasul: „Iar ziua se scurtează ca după un orînd.” pentru „Le jour décroît; la nuit augmente; souviens-toi!” Lebăda, II, „Ca din tetina unei lupoaice miloserde…” pentru „Et tète la Douleur comme une bonne louve.” Bătrînele: I. „Sub ruptele jupoane și pe sub reci otrepi…”, expresivă echivalență pentru „sous de froids tissous”; „bătute de burnița ubicvă”; „Pe cel ce infortuna la sînu-i l-a nutrit.” II. „sufler de-aori”; IV. „Așa vă duceți, pradă-unui plîns fără cuvinte…” – contragere din rațiuni de ritm; „congenere-n ruinare” – diftongare obligatorie, tot din considerente ritmice. Unei trecătoare: „strada urla în juru-mi stran”; „adusu-m-a deodată”; „Că te-aș dori metresă simțeam că însă știi.” pentru „Ô toi que j’eusse aimée, ô toi qui le savais!” Scheletul care sapă: „Cu cărți ce dorm, cadaveros…” – traducere inspirată, în ecou cu epitetul „cadavros” din poezia lui Hasdeu. Amurgul: „Iar omu-acum devine, iabraș, sălbăticiune.” Vis parizian: „Iar pe minunile puzderii/ Plana (Noutate ce iți!/ Nimic urechii! Doar vederii!)/ O liniște de veșnicii.” – barbianism eclatant! Sufletul vinului: „pulsînd în sînu-mi san”; „sămînță aruncată de-un div Semănător”. Distrugerea: „impalpabil/ culpabil” Femeile damnate: „în cale-i cum ies tentațiuni”. Alegorie: „E o femeie mîndră, puternică-n grumeje/ Ce-și lasă-n vin s-atîrne bogatele ei meșe.” pentru „de riche encolure”. O călătorie în Cythera: „Cînd nava fu aproape de țărmurele teș…” pentru „en rasant la côte d’assez près” („teș: despre vite, coarne încovoiate înapoi”). Amorul și craniul: „Vechi cîntecel deocheat” pentru „vieux cul-de-lampe”, sugestie vizuală, de la gravura lui Heindrick Goltzius. Lepădarea Sfîntului Petru: „străluciri/ flori”, totuși dincolo de granițele celei mai generoase asonanțe. Călătoria: „Ce spun: „La drum!” întruna, dar n-au de ce habar.” – topică alambicată pentru „Et, sans savoir pourqoi, disent toujours: Allons!”; „albumu-vă vorace”; „marii-vă bancheri”; „ca Ahasver aoară”; „Acolo-n neștiuturi să dăm cumva de nou!” pentru „Au fond de l’Inconnu pour trouver du nouveau!” Delfina și Hypolita: „semnul tăioșilor săi dinți”; „revenanți mișei” – caragialean; „Le flagelează vînturi ce nu din ceruri vin…” pentru „Flagellés par un vent qui ne vient pas du ciel.” Celei prea vesele: „peisagii/ obrajii”. Metamorfozele vampirului: „De-a face să se piardă în patu-mi conștiința…” pentru „De perdre au fond d’un lit l’antique conscience.” Făgăduiala pentru Les promesses d’un visage. Însoțitorul unei muze macabre pentru Ou le paranymphe d’une nymphe macabre; „irul ce te fardă”. Răscumpărarea: „juzii-ndurăreți”, plastică soluție pentru „le juge propice”. În legătură cu un băgăreț: poate ar fi fost utilă trimiterea la Satira a IX-a a lui Horațiu (Garruli cuiusdam importuna loquacitas). Epigraf la o carte blestemată: „Naivule cu suflet san… ”. Abisul: „Gropană ce conduce habar n-am încotro…”, tușă colocvială pentru „… un grand trou/ Tout plein de vague horreur, menant on ne sait où…”. Plînsul unui Icar: „Vrînd norii a-i îmbrățișare…”. Pipa păcii: „Ce le ardeau pe frunte, iabrașe, purpurii…”. Din sumarul volumului, cu siguranță dintr-o eroare tehnică, lipsește La Lune offensée.

Împreună cu aceste observații, dar mult dincolo de ele, traducerea lui Octavian Soviany impune însă prin empatia cu originalul, prin plăcerea confruntării tehnice, în rezonanță cu dandysmul și bravada lui Baudelaire („Ce livre/ …/ n’a pas été fait dans un autre but que de me divertir et d’exercer mon goût passionné de l’obstacle.”), prin tenacitatea cu care răspunde provocărilor atît de diverse din registrul stilistic baudelairian și, desigur, prin soluțiile aproape întotdeauna pertinente și de nenumărate ori de efect. Din corpus-ul acestei importante noi traduceri, probabil cea mai coerentă în recuperarea ca ansamblu a Florilor răului, se detașează, după gustul meu, cîteva notabile reușite: De profundis clamavi, Motanii, Spleen („Cînd cerul jos și rece ca un capac apasă…”), Obsesie, Ceasul, Amurgul, Vis parizian, Zorii, Vinul peticarilor, Vinul ucigașului, Vinul amanților, O martiră, Femeile damnate, O călătorie în Cythera, Sfîrșitul zilei, Visul unui curios, Lesbos, Lethe, Bijuteriile, Imn, Făgăduiala (Les promesses d’un visage), Monstrul (partea a doua), Tasso la închisoare, Vocea, Neprevăzutul, Unei malabareze, Prevenitorul, Departe, Reculegere, Capacul. Iată, din lipsă de spațiu, doar o exemplificare: „În curte la cazarmă se-aude goarna tare/ Și vîntul dimineții tot suflă-n felinare.// Sunt orele la care adolescenții bruni/ Cu fața-ascunsă-n pernă, visează spurcăciuni,/ Cînd, ca un ochi de sînge ce-ncepe să se zbată/ În zi despică lampa o rană-mpurpurată,/ Iar suflete captive în trupuri pămîntii/ Imită lupta lămpii cu zorile de zi./ Precum un chip pe care vezi lacrimi că usucă/ Văzduhul frisonează de lucruri ce-s pe ducă./ De scris e frînt bărbatul, femeia de amor,/ Iar casele fumează din hornurile lor./ Femeile de stradă, cu pleopa-le lividă./ Încep, căscîndu-și gura, o zi de somn stupidă,/ Sărmanele, tîrîndu-și mamelele lor reci,/ Își suflă-acum în vreascuri și-n degetele seci./ Și-i ora cînd, sub cerul ce pare de leșie,/ Sporește suferința femeii-n lehuzie./ Ca un suspin ce iscă talaz de sînge roș/ Se-aude crud prin ceață un cîntec de cocoș./ În pîcla dimineții se scaldă edificii,/ În timp ce muribunzii, ajunși pe la ospicii,/ În horcăieli și spasme își dau un ultim suflu/ Și se întorc acasă curvarii de la lucru.// Acuma Aurora, în rochia ei verde,/ Plutește peste-o Senă cu apele deșerte,/ Pe cînd, bătrîn, Parisul, precum un lucrător,/ Apucă niște scule și dă la muncă zor.” (Zorii)

Octavian Soviany și Casa de Editură Max Blecher au enormul merit că, într-un timp al confuziilor și kitschului uniformizant cu pretenții etice („Le kitsch c’est l’esprit de Vertu devenant esthétique, c’est la tyrannie du Bien sur le Beau.” profețea acum mai bine de un secol și jumătate chiar Baudelaire, introducîndu-ne în ipocrizia modernității), mențin în circulație un scriitor incomod, care, cum spunea Philippe Muray, „… ne fait pas partie des héros officiels français./ …/ Il demeure incommémorable, incélébrable et bien entendu incommensurable.” Adică un salutar inamic public, un „incorect” care nu ne permite să ne iluzionăm cu atrofierea „părții blestemate” din noi.

Charles Baudelaire,
Florile Răului – Epavele – Noile Flori Ale Răului – alte Poeme,
traducere de Octavian Soviany (Casa de Editură Max Blecher, 2014)

O. Nimigean (n. 1962) este un cunoscut scriitor și publicist, membru fondator și președinte al grupului „Club 8” de la Iași. A publicat șapte volume de poezie: Scrieri alese (1992), Week-end printre mutanți (1993), adio adio dragi poezii (1999), planeta 0 (2002), nicolina blues (2007), nu-ți garantează nimeni nimic (antologie, 2014) și nanabozo (2014), două romane (Mortido, 2003; Rădăcina de bucsau, 2010), un volum de publicistică (împreună cu Flori Bălănescu) și a coordonat câteva importante antologii, cea mai cunoscută rămânând Ozone Friendly. Iași. Reconfigurări literare (2001).

Surse foto: Charles Baudelaire, portret; intervenții și corecturi pe ediția din 1857 a Florilor răului, pentru „bunul de tipar”.

limba română, autor: O. Nimigean, nr. 2 (16) / 2015, secţiunea: colecţii

____________________