Bateriile nu sunt incluse în preț
– o introducere în poezia conceptuală –

YIGRU ZELTIL

Nu știu alții cum sunt, dar am crescut nu printre basme și jocuri în fața blocului, ci mai ales printre atlase, Pagini Aurii, Arborele Lumii și o întreagă serie de reviste din domeniile cele mai disparate (disperate?). Călătoream urmărind hărți, mâncam din priviri rețetele din Practic în bucătărie, mă jucam citind recenziile din PC Games și aproape că locuiam în casele din revistele de arhitectură și design interior – nu mai spun de jocurile video pe care le încercasem încă de la 3 ani, așa încât ajunsesem să percep drept „nesatisfăcătoare” jocurile copilăriei… Exagerez, desigur, ceea ce acum poate părea „curiozitate epistemică” era doar rezultatul unei plictiseli. Cu mult după ce am trecut la literatură, am început să-mi dau seama în cât de mare măsură sunt produsul unei lumi made into itself (vorba unui rapper) și cât de condiționate sunt toate lucrurile pe care le fac… și în care investesc un elan care, abia el, pare a spune ceva autentic despre mine, dincolo de toate dorințele și reacțiile pe care le pot observa ceilalți.

Nu mă pot descotorosi de senzația că trăiesc într-o realitate ca o mare instalație pop art, care îmi pare în același timp demnă de satiră, un matrix de temut, dar și un kitsch fascinant, policrom. Mi-am amintit chiar acum de o plimbare singulară făcută într-o seară de ianuarie prin METRO, unde părinții mei făceau cumpărături. Obosit, comisesem gestul infantil (și psihanalizabil) de a mă așeza în căruciorul supradimensionat, contemplând astfel, dintr-o poziție comodă, labirintul de cutii de carton și de baxuri. Fie vorba între noi, am insistat pe toate acestea pentru a pune într-o altă lumină subiectul din rândurile următoare, de o ariditate care nu pare să suporte decât un unghi intelectualist sau – eventual – ludic. Nu putem însă vorbi despre posibilitățile poeziei conceptuale înainte de a vedea cam despre ce este vorba…

Poezia conceptuală este o mișcare relativ recentă din literatura americană (mai ales din mediul academic). Prezența termenului de „poezie” se datorează următoarelor două aspecte: acești conceptualiști, cu unele excepții, nu sunt prezenți în circuitul artelor vizuale (în care conceptualismul e prezent de aproape o jumătate de secol), ci în cel al literaturii, fiind publicați de edituri mici asociate mai ales cu poezia; în plus, ei evocă modelele din avangardele istorice și neoavangarde, care s-au manifestat în poezie (nu fără excepții majore: Joyce, prozatorii din OuLiPo…). Altminteri, termenul mai potrivit ar fi cel de scriere conceptuală, pe care îl folosesc Craig Dworkin și Kenneth Goldsmith, autorii volumului de referință Against Expression: An Anthology of Conceptual Writing (2011).
Publicată la o editură universitară, antologia se situează mai degrabă drept un volum-manifest (proiectul era legat, la început, de inițiativa unei arhive on-line de scrieri conceptuale); Craig Dworkin, într-adevăr, preferă termenul de „eseu ilustrat”. Antologia include nu numai autori asociați cu literatura, deoarece, ne spune Dworkin, intenția este de a demonstra posibilitatea unei „arte cu bază teoretică” care să nu țină cont de diferențele de „disciplină” sau de „tradiție” (și, deci, paradoxala unitate din spatele unui cuprins care merge înapoi până la Diderot și Mallarmé). Dworkin abordează în câteva pagini numeroasele problematici ale artei conceptuale – printre care și ideea că un concept nu ar putea fi reactualizat fără a se așeza într-un context implicit diferit (iar contextul înseamnă, în cazul unei arte de asemenea factură, aproape totul). Nu este omisă nici legitimitatea aproprierii, procedeu care abia prin acești noi poeți conceptuali se instituționalizează și în câmpul literar… De observat că atât Dworkin, cât și Goldsmith insistă asupra așa-zisului „remix culture” (L. Lessig) al contemporaneității, nepercepând o deosebire de grad dintre „sampling” și apropriere… Să revenim însă la scrierea (sau poezia – până și acești antologatori alternează cei doi termeni) conceptuală (pe care Dworkin o plasează sub semnul nimfei Eco).
Parafrazând celebra definiție a lui Sol LeWitt din Paragrafe despre arta conceptuală (1967), am putea spune că aspectul cel mai important al unei scrieri conceptuale este ideea sau conceptul (și nu actualizarea acestuia). Mai precis, un concept pe baza căruia să fie generat textul, nu o idee, o „intenție” generică. Însă diferența față de arta conceptuală este dată de contextul instituțional în cadrul căruia conceptul este actualizat (în literatură, de data aceasta), precum și de contextul istoric. Dacă primul val de artă conceptuală s-a format ca o reacție la prezumțiile criticilor formaliști ai vremii (precum Clement Greenberg), lansându-se mai ales în încercarea de a dematerializa definitiv „opera de artă” (Lawrence Weiner spunea: „Când afli despre o lucrare de-a mea, intră în posesia ta. Nu am cum să intru în capul cuiva și s-o scot de acolo.”; totuși, în ciuda declarațiilor sale, reproducerile lucrărilor sale n-au ocolit „circuitul artei în natură”…). Pe de altă parte, noul conceptualism (din literatură; în artă s-au mai perindat câteva generații de „post-conceptualiști”) ar fi legat de perioada în care a apărut și a început să se dezvolte Internet-ul.
În textul său introductiv din antologie, „De ce scrierea conceptuală? De ce acum?”, Kenneth Goldsmith dezvoltă o comparație între raportul actual literatură (cea tipărită)-Internet și raportul pictură-fotografie (de la apariția acesteia din urmă). Goldsmith reacționează la cantitățile imense de limbaj care acum circulă nestingherit pe Internet reciclându-le, folosind procedee de apropriere, deturnare, de/recontextualizare sau web crawling (în care sunt specializați poeții din grupul „Flarf”, ale căror poezii bazate pe căutări Google reactualizează spiritul poeziei dadaiste). Totuși, arsenalul practicilor conceptuale poate fi considerat mai vast (a se vedea și un inventar ideatic de artă minimală și conceptuală ca http://radicalart.info/).
Deviza lui Goldsmith (conform căruia „calculatorul ne încurajează să-i imităm mecanismele”) este uncreative writing, scrierea „necreatoare”, care aruncă în aer (nu fără a da naștere altor răspunsuri și întrebări) conceptele de „creativitate” și de „expresivitate”. De reținut ideea că, în cazul scrierii conceptuale, a fi cititor este mai puțin important decât a fi „gânditor”; cu alte cuvinte, lectura unui text care actualizează conceptul X ar fi opțională (!) față de înțelegerea conceptului X, ceea ce înseamnă că, în unele cazuri, poți să guști (?) o scriere conceptuală fără a fi citit-o. Lucru care se verifică în cazul „operelor” lui Goldsmith, care includ: transcrierea unui număr din „New York Times” în format de carte, transcrierea tuturor mișcărilor corpului autorului pe durata unei zile etc., printre care și proiectul „Printing Out the Internet”, prin care poetul încearcă să tipărească întreg Internetul.

Așa cum era de așteptat, au apărut și reacții de respingere viscerală (luând ca atare pretențiile conceptualiștilor „puri și duri”, conform cărora practicile non-conceptuale din poezie și proză ar fi defazate), dar și critici elaborate, precum cea a poetei Amy King, care pune în evidență tacticile prin care, pozând într-o „avangardă” exclusivistă, conceptualiștii s-au omologat și au achiziționat putere simbolică într-o perioadă foarte scurtă de timp. Într-adevăr, „ecologia” teoretică a conceptualiștilor nu-i împiedică să publice tomuri întregi de poezie conceptuală, iar voința de „a inova” nu este stingherită nici ea de ipocrizia și ambiguitatea 100% warholiană a unei abordări precum cea a Vanessei Place, a cărei „critică” a capitalismului constă chiar în înființarea unui brand (VannesaPlace, Inc.) și comercializarea unui volum compus dintr-o sumă de bancnote imprimate (titlul volumului este, desigur, $20). Ceea ce nu înseamnă că scrierea conceptuală ar trebui desconsiderată în esență; dimpotrivă, cel mai „acceleraționist” gest ar fi, în momentul de față, acela de a exhiba conceptualismul nu ca o subversiune sau o probă de inteligență.

O abordare care să accepte și ironia neacademică pare să apărut deja la cei pe care Felix Bernstein îi menționează în articolul său despre „poezia post-conceptuală” sau „structuralismul queer” (de pildă, membrii grupului „Troll Thread”, care publică volume gratuite pe Tumblr). Deocamdată, aceștia par să se caracterizeze printr-o abordare mai relaxată a conceptualismului, folosind mai ales tehnici asociate și cu grupul „Flarf”, prin care se exploatează resursele expresive ale kitsch-ului și ale textelor spam (într-o manieră metaironică, uneori afină cu abordarea curentului muzical vaporwave). Unii poeți apropriază fragmente de Facebook (Sophia Le Fraga) sau de 4chan, Tumblr, Twitter etc., alții inventariază sinonime pentru „alb” (Holly Melgard), creează narațiuni din date GPS sau „autoportrete” din măsurători (Steve Giasson) ș.a.m.d. Unul dintre volumele lui Chris Sylvester este compus din codul jocului Pokemon Yellow, contribuțiile autorului reducându-se la alegerea fontului și la copertă (care constă în reproducerea unui fals e-mail din partea celui care ar fi realizat varianta în engleză a jocului, care se declară plictisit de „poezia” celor de la „Troll Thread”, „denunță” plagiatul și spune că „the world doesn’t need a living literary version of duchamp”). Iată cât de creativă poate fi „lipsa de creativitate”!
La noi, sintagma „poezie conceptuală” a început să circule în aceeași perioadă cu apariția unui volum de traduceri din poeții suedezi, Colonia poetică (2011), deși adjectivul a apărut mai devreme – într-o recenzie pentru revista „Cultura”, Mihai Iovănel descrie volumul spațiu privat, publicat în 2009 de Elena Vlădăreanu, cu 33 de ilustrații de Dan Perjovschi, drept „capodopera conceptuală a poeziei douămiiste”. Cu aprecierile lui Iovănel a polemizat Daniel Cristea-Enache, care, în (puțin spus) vituperantul text „Poezie și inflație (I)”, folosește din belșug adjectivul în felul următor: „Primul simptom al inflației autothone în genul poetic îmi pare a fi subțirimea volumelor aruncate pe piață ca într-o încăpătoare pubelă. (…) Cu toții se vor încînta de un concept (simptomul numărul doi) nemaiîntîlnit în literatura națională și universală și care se ilustrează exclusiv prin autorul subțiratic-șăgalnicului volum de versuri. Acesta are multe spații albe, uneori pagini și file întregi, pe care o gospodină și-ar putea nota rețete detaliate, fiindcă hîrtia e de calitate, iar cotorul rețetarului poetic ține. Și cînd nu sînt spații albe, pagini, file, întregi secțiuni experimentale foșnind conceptual, sînt desene ce completează, oportun, imaginarul artistului, fie ele făcute de artistul însuși, fie de un altul, chemat la editare. (…) Al doilea simptom al inflației «poetice» este alibiul conceptual utilizat pentru toate deficiențele și precaritățile artistice. S-ar zice că esteticul e în afara discuției despre poezie a harnicilor versificatori și că arta e cea de pe urmă preocupare a lor.// Orișice bazaconie e livrată cu pretinsa superioritate a unei platforme conceptuale față de care poezia românească a rămas mult îndărăt. (…) Firește, la concept și experiment sîntem cei mai importanți poeți de pe mapamond. Singura problemă cu această feerie este că mapamondul nu pare conștient de întîietatea noastră conceptuală.” Sublinierile îmi aparțin, nu și tonul de conservator jignit – fiindcă, dacă i-ar fi citit pe poeții conceptuali din afară, Daniel Cristea-Enache ar fi nevoit să-și modifice puțin concluziile (trecând de la denunțul experimentalelor „neaoșe” la, probabil cel al sincronismului „cu orice preț”).
Cele mai timpurii referințe la poezia conceptuală, de fapt, îi aparțin lui Dan Sociu, care a publicat în 2008, tot în „Observator cultural”, două traduceri din Ida Börjel și Kajsa Sundin. În notele traducerilor întâlnim următoarele remarci, ușor imprecise: „Pentru ceea ce scrie, criticii literari români ar pune-o la colț pe Ida Börjel. Argumentul unic și definitiv ar fi: «asta nu e poezie». În alte literaturi, «asta» poartă un nume: poezie conceptuală. Dincolo de ariditatea oricărui termen, poezia conceptuală lucrează (cu) limbajul, mimează diferite limbaje, este mai degrabă filozofică, decît senzitivă” și „(…) Ceea ce caută acești poeți, numiți și «poeți ai limbajului» sau, cu o sintagmă improprie, dacă o raportăm la arta contemporană, «poeți conceptuali», este să investigheze eficiența și, pînă la urmă, autenticitatea diverselor tipuri de discurs, în acest proces esteticul fiind la capătul listei priorităților. Discursul, spun aceștia, aparține puterii – capitalismului, în principiu –, iar ceea ce putem noi face e să îl desfoliem sau să îl punem, prin experiment, în anumite perspective, pentru a-i sublinia slăbiciunile, dar și pentru a descoperi noi posibilități de comunicare.”
În iunie 2013 are loc evenimentul „Identitate și formă în poezia contemporană – poezie conceptuală la București”, la care a participat și Vanessa Place. Într-o postare despre acest eveniment, Răzvan Țupa scrie pe site-ul său: „Mai rar prezentată în România, poezia conceptuală se concentrează mai ales asupra procesului de elaborare și concepere propriu-zisă a poeziei și mai puțin asupra produsului final.” Totuși, sintagma circulă încă destul de rar și cu accepțiuni vagi, pe unele blog-uri (de pildă, Stelian Müller scrie despre „școala de poezie de la Cluj (Manasia, Moldovan, Doboș, Baghiu, Văsieș)” că practică „o poezie conceptuală, sterilă, lipsită de viață cum i s-a reproșat de atâtea ori. O poezie care forțează o paradigmă afectivă stranie în mintea cititorului, o paradigmă abundentă și vidă în același timp, un vag capăt de pod pe malul opus vechilor maluri străjuite de vechile noastre grilaje ruginite.”) sau pe site-urile literare – o poezie a Ioanei Dunea, publicată pe „Fabrica de Literatură” (fdl.ro), este etichetată de către un comentator drept „poezie conceptuală, rece”. O astfel de accepțiune întâlnim și la V. Leac, care utilizează sintagma de „poezie conceptuală” pe coperta a patra a volumului de poezii (aproape toate non-conceptuale, de fapt) semnat de Bogdan Coșa, O formă de adăpost primară (2013): „A încerca să înțelegi ceva din ceea ce se întâmplă cu tine în relația ta cu realitatea imediată, cum ieși la suprafață din anumite situații, scenarii aparent banale, casnice, problematizând altfel decât ceilalți, aceasta ar putea fi trăsătura esențială a volumului O formă de adăpost primară. Acest gen de poezie (poezia conceptuală) a avut întotdeauna un public mai selectiv și mai inteligent”.
Dar cele mai bune exemple de scriere conceptuală românească (fără a fi primit această etichetă până acum) se află, nu întâmplător, în (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte (2006), volumul cel mai recent al lui Bogdan Ghiu (care a tradus în ultimii ani din teoreticienii francezi care stau și la baza gândirii conceptualiștilor americani). O parte consistentă a volumului este alcătuită din fotografii ale unor bucăți de hârtie pe care au fost tipărite poeziile, iar, în finalul volumului, un text este transcris în stare brută, apoi reluat în mai multe variante în care anumite porțiuni au fost cenzurate, șterse sau repoziționate pe pagină. Tot în 2006, Mugur Grosu publică un volum de „sms-poeme”, ei respiră și fac dragoste ca și fluturii (2006), în care este transcris întreg inbox-ul și outbox-ul telefonului lui „urs” (Mugur Grosu).
De o abordare conceptuală se apropie și Vlad Drăgoi (al cărui volum din 2013, Metode, chestionează fundamentele poeziei „autenticiste”, realizând, în planul poeticii, o transgresiune ce a fost deghizată de o altă transgresiune, cea a violenței conținutului/limbajului, derutând critica), dar cel mai insistent în direcția conceptualismului pare să fie cel care-și semnează ultimul volum, șa(n)sele din patrujnouă (piese de poezie) (2014), drept Camil L.A. Camil (bibliografia acestuia mai include: Camil P. Camil – CHAT în interior SAU Priveghi în pasă-rea de sine și Camil U. Camil featuring TU, Cititorul – Versuri albe), realizând o parodie a poeziei moderniste până la ultimele consecințe. Nu o parodie blândă, tipic optzecistă, ci una complet metaironică, „eul liric” emițând cascade de clișee, manierisme și pseudo-experimentalisme dublate permanent de sarcasm. În sine, volumul ar putea trece totuși neobservat, criticii putând invoca facil un „veleitarism” deghizat în „veleitarism” metaironic. Mai problematică ar fi apariția unor experimente precum aproprierea unor poezii vetuste de tip „Amurg Sentimental” sau truisme motivaționale stil Tony Poptămaș…
Mai rămân multe de scris despre poezia conceptuală de la noi (nu ar fi imposibil proiectul unei antologii de poezie românească mai mult sau mai puțin apropiată de conceptualism) sau de aiurea (nu am discutat pe larg cuprinsul antologiei Dworkin-Goldsmith, și nici notațiile din volumul semnat de Place și Fitterman, Note despre conceptualism).
E prea devreme pentru previziuni, însă părerea mea este că scrierea conceptuală ar putea oferi oportunități de expresivitate pe care nu le oferă autenticismul 2000-ist. Pentru mine reprezintă, în momentul de față, și o modalitate de a evada din fundătura procedeelor 80-iste, insuficient de riguroase pentru ceea ce căutam. Poezia mea conceptuală (nu știu alții cum sunt…) nu „coboară în stradă”, ci se plimbă literalmente prin magazinele bam boo (transcrierea conținutului unui pachet de nisip decorativ), prin hârtiile birocrației (certificate de existență, pseudo-subiecte de examen) sau printre rafturile hipermarket-urilor (o listă compusă din ingrediente selectate din 111 de liste de ingrediente), o critică și o odă la fel de ambiguă ca minunata și enervanta realitate pe care o parazitează.

Yigru Zeltil (n. 1992) a debutat cu placheta Cacao (2012). Avid și chițibușar cititor de poezie recentă și contemporană, explorând teritorii mai puțin vizitate ale expresivității, cu ambiția de a fi unul dintre cei care nu doar că vorbesc despre, dar și practică, în deplină cunoștință de cauză, poezia conceptuală.

limba română, autor: Yigru Zeltil, nr. 2 (14) / 2014, secţiunea: eseu