PORTRET | Aurel Pantea

Aurel Pantea (n. 1952, Chețani, jud. Mureș) a absolvit cursurile Facultății de Filologie din Cluj (1976), fiind în studenție redactor la „Echinox”. Fondator al revistei „Discobolul”, la Alba Iulia (1990), al cărei redactor-șef este și în prezent. Doctor în științe filologice cu o teză despre vis și reverie în poezia românească (2002). A publicat volumele de poezie: Casa cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a treia (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covîrșitoare (1999), Aceste veneții, aceste lagune (antologie, 1999), Negru pe negru (alt poem) (2005), Negru pe negru (ediție integrală, 2009), Nimicitorul (2012), Recviem pentru tăceri și nimiciri (antologie, 2013), În urmă se sting toate luminile (antologie, 2014), O înserare nepămînteană (2014). A mai publicat studii de critică literară, printre care Poeţi ai transcendenţei pline. Epifanii ale indeterminatului (2003). Predă la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.

„Orice peisaj monocolor, asemenea celui de față, consacrat negrului fără rest, naște riscul unei revărsări, al unei redundanțe. Accident ce nu se petrece mai niciodată sub pana lui Aurel Pantea, a cărui dispoziție de-a contempla neantul nu se desparte de capacitatea strunirii verbului, a mișcării de la o notație sesizantă la alta. Ca și cum într-un loc inundat de apă ar păși cu dibăcie de pe o piatră pe alta. Diluția nu amenință acest spațiu angoasat-terifiat în limitele substanței. Precum Paul Celan, poetul nostru își transcrie exact umorile tensionate atât de propria lor natură cât și, presupunem, de o disciplină a imaginarului ce se cuvine a le traduce în prezență. (…) Format cu lentoare, sub faldurii unei discreții ce e departe de a-l dezavantaja, Aurel Pantea e, pentru subsemnatul, una din surprizele faste ale poeziei românești de azi.”

Gheorghe Grigurcu

„Poet al abisului lăuntric, Aurel Pantea se ține la suprafață într-un punct de «observație atroce». Poemul său are, din această cauză, o dublă încordare. El se aruncă, pe de o parte, în vertijul limbajului vizionar și se crispează, pe de alta, într-o funcție scripturală ce se îndârjește în coerența și precizia spectacolului revelator. Reporter și scafandru în același timp, poetul combină cele două limbaje în registru dual. (…) Vedeniile sale capătă astfel duritatea unor mărturii spectragrafice și dacă limbajul se îmbată uneori de fervoarea senzualității, poetul, în schimb, își privește cu detașare propria destructurare.”

Al. Cistelecan

„Puțini poeți din literatura română a ultimelor decenii prevestesc cu atâta precizie și coerență anticipativă drama limbajului și a ființei în fața morții. La Aurel Pantea, stihialul întâlnește epifania, iar violența și atrocele devin expresie pură, cu tot aerul de catastrofă iminentă ce plutește pe deasupra acestei poezii, eliberată, prin complexe filtre analitice, de patetism sau de flecăreli. Nu știu dacă Pantea este un postmodern, așa cum au încercat unii să-l prezinte (de parcă ar fi avut nevoie de o asemenea «legitimare» istorică sau ideologică), eu îl citesc ca pe un arhetipal ajuns la distincția de anatomist al întunericului. După un parcurs pe care numai marii poeți îl pot afirma, Aurel Pantea se află în momentul crucial al aventurii sale, una deopotrivă mistică și noțională. Când va sfârși de numit ceea ce-l torturează, poetul se va face, ca Lautréamont, Trakl sau Rothko, una cu «negrul» Nimicitor care și-l revendică.”

Claudiu Komartin

AUREL PANTEA

Prin miezul figurii mele prelungi

„Nu cred în poezia plăsmuită” – foarte bine, domnule,
e treaba Weimar-ului, eu nu pot să nu admir multitudinea
de pete întunecate depuse, în urma unei ploi torențiale
pe bietele cărnuri diurne și nu pot de-asemeni să nu-mi
trag
pe suflet o piele de leopard la gîndul
că aș putea fi confundat și cruțat cînd mișună
masculul nubil, cînd are crampe realitatea, cînd istoria

arată concret și împlîntat în certitudini, cînd nici un obstacol
nu poate opri ravagiile literelor prin miezul
figurii mele prelungi, mai întinsă decît toate pedepsele.

Ca o limbă

Nu,
nu mai pot rămîne ocrotit. Relieful se accentuează treptat
și orice peisaj
evidențiază o aglomerare de cefe proaspăt desprinse din
strînsorile
măștilor, da,
realitatea vine cîteodată cu spatele, spinarea tatălui se
apropie
enormă, fața i-a secat împovărată
sub tone de secunde cu spatele numai, cu spatele,
în rîndul perucilor din secole ilustre, în inima anecdotei
și textului ca o limbă
atîrn.

Frînghii și scripeți la oberlihturi

În afară de tine astfel s-a întîmplat și cu regii
netemători de ora
defăimătoare. Frînghii
și scripeți, mozaicuri, lucrători de vitralii
au atîrnat și pentru ei

afară,
prin oberlihturi cînd a început să funcționeze
mecanica rece a încăperilor.

Pelerin cu pelerină prin construcții
unde mîna a zăcut
inspirată și s-a retras
în defăimare, săli încărcate cu linii, sunetele lor
aulice,
falii în care omul s-a rupt și omenescul
s-a cufundat
mai departe sub ierni și a mîncat
din viața lui și a cunoscut
purpura și clipa încărcată
cu rapăn.

(din Casa cu retori, 1980)

Astfel ești dat cu totul la o parte

Întocmai cum ai deschide ferestrele
și ți-ar intra în casă chintale
de pămînt, întocmai
cum de pămînt ar ține și cele mai ocrotite
secrete ale tale, întocmai cum numai pămîntul ar miza
pe niște apariții fugare
în momentul în care se scutură în tine
o întuneceală.
Astfel ești dat cu totul la o parte
și începe biografia cea grea
și auzi basul și atunci
nu mai e nimic de făcut pentru că s-a deschis
întuneceala aceea și-ți vine să deschizi
ferestrele
și-ți intră în casă
chintale de pămînt, iar în această invazie
tu asculți în continuare
basul,
ca o respirație
de oraș nădușit.

Caldă tăietură

Oprind razele în ușa cafenelei, trupul unei femei
pare incendiat, asta cu vehementă
deschidere în tăietura caldă din trup unde alta,
înmiresmată, în aburi,
deschide ușa și intri. Incendiul brusc al trupurilor
de-atunci, fulgerătura mătăsii pe coapsă, cînd a deschis,
arsurile o oră mai tîrziu și calma circulare a morții
în toate celulele, de după aceea, nu le-au spălat nici sîngele,
nici bărbatul crescut între timp și care acum
recunoaște strania luciditate
a cărnii, izbucnind și orbindu-l, țîșnind
din tot ce credea că poartă
marca unei biografii: un corset
sub care monumente, zile de febră,
glasuri, chipuri, dar mai ales talpa neutră a acelei
fără moarte mișcări într-un imemorial gest,
dar ceilalți care așteaptă
deschiderea unei uși și interzic sîngelui
să-l irige pe cel care s-a născut
în ei, într-o orbitoare
trezire,
numai nervi, și revăzînd
într-o splendidă claritate cum renunță
mulți
și dispar, înțeleniți de artere, orbiți de febre,
glasuri, chipuri.

Aceste veneții, aceste lagune

Pîndește momentul în care natura încetează
și în valuri lucrurile renunță
și se întorc. Atunci apar
ridurile,
uriașele kitschuri, cînd arși,
căutăm justificări în exterior și abia înfruntăm
deșertul, imemoriali
în municipii de lene, numai umezeală
și umbră și-o vietate flămîndă iese
din hale, ne căutăm amicii
în aceste veneții și nu mai ținem seamă
de numărul morților, ei revin
ca stări irecognoscibile
și boturi umede de animale în aceste municipii de lene
amușinîndu-se, la bruges sau în alte veneții
de cîte ori mai putem intui și altfel
deschiderea și închiderea
trupului în lagune și în valuri simțim
cum lucrurile renunță
și se întorc.

Numele mamei ca un subțire acoperiș

Sentimentul că sunt cu ai mei, că nimic
nu s-a rupt din niște vechi legături,
că numele mamei rezistă ca un subțire acoperiș
deasupra cărnii, că atîta timp cît el nu se surpă
nu voi fi străin că nu tremur
prin moliciuni, că nu apar
crudități
dacă mă știu legat la surse amicale,
mă trezește din spaima că o dimineață
cu sunete proaspete și lumini, dacă ar fi gîndită
cu ferocitate, mi-ar da imaginea unei guri
pornite să consume, să consume,
inevitabil, viziunea că aș trăi într-o casă
cu pete ușoare de sînge, resorbite
în tencuială.

(din Persoana de după-amiază, 1983)

Faruri

Ascultă cu atenție exteriorul. Se lucrează
la edificiul omenesc, mormane de lest
se uită din alte stări: gîndire și limbaj
prefăcute în lintiță.

Un pas și viața fără reacții
își mărește teritoriile. Enigme cu mușchi
și ventuze, cresc provincii mari,
cu ritmuri lente și nici o inimă
nu poate să le consume, cu luminițe pe corp,
într-o sală de pîslă mai trece o toamnă
cu umbre tolănite pe covorul
nervilor, ultime focuri după care,
ia legea obrazului fără expresie,
urmăm și urmăm.

***

Desfrînarea, frica, desfigurările.
Trăiesc printre substantive grele. Umblu
prin oraș. Imaginea de fond a unui bulevard
e o amintire din Bruegel cu ceva mult mai înspăimîntător.
Foșgăială și transpirație iarna. Nu mai întreb nimic.
Limbajul e un pîrîiaș printre pofte vitale. Fețele
femeilor venind de la lucru. Vremea e mamă,
bărbat, copii, femeie și răscolește
același instinct. Tremur al vieții pe falii.

Ce și cînd se va surpa.

Cu sînge și nervi

Se construiește, se cade, se urlă, se
mutilează, se sparge, se ciuntește, se amînă
tot ce conține sînge și nervi.

Dacă faci un pas, în tine și-afară
se trezește pachidermul.

A nu avea față, a ști asta
și a continua.

Dincolo de stadiul stîrvului
crește scoarța.

Pînă la gît în bogăția realului

Vine primăvara, îmi curg toate
senzațiile. Chestia se vede dintr-o baltă ce
se îngroașă cu fiecare rafală a ploii
de-afară, am pielițe pe ochi, nu înjur, domnilor, stau
pînă la gît în bogăția realului, nu înjur,
bolborosesc în bogăția realului.

Zi translucidă

Cînd învingi și nu vrei
să învingi și nu vrei să ai supuși
și nu vrei să lași în urma ta nici o ruină
și lași totuși și vezi
și auzi un sunet mort și nu te oprești
și toate sunt ale învingătorului,

un lan de mușcături – pocnesc pîrguite
sufletele acizilor –
vorbește în numele omului,

o zi translucidă, o placă de celuloid
reține imaginile
unui peisaj crăpat
și stelele gînguresc, gînguresc.

(din La persoana a treia, 1992)

***

Pe drumuri lăuntrice, sub steaua de gudron,
sub steaua deșeurilor
merge omul deșeu
pe urmele lui, acum

***

Un limbaj greșit direcționat și gesturi
rupte de generatorul lor,
înaintez prin zloată
și doresc să intre acum o mulțime de fețe,
în ramurile lumii toate forțele plîng

n-aș îngenunchea în fața ticăloșiei,
chiar dacă numai ea ne-ar reține

***

Și după vorbe nu mai apare nimic,
dar, aici, iată, a venit legea și toți știu
că a venit legea și totul e orbitor de clar,
nici noi nu vorbim și toate în jur
au obosit să mai semnifice,
cineva cel mult ar putea să plîngă în tăcere,
în acest peisaj contras au încetat toate propozițiile,
privirile noastre, căutîndu-se, întîlnesc ceva
cu totul neatins, printre atîtea ce au spus da rosăturii

***

Azi am ascultat iarăși basul,
inepuizabila stare cînd suntem o simplă suprafață
pe care se tîrăște o neputință teribil de grea
și adună gemetele bătrîne,

piatră și animal,
piatră udă de umorile animalului
și animal viu, înspăimîntat
de mineralul ce crește din sine,
se rup țesuturile, cald, incendiu brut,
ca temnițele, toate mamele stau închise,
nimeni nu mai naște pe nimeni

și limbile ard

***

Nimic
un sentiment fisurat al vieții
poezia

Nimic
un sentiment fisurat al vieții

Nimic

***

Și toți morții în această seară ar putea
și toți morții în această carte ar putea
să se uite cu o privire totală,
și tu ai sta sub ea ca sub un subțire acoperiș
și ți-ai face casă,
și toate ar fi, în sfîrșit, firești

(din O victorie covîrșitoare, 1999)

***

Iese grămada, afară, în inepuizabilul muzeu
de înjurături. Necroze și țesuturi vii, a vorbi despre ele,
a face o punte spre țara în care limbajele s-au interiorizat
într-atît, încît fertile au devenit doar genele morții

***

Și timpul nu va mai fi, nu va mai fi, va rămîne
doar această propoziție și un cîmp mare, vorbirea ultimă
pe un mare cîmp, vorbirea ultimă, străduindu-se,
vom lucra, vom povesti despre ce a fost, ne vom odihni,
vom lucra, spune Katia, precum Sonia din limbajul ultim,
vom lucra, ne vom odihni

***

Și moartea, da, ea, în timp, cu tot timpul,
cu tot timpul în gură,

iubindu-se cu timpul, metresa văzîndu-mi sarcasmele
și invitîndu-mă,

cu, cu timpul în toate gurile ei, are tot timpul și toată
vremea ceva de spus,

ea are verbul în care sensurile sunt negre, cu el ne iubește,
ne spune acest verb

cu timpul în gură și în noi toate limbajele

devin nisip, nisip lichid, o subțire placentă în care ei îi
place să se tot nască,

rostește-ți moartea, naște-ți moartea și amuțește pe veci,
stau cu moartea în gură

și vorbesc în neștire

***

Să stai în opacitate, în ăla care nu mai zice nimic, în mut,
chiar așa,
să stai în mut. De-aici explicații, stai în mut, stai și știi
ce-i aia, asculți și nu știi ce faci, simți și te scurgi,
vorbești și cine mai știe ce,

stai în mut și voia, oricum, se face

***

Pulverizează-te, fii lumina pe care o vede limbajul
cînd îl simte în tine
pe cel care va muri,
azi sunt voios, iar simt nevoia de a corespunde,
dincolo și dincoace de granițe se fac transferuri,
vreau să fiu informat în legătură cu mesajul
pe care tații și fiii îl poartă, îl uită
și-l aruncă în morman

(din Negru pe negru, 2009)

***

Biografii ejaculate,
voci ieșite dintr-o gură prăbușită, stau în propria-mi vîrstă
ca într-un ștreang, ștreangul sunt venele mele și propozițiile,

zemuiește un soare în sfîrșiturile limbajului.

Fumegă instinctele, coruri de femei,
trece moartea și uită de sine.
A privi în inima răului, acolo
nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică,
ea îmi mănîncă poemul

***

Am exersat mult, am obosit să-i privesc pe toți ca pe niște victime,
sunt insul din serile în care nu mai există nici o soluție,
cînd intențiile au îmbătrînit dintr-odată, ca amantele din alte vremi,
și stăm în timpul vînăt, e vremea putrezirii codurilor,
fața ta se varsă în fața mea, complotăm, iar victima comploturilor
crește, sparge toate geamurile, debordează, vorbește în
limbajele noastre, ne spune poveștile, viețile noastre se întorc
epuizate, o viață epuizată e un copil bătut crunt, iar el surîde
și noi complotăm, o producem,
nesiguri prin liniști dense, apoase, așa cum e vremea
cînd te oglindești într-o mamă, nimicitorul nu mai tace din gură,
drumul pînă la inima ta e lung, inima ta e foarte departe,
o balerină nebună prin mari încăperi de odinioară

***

Cine trăiește acum, seamănă cu tine,
uriașa mea lehamite, contemplativii plecînd,
au rămas să ne privească gropile, stai, nu pleca,
dragostea murind face azi ultima mărturisire, că nu ea, că nu ea,
că, în nici un caz, nu ea…,
cine trăiește acum, seamănă cu tine, uriașa mea lehamite.
La o terasă, în plină amiază, lumina taie gîtul
domnișoarei de-alături, domnul de la masa vecină
+++++++++++++++++++++++++e foarte preocupat
să-și taie venele, vine un suflu rece, semn că oaspetele
++++++++++++++++++++++++++++++de toți așteptat
e pe aproape, dar toți sunt foarte preocupați, mi-amintesc
de prietenul meu mort nu demult, simțea cînd e aproape oaspetele
și înjura cumplit, mi-ar trebui un pumnal
pentru această normalitate

***

Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,
nici creatura politicienilor,
la mine vine chipul unuia însoțit cu slăbiciunea și desfrîul,
unul în care au rîs nimicirile, omul rest, după ce au triumfat
în viața lui filozofii, teologii, politicienii,
toți îl recunosc, el vine din locuri în care nu s-au putut naște
rugăciunile, cu el vine rugăciunea fără credință,
în el se deschid valvele limbajelor, el poartă vorbirile,
ca pe tot atîtea iaduri, el e memoria hărtănită, memoria
ruptă, că i se văd timpului măruntaiele

***

+++++Pentru dr. Marcela Rău

Azi, mi-am văzut inima, bătea de tare departe,
parcă nu era inima mea, alături, lîngă un aparat sofisticat,
doctorița cu ochi albaștri m-a lăsat să ascult o clipă
ritmurile ei, am auzit mari șuvoaie și un șuier,
se zbătea timpul în fluvii mari, chiar așa ar fi,
a spus doctorița, dacă ne-am afla în mijlocul ei,
de s-ar întoarce fiecare în inima lui, ar vedea subteranele
de unde vine nimicitorul

(din Nimicitorul, 2012)

selecție de Claudiu Komartin

limba română, autor: Aurel Pantea, autor: Claudiu Komartin, nr. 1 (15) / 2015, secţiunea: poezie, secţiunea: portret

____________________